Se afișează postările cu eticheta literatura romana. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta literatura romana. Afișați toate postările

vineri, 12 decembrie 2014

Valeriu Anania – Memorii – 2


Valeriu/Bartolomeu Anania, Memorii, Polirom, 2011 (ebook)

(continuare - prima parte aici)

Cum ziceam, curand dupa calugarire incep sa se adune deziluziile - tanarul Vartolomeu simte ca nu are vocatie monahala si pe de alta parte vede ca nici viata calugareasca din jurul lui nu se prea potriveste cu idealul monahal - ceea ce il arunca intr-o depresie, in prima lui mare criza sufleteasca, din care il scoate intalnirea providentiala cu staretul Gherasim Bica, un calugar ideal, total dedicat slujirii aproapelui (culmea, aflam ca peste ani acesta va trece la randul lui printr-o criza sufleteasca, va lasa calugaria si se va casatori). Criza interioara astfel rezolvata, vor urma crizele exterioare ale unei existente foarte framantate, atat datorita vremurilor potrivnice cat si datorita neastamparului firii sale.

Cartea ne poarta prin tot felul de medii si locuri, urmand destinul sinuos si al autorului; avem ocazia sa-l vedem pe orginalul calugar disecand pasionat cadavre si broaste ca student la medicina, apoi deghizandu-se ca sa scape de politie, ca lider al grevei studentesti, apoi construind din carton decoruri si regizand piese de teatru, iar mai tarziu, in partea a doua, facand plaja in Hawaii.

Printre toate acestea se incheaga un personaj-autor viu, cu multa personalitate, chiar daca greu de prins intr-un tipar: un calugar deloc mistic,  dar cu o credinta solida de om cu radacini taranesti, care si-a inceput viata si activitatea literara pascand vaca - inteligenta, cultura vasta, cizelarea nu se traduc la el intr-un minus de vitalitate; e plin de energie, cu stofa de lider, activ, patimas, impulsiv uneori pana la iesiri violente, dar alteori abil si cu tact, pricepandu-se (asemenea mai marelui sau, patriarhul Justinian) "sa discute cu adversarul de pe pozitii aparent comune"; are charisma; place femeilor - si nu ezita sa ne-o spuna; are umor.

A doua parte... as fi preferat sa lipseasca; ar fi fost o carte mai buna (si mai ieftina) fara aceasta coada de peste. Daca prima parte ne tine cu sufletul la gura insotindu-ne eroul ne-fictiv prin toate acele peripetii, a doua parte ne ingroapa in informatii detaliate despre treburile episcopiei romane din America, total neinteresante pentru cititor - parca ar fi un raport, o dare de seama. Ne povesteste de pilda pe o pagina intreaga demersurile episcopului sau Victorin ca sa il faca arhiereu pe un oarecare preot Vasilachi, reusind in cele din urma sa-l faca doar arhimandrit mitrofor, ceea ce nu l-a multumit pe deplin caci astfel protejatul lui avea mitra dar nu avea omofor (?). Nu-si uita nici inamicii: un anume Amariu[tei] era (reproduc textual) "mare mancator de rahat"... Pe scurt, plictiseala cvasi-totala - intrerupta doar de jurnalul din Hawaii.

[Draft din 18-24 martie 2010, publicat aproape nemodificat - desi atunci consiederam ca ar mai fi fost destule de spus, in special despre "inchisorile lui", e prea tarziu acum, prea mult timp de cand am citit-o.]

Fragmente gasiti pe vechiul meu blog. Alta recenzie gasiti la capricornk13, care a citit-o la recomandarea mea si i-a placut, desi e atee convinsa - a citit-o ca "un roman de aventuri" :)

duminică, 11 noiembrie 2012

Henriette Yvonne Stahl - Voica

Henriette Yvonne Stahl, Voica. Pontiful, Editura Litera, 2010

Pret: 14 lei (acum la reducere 5 lei)

Cartea aceasta ar trebui sa fie lectura obligatorie pentru toti paseistii care ridica ode taranului roman si considera epoca interbelica un Paradis pierdut. Henriette Yvonne Stahl, frantuzoaica la origine si cu ceva ascendenta germana,stabilita de mica in Romania, a fost in stare sa scrie pe la 20 de ani acest remarcabil tablou al vietii la tara, mult mai putin idilic decat al lui Duiliu Zamfirescu, avand-o in prim plan pe Voica, figura memorabila de taranca, ce mi-a amintit de Maria (Mica) din Acasa, pe campia Armaghedonului a Martei Petreu: si la una si la alta nefericirea adanca, fara leac, tasneste uneori la suprafata in izbucniri de mare rautate si totusi nici una nici alta nu sunt personaje (total) negative.

E foarte multa violenta familiala si nu exista agresori si victime inocente, caci victimele sunt la randul lor agresoare pentru fiinte mai vulnerabile decat ele. Dumitru bate crunt pe Voica, dar si Voica bate crunt pe Floarea, cumnata, pe Ion, copilul din flori al lui Dumitru, iar Ion, copil de numai 3 ani, da si el cu batul in Stanca, o fetita sperioasa de 9 ani pe care tata-sau i-o tocmise "sluga" (ca pe atunci si acolo nu se spunea "babysitter"). Cea mai dura scena, mai dura pentru mine decat orice am intalnit in Viata lui Kostas Venetis, e insa cand Voica bate un caine, numai pentru ca e al Floarei, dusmancei; va previn ca e greu de suportat (si sa nu credeti ca eu sunt un fel de Brigitte Bardot, din contra, votez pentru eutanasierea cainilor vagabonzi cu ambele maini).

Henriette Yvonne Stahl ne mai prezinta si alte aspecte din viata satului: O fetita de 11 ani nu stie citi ca n-a facut decat cateva zile de socala; tatal ei l-a platit (in natura) pe dascal ca sa nu ii ia fata la scoala, sa poata sa aiba grija de un fratior mic; fetitei nu ii pasa: "Doar n-oi muri, ca-s fata, nu baiat!" O lauza zace la pat cu mari dureri; cu greu "domnisoara" (naratoarea)  ii convinge barbatul sa cheme doctorul, care fara sa o examineze ii da niste prafuri, aceleasi pe care le prescrie si pentru tuse... pana la urma o pune pe picioare moasa comunala, chemata tot la insistenta "domnisoarei"... Dumitru il imbata pe micutul Ion cu rachiu, mandru de el ca bea ca un om mare, si toata lumea se distreaza de shotiile copilului, caruia dupa asta ii e rau cateva zile...

A nu se crede totusi ca taranii sunt prezentati doar ca niste brute necioplite. Brutalitatea e doar una dintre fetzele lor, aceiasi oameni pot fi si politicosi si prietenosi in alte contexte, mai ales cand au interesul, iar cu "domnisoara" de la oras care sta la ei in gazda si e martora neputincioasa la toate astea, si Voica si Dumitru sunt de-a dreptul respectuosi - desi ea e tanara de tot, ei ii spun "domnisoara" iar ea le spune pe nume. Amandoi sunt oameni harnici, gospodari, chibzuiti, gandind in perspectiva: Voica nu vrea sa primeasca copilul din flori decat daca barbatul trece 2 pogoane pe numele ei, ca nu cumva copilul cand va fi mare s-o zvarle in strada; Dumitru nu vrea sa-i dea pogoanele ca s-o motiveze sa se poarte frumos cu copilul lui, sa nu-l bata, stiind ca la batranete va depinde de el; fiecare are dreptatea lui.

Alte pareri, tot favorabile, despre carte gasiti la luciat si la la capricorn.

joi, 8 noiembrie 2012

Octavian Soviany - Viata lui Kostas Venetis

Octavian Soviany, Viata lui Kostas Venetis, Cartea Romaneasca, 2011, 416 pagini (tiparita si ebook)

"De ce îl urmărim pe failibilul, chinuitul şi sordidul Kostas Venetis în aventurile lui înspăimântătoare, tandre, stângace, idioate, oribile, superflue sau revelatoare?  De ce ne afundăm într-o psihologie mocirloasă şi ne pierdem în labirintul opac şi de multe ori alienant al vieţii lui?" se intreba capricorn si nici eu nu stiu ce sa raspund. O fi gustul pentru senzational, o fi atractia ametitoare  a abisului... Dragos zicea ca asta ar putea fi "o carte în stare să tragă pe tineri din faţa calculatorului." Dupa aceste si alte recomandari calduroase si dupa unele ezitari (vedeam ca e comparat cu marchizul pe care eu nu-l suport) m-am hotarat pana la urma s-o citesc.

Întamplator am citit Viata lui Kostas Venetis in paralel cu Bel Ami al lui Maupassant si am avut surpriza sa constat ca romanul de acum un secol pare mult mai contemporan decat cel de acum un an. Unul are drept personaje oameni slabi, viciosi, coruptibili dar vii si credibili, celalalt ipostaze ale raului absolut. Insa nu stiu în ce măsură ii pot reprosa "Vietii lui Kostas Venetis" lipsa de adancime a personajelor si neverosimilitatea, lipsa de logica a evenimentelor sau e ca si cand as reprosa asta celor 1001 de nopti sau unui basm. Kostas Venetis insusi e un personaj consistent, multe altele insa, dintre cele cu rol esential in viata lui, au consistenta unor umbre chinezesti pe perete: mama lui (nu si tatal), parintele Makarios, beizadea Mihalache... motivatiile lor sunt neinteligibile sau contradictorii: [spoilers] De ce mama lui face tot posibilul sa-l ispiteasca ? De ce ii cere parintele Makarios sa se dezbrace si sa se lase pipait de Yussuf ? Ce urmareste de fapt beizadea Mihalache recrutandu-l sau trimitandu-l cu Manoil la Paris ? Lucrurile nu se leaga. Si chiar Kostas Venetis insusi, de ce se razbuna atat de crunt pe Frosa si Calomfir, cand dintre toti cei pe mana carora incapuse, aia l-au tratat cel mai cumsecade ? [end spoilers]

Octavian Soviany manuieste cu maiestrie limba, impregnandu-i o mireasma arhaica dar si  miasma de putreziciune, caci totul se petrece sub semnul mizeriei materiale si morale, al sordidului, al mocirlei (si tocmai de aceea n-ar fi pornografie, argumenteaza ingenios Soviany). Pentru Kostas Venetis, sexul e "pidosnicie" si "malahie", "p.... femeii duhneste a gropnita" si "f...... din ura e mai presus de f...... din dragoste". Este convins ca este stramb din nastere si ca - asta e filozofia lui - rostul sau pe lume, lasat chiar de Dumnezeu, este raul. Gandirea lui Kostas Venetis e premoderna, eretica dar impregnata de concepte religioase, lucru firesc la un levantin a carui educatie a fost exclusiv religioasa - dar nu si cand isi traieste peste jumatate de viata, de pe la 20 de ani, in Occident.

Daca romanul mi-ar fi cazut in mana pe nepregatite, fara sa stiu nimic despre el, probabil m-ar fi socat rautatea personajului; asa insa, afland dinainte ca [anti]eroul ar fi chintesenta raului, m-au surpins la el ocazionale dovezi de bunatate, de afectiune. Spune ca nu isi iubeste tatal, il dipretuiste ca e moale, totusi se lupta cu disperare sa il insanatoseasca. Poate ca totusi Kostas Venetis nu se cunoaste suficient pe sine...

miercuri, 17 octombrie 2012

Mircea Cartarescu - Levantul

Mircea Cartarescu, Levantul, Editura Humanitas (tiparita si ebook)

(prima editie 1990, scris pana in 1988)

Nu cred ca e nevoie sa spun eu ca Levantul e o bijuterie si un must read, ca voi probabil l-ati citit demult, nu ca mine; pentru cazul improbabil ca exista totusi cineva care inca nu l-a citit, am sa spun totusi, foarte pe scurt, ca e o epopee postmoderna care, sub pretext ca urmareste aventurile unor eroi de inceput de secol XIX porniti sa elibereze popoarele de sub jugul turcesc - romanul Manoil, erou romantic cu suflet de poet, sora lui, frumoasa Zenaida curtezana, francezul Languedoc Brillant, admiratorul ei, ploiesteanca Zoe cea barbata si sotul ei, chir Leonidas Ampotrofagul, inventator, piratul Iaurta si Zotalis, fiul sau educat la Cambridge, plus oastea lor de palicari, pirati si tigani - te poarta de fapt prin toata istoria poeziei romanesti, pornind de la inceputurile ei, contemporane cu timpul actiunii. E risipa de imaginatie si de (uneori discreta) eruditie, o multime de surprize in intorsaturile de situatie si de condei, bogatie de imagini, ornamente, culori si miresme orientale, dar si surprinzator de mult umor la care parca nu ma asteptam de la Cartarescu.

Deci, tinere cititor, care tot auzi de Cartarescu - ba ca e iar nominalizat la Nobel, ba ca ar fi papat banii ICR-ului - si nu stii ce sa crezi despre el si de unde sa incepi, sfatul meu este sa nu incepi cu Orbitorul in ideea ca e cea mai "grea", nici cu "De ce ce iubim femeile" in ideea ca e cea mai  "usoara", ci cu carticica asta, iar apoi, la proza, cu Nostalgia. In locul ICR-ului, pe acestea le-as fi tradus, chiar daca-i mult mai greu sa traduci poezia... Dar ma indoiesc ca i-ar spori sansele la Nobel, dat fiind ca face apologia neimplicarii politico-sociale: Manoil, care intra in scena declamand cu patos versuri patriotice si revolutionare despre poporul sau obidit, se va maturiza artistic in calatoria sa initiatica si se va distanta de toate astea - iar pe la sfarsit "Auctorele" insusi face profesiune de credinta de rezistenta prin cultura.

marți, 31 iulie 2012

Ana Maria Sandu - Omoara-ma!

Ana Maria Sandu, Omoara-ma!, Polirom, 2011

Pret: 10 lei ebook / 30 lei tiparita

Vali, un tip obisnuit, se intorcea de la o bere cu baietii, putin pilit, cand neobisnuitul apare brusc in viata lui sub forma unei fete care plange, se loveste de zid si baguie cuvinte incoerente si nelinistitoare. O ia sub aripa dintr-un amestec de mila si atractie si astfel devine confidentul unei povesti stranii.

Ramona era si ea o fata obisnuita; studenta din provincie, terminase facultatea si nu stia cum sa supravietuiasca in capitala cu un salariu care nu ajungea de o chirie, asa ca oferta batranei doamne Manea de a o gazdui gratis i s-a parut colacul de salvare.

Inceputul convietuirii lor parea the beginning of a beautiful friendship intre cele doua femei atat de diferite nu numai ca varsta ci si ca personalitate - cu tot avantajul tineretii, Ramona se simtea banala si stearsa pe langa distinsa doamna Manea; eleganta si tinuta ei ii impun dar mai ales povestile despre viata ei trecuta o fascineaza. Pe  masura ce prietenia, intimitatea dintre ele creste, pe masura ce creste facinatia Ramonei, restul, tot cea forma viata Ramonei de pana atunci, se estompeaza, legaturile cu restul lumii - cu generatia ei, cu familia ei - se subtiaza pana se rup: dupa o cearta cu mama ei, Ramona renunta la mobil si prin asta la orice contact cu viata ei trecuta. Totul cumva firesc, de la sine, fara ca doamna Manea sa i-o fi cerut expres, pur si simplu pt ca ea nu mai simtea nevoia de nimeni altcineva, de nimic altceva.

Asa ca ajunge sa-si duca viata numai in apartamentul doamnei Manea, respirand atmosfera doamnei Manea, hranindu-se cu nesecatele povesti din trecutul fabulos al doamnei Manea (care o poarta la Paris, Saint-Tropez si Lisabona), traind aventurile doamnei Manea, indragostindu-se de iubitii de altadata ai doamnei Manea... Si aici ajung la ce nu mi-a placut in primul rand: povestea gerontofilo-necrofila cu Geo, cu "cerculetele" lui si triunghiul amoros din care 2 sunt septuagenari - si lucrurile devin si mai creepy cand Geo, iubitul din tinerete al doamnei Manea, ajuns batran si decrepit, devine postum iubitul imaginar al Ramonei... Nu mi s-a parut convingatoare nici povestea pariziana din casa-acvariu - in schimb Parisul e evocat convingator, cel putin pentru cineva ca Ramona si ca mine, care n-a calcat pe acolo - si nici evolutia doamnei Manea [spoiler] din fiinta generoasa care ajuta dezinteresat o tanara aproape necunoscuta, bolnava si dezorientata, in fiinta malefica si posesiva de la urma [end spoiler] - sau Ramona ar fi un narator necreditabil ?

[spoiler] Acum cand scriu cred ca mi-a "picat fisa" in legatura cu povestea din casa-acvariu si in general povestea pariziana: triunghiul parizian e imaginat de doamna Manea ca proiectia relatiei reale din triunghiul bucurestean, in care doamna Manea s-a pus pe sine in rolul Ramonei, pe cand Marie joaca rolul ei din realitate: Marie o primeste, generoasa, sa doarma in casa ei pe Veronica Manea, care insa se foloseste de ocazie ca sa flirteze cu iubitul Mariei, Ian(Geo). In plus, se pune pe sine in postura de a fi fascinata de batrana Martha Bibescu, asa cum irl este Ramona fascinata de ea. Si nu tr. sa fie verosimila din moment ce e fictiune[-in-fictiune], din moment ce doamna Manea, dupa cum aflam in final, nu a locuit de fapt niociodata in strainatate. [end spoiler]

E o poveste bizara, disturbing, uneori neconvingatoare, insa este una dintre cartile demne de interes ale generatiei (relativ) tinere de scriitori romani afirmati in anii 2000.

PS: Poate ar fi fost interesant sa vedem povestea si din cealalta perspectiva, a doamnei Manea, ca in Colectionarul lui Fowles - sa zicem intr-un jurnal descoperit dupa moartea ei - dar poate asta ar fi rispit o parte din mister...

joi, 24 mai 2012

Gabriela Adamesteanu - Dimineata pierduta

Gabriela Adamesteanu, "Dimineata pierduta", Polirom  (tiparita sau ebook)

(dar prima editie e din 1984)

Cartea este in cea mai mare parte dialogul - punctat de monologuri interioare paralele - a doua batrane cat se poate de diferite: Vica, fosta croitoreasa si negustoreasa, mahalagioaica vorbareata, bagareata si cam vulgara, respectiv Yvonne (Ivona pentru Vica) femeie fina, distinsa apartinand lumii bune de dinainte de razboi (dar nu burgheziei sau mosierimii ci intelectualitatii - e fiica de profesor universitar).

Foarte reusit, autentic, colorat e limbajul Vicai, femeie din popor fara multa scoala, "transcris" intocmai cu toate agramatismele, dezacordurile,  expresiile colocviale, uneori vulgare. Vica e cea care vorbeste pe portiuni intinse - nu numai replicile sau monologurile ei dar si multe alte pasaje narate la persoana a III-a sunt privite din perspectiva ei si povestite in limbajul ei. Mi-a adus aminte de "Cum mi-am petrecut vacanta de vara" de T.O. Bobe (carte mai recenta cu vreo 20 de ani) nu numai prin oralitatea limbajului in multe privinte asemanator in ciuda diferentei de timp, varsta si mediu dintre cei doi protagonisti, ci si prin filozofia lor de viata ca sa zic asa, care nici nu e a lor (mai ales la copilul Luca) ci absorbita din mediu, din "gura lumii", prin acele clisee frecvent repetate de genul toata lumea umbla numai dupa interes / pe degeaba nu-ti da nimeni nici un capat de ata etc. Vica ar fi putut fi bunica lui Luca. De altfel exact aceeasi conceptie de viata o are si Niki, sotul Ivonei, doar ca o exprima mai elevat (vorba bancului).

Desi uneori este vocea adevarului in chestiuni pe care Yvonne ocoleste sa le spuna sau chiar sa le gandeasca, Vica nu este tocmai personajul-cliseu "omul din popor simplu dar intelept":  e bagareata, in stare sa se serveasca pe furis din bucataria altora, barfitoare, inclinata sa-i judece dur pe ceilalti, dar si sa-si schimbe judecata de la un moment la altul: "omu ei" e "lighioana batrana", "ursuz, mut, rau de clanta" dar mai are pentru el si cate un gand bun, ca totusi "stau impreuna de  patruj-noua de ani? Stau." Si mai schimbatoare e parerea ei despre Ivona: de la "Cumsecade biata Ivona, fata buna, o stie de-o viata", cand nu o gaseste acasa ajunge la "prefacuta, dar si zgarcita [...] si data dracului", "zurlie si otravita", "Cand te uiti la ea, parca-i dracu." ca in final, imbunandu-se cand e tratata cu cafea, s-o considere doar "bleaga de Ivona","Ca suflet rau n-ar avea" dar e "zurlie".

Pe Vica "istoria mare" nu o intereseaza decat in masura in care se intersecteaza cu "istoria mica" a ei si a celor din jurul  ei. Astfel, desi femeie matura pe atunci, nu-si aminteste de cedarea Basarabiei si a Ardealului de Nord, care nu au atins-o in niciun fel - la uimirea Ivonei, raspunde ca n-o interesa politica; in schimb isi aminteste bine din copilarie "tipiligu", Zeppelin-ul pe care bucurestenii il privisera fascinati pe cer, pana a dat drumul la bombe - era primul razboi mondial; si tot de atunci, cozile unde, la 11 ani, statea de cu noapte ca sa ia o paine neagra si tare pentru fratiorii de care ea avea grija, mama murindu-i de tifos iar tatal fiind pe front.

In felul asta nu e prea atinsa nici de istoria (si mentalitatea) oficiala comunista, stie mai degraba istoria reala a vremurilor din perspectiva "istoriei mici" a alor ei si a familiilor cunoscute, in primul rand a familiei Ivonei. Nu e o "baba comunista", dar nici anticomunista nu e. Nu se indigneaza - atat de incercata de mica, greutatile vietii, de orice fel si de oriunde vin, i se par firesti. Nu are constiinta politica si nici simtul tragicului si povesteste lucruri grave pe tonul cel mai firesc:

"Si n-a stiut ele nimic, nici madam Ionaiu,  nici fii-sa, ca Ioaniu murise in puscarie, numa dup-un timp, pan vara, le-a venit lor hartie. Si s-a dus ele la cimitir sa-i ingrijeasca mormantu. S-a dus sa-i faca pomenile-acolo,  ce-o fi vrut sa-i faca baba,  ca nu se prea omora ea cu de-alde astea. S-a dus ele la cimitir, da cum sa dea acolo de el? Ca cica era pogoane de cruci, numa morti noi [...]"

Din rememorarile celor doua se incheaga povestea familiei Ivonei, completata prin cateva capitole narate omniscient din timpul primului razboi mondial, pe cand madam Ioaniu, mama Ivonei, este inca Sophie Mironescu, tanara si frumoasa sotie a unui distins profesor universitar inteligent si cultivat, bun si delicat, dar batran si bolnav; plictisindu-se langa sotul ei, cauta aventuri discrete, pentru ca, asa cum ii va spune mult mai tarziu Vicai:

"Sa tii tu minte de la mine, Vica, sa tii tu minte ca nu-i bine sa traiesti viata fara bucurie... Altfel esti tot timpul morocanos si prost dispus si-ti otravesti si sufletul tau, si-i otravesti si pe ceilalti. E bine sa-ti faci si tu placerile in viata, ca nu pierde nimeni nimic..."

Aceasta usurateca Sophie, care isi trateaza fiica cu raceala, ba chiar cu oarecare iritare, caci micuta Yvonne seamana prea mult cu detestatul ei sot si e prea atasata de el, "nefiresc", zice ea, devine in incercarile din anii '50, stalpul familiei, singurul sprijin al lui Yvonne, parasita de barbat cu copil mic; daca pe Yvonne a cam lasat-o in seama servitoarelor si a guvernantei, cu nepotul ei, Tudor, invata sa fie mama. Cand Tudor pleaca in strainatate, lumea se sfarseste pentru ea si femeia puternica, care a trecut peste moartea sotului in inchisoare, de data asta se prabuseste sufleteste si se degradeaza rapid, devine o baba senila si decrepita; frumoasa de altadata devine o "momaie [...] mica-mica si cu cocoasa-n spate si cu ochii zgaiti".

Romanul e dominat de femei, figurile masculine sunt secundare si adesea negative. Niki, sotul Ivonei, asteptat de ea intreaga zi, e pur si simplu o lichea si Yvonne se straduieste din greu sa nu vada acest lucru. Titi Ialomiteanu e un personaj interesant: timid, stangaci, umil, bland si saritor fata de toata lumea, este perceput ca baiat bun si de profesor si de sotia sa; de fapt este un arivist, un ambitios care viseaza o cariera politica; timiditatea si stangacia sunt vestigii ale trecutului provincial de care se lupta sa scape, blandetea si serviabilitatea insa reprezinta strategia sa de succes, incercarea sa de a fi bine cu toata lumea, de a indatora pe toti ca sa fie la randul lui sprijinit de ei. Singura figura luminoasa e profesorul Mironescu si singura relatie umana calda, sincera si reciproca, fara umbre, e intre el si mica Yvonne.

Nu imi pot imagina cum a fost posibil sa apara cartea asta in 1984. O recomand in special celor interesati de trecut - dar chiar si cei care nu au un interes special pentru asta ar putea savura o carte buna, scrisa de o buna cunoscatoare a oamenilor.

vineri, 4 mai 2012

Radu Pavel Gheo - Noapte buna, copii!


Pret: 15 lei ebook / 37 lei tiparita

Petrecandu-si vacantele intr-un sat de la granita cu sarbii, un grup de adolescenti banateni cresc cu fascinatia Occidentului. Pentru ei paradisul este desigur in lumea de dincolo -  dincolo de granita, de unde vin toate bunatatile: dulciuri, cola, blugi, adidasi, tricouri cu inscriptii, masini bune, muzica... E un loc aproape la fel de misterios si  greu accesibil ca taramul celalalt din basme - dar ei sunt dispusi sa incerce orice, sa riste oricat, sa plateasca orice pret ca sa treaca dincolo... Ca ulterior, deveniti adulti, sa li se para ca paradisul era atunci si acolo,  in vacantele lor impreuna, la bunici, cand se jucau sau, mai tarziu, cand stateau  sa asculte la radio topul muzical de la sarbi... un paradis in care nu mai exista intoarcere...

Adolescentii sunt Leo, un smecheras din Timisoara, liderul grupului si autorul planului, impunand celorlalti prin indrazneala si lipsa de scrupule, Paul, care scrie povestiri SF si se viseaza scriitor, Marius, pe care la inceputul cartii il vedem intorcandu-se dupa 10 ani in tara la volanul unui Chevrolet Corvette, intruchipare a visului american, si Cristina, fata cuminte, tinuta din scrut de parinti. Toti trei baietii sunt mai mult sau mai putin indragostiti de ea, mai mult sau mai putin in secret, dar  cum "fetele cuminti prefera baietii rai", Cristina il alege pe Leo.

Daca cineva va dori sa reconstituie candva, in viitor, istoria vietii private din Romania ante- si post-revolutionara, din anii '80 pana in anului 2000, cred ca va gasi in cartea lui Radu Pavel Gheo material valoros. Se vede ca Gheo cunoaste bine Romania profunda. Avem satul romanesc in doua variante: banatean si moldovean, din anii '80 si respectiv din anul 2000, Iasul cu lumea lui culturala, in plus avem si America vazuta prin ochii emigrantului roman in curs de acomodare - scriitorul a trait el insusi experienta asta, iar dupa ce s-a reintors in tara a publicat o carte de nonfictiva despre experienta sa americana: "Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a". 

Minusuri:
- Prea multe p... - cred ca sunt mai multe decat in povestea cu acel nume a lui Creanga (cu care are doua personaje comune). Ok, asa vorbesc adolescentii si nu rareori si adultii, totusi cred ca impresia de realism se putea obtine si cu mai putine.
- Partea... hm... supranaturala. Bine, mi-a placut mult in primele pagini ale cartii (pe care le puteti descarca de aici), cand se insinueaza f. discret, abia ghicit, in cel mai lumesc context posibil: un  popa in campanie electorala. A inceput sa-mi displaca in partea cu Lisaveta. Ea ca personaj e ok: o tiganca de treaba dar care nu mai recunoaste ca e tiganca - am cunoscut si eu una irl - insa acea interventie [spoiler] divina [end spoiler] mi-a contrariat simtul dreptatii. Iar partea cu partida de carti mi s-a parut total aiurea.
- Apropo de contrariat simtul dreptatii: unul dintre personaje, profesor de liceu si scriitor talentat dar nepublicat, se culca cu o eleva (contextul amintind de mediatizatul caz al profesorului de sport) dar peste asta cartea trece usor, pomenind episodul doar in treacat; profesorul-scriitor semneaza "pactul cu diavolul", decade moral si literar, abia cand intra intr-o gasca culturala de pe langa o revista din Iasi !
- De ce trebuie sa moara atatea personaje ? [spoiler major] Inteleg ca moartea Cristinei era necesara in constructia cartii, dar mortile lui Marius si Leo mi s-au parut gratuite. Nu ca as fi vrut happy end. Dar Marius s-ar fi putut intoarce la viata lui goala de sens de "dincolo" iar Leo, care reapare la sfarsit doar ca sa moara in cateva pagini, putea lipsi sau, daca Gheo simtea nevoia sa-l "pedepseasca", ar fi putut esua intr-o inchisoare americana sa zicem - si nu cred ca romanul ar fi pierdut ceva. [end spoiler]

Dar una peste alta iese cu plus si o recomand celor ce au acum 30-40 de ani si un strop de nostalgie.

vineri, 6 aprilie 2012

Dinu Pillat - Asteptand ceasul de apoi


Pret: 20 lei ebook / 35 lei tiparita

Cartea asta a avut probabil cel mai ciudat destin al unei carti din literatura romana. A fost "arestata" timp de peste jumatate de veac: confiscata in 1959 de securitate, care i-a bagat nu numai autorul ci si primii cititori la inchisoare, a fost descoperita in arhiva securitatii si publicata abia in 2010.

Securitatea a considerat-o propaganda legionara. Pentru noi cei de azi este clar ca nu e asa ceva: in scena (inspirata de Mihail Sebsatian) a alungarii brutale a studentilor evrei de la curs, e limpede ca autorul simpatizeaza cu victimele. Pe atunci insa, in 1959 intr-o lume mult mai insensibila la nuante, simplul fapt ca autorul descrie cativa legionari ca oameni, nu ca demoni, e suficient pt eticheta de "propaganda legionara". Nu prea cred ca autorul a incercat sa reabiliteze miscarea legionara dar poate ca a vrut sa isi reabiliteze generatia, din care atatia au cazut in ispita extremismului; poate ca a vrut sa inteleaga si sa ne ajute sa intelegem cum a fost posibil ca oameni care nu erau fundamental rai sa ajunga sa adere la o miscare care avea ca metoda de lupta asasinatul.

Elevul Stefanuca, un adolescent care acum cativa ani se juca cu sora lui de-a indienii si cu colegii de clasa de-a muschetarii, cauta aventura, pe care colegul sau Nicoara, fostul "Athos" din copilarie, i-o propune sub forma "fratiei de cruce" legionare. Fratele sau, studentul Lucian, un intelectual rafinat cu inclinatii gay, cu toata repulsia fata de violenta, nu vrea sa rateze prilejul de a deveni ganditorul, ideologul generatiei sale. Vasea, student basarabean sarac, infometat, cu tendinte anarhiste, vrea sa darame din temelii societatea care il marginalizeaza si pe care o uraste. Victor, tanar insurat si cu copil, inghesuit cu familia intr-o singura camera, are nevoie de un ideal sau poate mai degraba de o iesire din monotonia vietii de familist, mizere si pline de griji; [spoiler] pana la urma iese de tot, pleaca la manastire! [end spoiler] Toti acestia vor sa schimbe lumea si/sau sa se dedice unui ideal. Exceptia e Lica, care vrea doar sa parvina prin politica; el e, evident, personajul negativ; autorul subliniaza cam mult originea lui joasa (care nu e chiar asa joasa de fapt - tatal lui e functionar); are, la fel ca Julien Sorel, un portret al lui Napoleon, dar asemanarile se opresc aici, Lica e grosolan si fara niciun fel de principii - dovada si faptul ca [spoiler] devine informatorul Sigurantei. [end spoiler] 

E semnificativ faptul ca autorul ni-l arata pe tocmai  pe Lica incantat de violentele antisemite de la curs: "Ce triumf sa-l scoti pe Rosner in pumni, in vazul salii intregi! Pe el, estetul ultradecadent, care ii dispretuia ca retrograzi si obscurantisti... Mama lor de jidani!" in timp ce delicatul Lucian, candva prieten cu "estetul ultradecadent", cu care asculta muzica si schimba carti, asista la intreaga scena cu indignare tacuta, neputincioasa, caci ii lipseste curajul sa-si infrunte "camarazii" si ideologia la care aderase; abia dupa indrazneste sa-l ia la intrebari pe Victor - pe care il stia fire sensibila, pasionat de poezie, in special de a lui Blaga - care insa ii raspunde ca "Palmele mele au implinit o functiune istorica" si "este o necesitate ca evreii sa sufere mereu" - ultima idee provenind, desigur, de la "profesorul de metafizica" aka profesorul de logica Nae Ionescu.

(citita pe tableta)

joi, 29 martie 2012

Lucian Dan Teodorovici - Matei Brunul

Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, Editura Polirom, 2011

Pret: 17 lei ebook / 35 lei tiparita

De mult mi-am propus sa o citesc, de cand am auzit ca e cu detinuti politici din perioada comunista - subiect care poate ati observat ca ma intereseaza - ca documentarea scriitorului e foarte serioasa insa tratarea temei e originala, atipica:

Matei Brunul e un detinut politic amnezic. Total inocent si neajutorat ca un copil, nu mai stie nimic din ce a fost cu tara si cu el insusi dupa adolescenta si crede tot ce i se spune, adevarul oficial devenind adevarul lui. Prelucrarea lui ideologica e sarcina tovarasului Bojin, pe care Brunul il percepe drept prieten.

Chiar si inainte de accident, Matei Bruno (pe atunci) e destul de inocent - inocent nu numai din punctul nostru de vedere de azi, dar nevinovat chiar fata de regim, de fapt: artist apolitic, prea absorbit de pasiunea sa pentru marionete ca sa se intereseze de ce se intampla in jur, se trezeste prins intre rotitele sistemului din intamplare, datorita unor vagi tangente cu familia Patrascanu (n-am idee de ce a ales Teodorovici sa lege astfel "istoria mica" fictiva de "istoria mare" reala).

Tovarasul Bojin, "papusarul" lui, e inrudit cu colonelul securist Vasile Chirita al lui Razvan Radulescu. Ca si acela, ne e prezentat si in latura sa umana, privata; ca si acela, pana atunci instrument docil, incepe sa aiba indoieli - caci incepe sa se ataseze emotional de "obiectiv". Le va rezolva insa altfel decat personajul lui Radulescu...

Celalalt pol al noii vieti a lui Matei Brunul e prietena sa, Eliza. E un personaj inconjurat de mister, singurul pe care autorul nu ni-l face transparent (ca narator omniscient), ale carui ganduri si motivatii nu ni le spune; singura pe care ne lasa sa o descoperim treptat, odata cu Brunul insusi.

Planurile alterneaza permanent: prezentul anului 1959, in care Matei Brunul se straduieste sa se adapteze, dar si sa se regaseasca, cu trecutul cel uitat, povestea vietii lui Matei Bruno, in special a anchetei si inchisorilor lui.

Pregatindu-ma sa scriu despre Matei Brunul, am aruncat un ochi pe blogul autorului si am dat acolo peste o observatie surprinzatoare: lui Lucian Dan Teodorovici i se pare ca, intre cei care au scris despre cartea sa, 80-90% dintre cei care au citit-o ca ebook au apreciat-o moderat, in schimb 80-90% dintre cei care au citit-o pe hartie au scris depre ea cu entuziasm. Recenzia mea ii va intari probabil aceasta convingere, caci am citit-o ca ebook pe noua mea tableta si am apreciat-o moderat - adica favorabil, dar cu unele rezerve. Si totusi n-as crede ca mediul e de vina, mai ales ca pe acelasi suport am citit si mi-au placut mai mult "Noapte buna, copii!" de Radu Pavel Gheo si "Acasa, pe Campia Armaghedonului" de Marta Petreu (sper sa scriu si depsre ele).

Plusuri si minusuri:

- Straduindu-se atat sa-l umanizeze pe tovarasul Bojin - asta imo i-a reusit, e la plusuri - LDT a neglijat  sa-l umanizeze suficient tocmai pe eroul principal, Matei Brunul. Ok, dupa accident nu mai ramane mare lucru din personalitatea lui, raman sa il individualizeze doar sechelele, ciudatenia cu Vasilache; ok, acum omul si-a pierdut identitatea, dar care identitate, cum era el inainte ? Prea putin stim, dincolo de adolescenta unde se opresc ultimele amintiri ale Brunului. Peste toata perioada de la plecarea in Italia fascista pana la arestarea in Romania comunista, autorul trece pe fast forward (ganditi-va ce materie interesanta de roman era acolo: Italia, fascism, razboi... plus studentie la actorie apoi viata in trupa de marionetisti). Tovarasul Bojin nu e numai munca lui, mai are o pasiune pentru electronice sovietice, o slabiciune pentru romantele de altadata ("Vrei sa ne-ntalnim sambata seara?") si inca o slabiciune mai greu de marturisit pentru vocile copilaresc pitigaiate, pentru el excitante, ale actritelor de la teatrul de papusi; Matei Bruno, in schimb, pare ca e numai munca lui de papusar.

+ Cele doua supporting characters, Bojin si Eliza. Lui luciat i-a placut personajul Eliza si nu i-a placut Bojin, lui Micawber dimpotriva, i-a placut tov. Bojin si nu i-a placut prea vag conturata Eliza. Eu as zice ca amandoi au iesit bine (cel putin fata de personajul principal), personal si eu prefer pe Eliza, insa nu prea pot sa va spun de ce fara spoiler.

- Vocea din off vorbeste prea mult - si cateodata prea didactic, ca doar nu e "Ciocoii vechi si noi". Despre istoria mare si istoria mica, despre adevarul oficial si cel neoficial... Personajele ne sunt prezentate de aceasta omniscienta voce din off in momentul cand intra in scena, stim de la inceput care e bun, care e rau, care ce vrea, ce hram poarta - si vocea omniscienta ne cam spune in continuare ce gandeste si ce simte fiecare... Eliza e fericita exceptie, dar de ce nu putem sa-l descoperim tot asa, odata cu Bruno, pe nea Zacornea, gardianul, de exemplu ? O buna parte din carte, in special din trecut, dar nu numai, in loc ca intamplarile sa se petreaca sub ochii nostri (ca sa zic asa)  ne sunt povestite indirect de aceasta voce din off.

+ Ancheta si procesul. Starile prin care trece eroul - care de fapt nu e un "erou", un luptator anticomunist, ci un om normal prins intr-o situatie total anormala pentru care e total nepregatit. Speranta, disperarea, concesiile, iarasi speranta, iarasi dezamagirea... si asteptarea...


+ Scene care mi-au placut:  pregatirile si drumul la Naidas cu Eliza,  discutia lui Bojin cu sotia Torita (dar - pt LDT - teodiceea nu era o problema simpla nici pt Leibniz, cu atat mai putin pt orice teolog) Matei Bruno furand secunde ca sa priveasca Iasiul de sus, Matei Bruno trezindu-se in spital, dupa accident, s.a.m.d.

- Scene sau detalii care nu mi-au parut verosimile: cand un actor ii spune in secret  lui MB ca Vasilache nu poate fi Vasilache de parca i-ar spune o chestie interzisa, cand o batrana ii ia la intrebari in parc crezand ca sunt de la securitate, cand Bojin ii spune lui MB ca superiorii lui ii cerusera sa il invite si pe MB la ziua lui etc.


- Uneori autorul chiar tine sa ne arate cat de serios s-a documentat: de exemplu o nu tocmai scurta istorie a incendiilor Iasului - insirata de un arhivar - care chiar nu vad ce rost avea, cum se lega de povestea noastra (sau altundeva o multime de detalii din sport, nume, date, dar alea macar erau legate de fostul sportiv actualmente detinut Porthos).

Desigur, plusurile si minusurile nu se contabilizeaza matematic. Cum ziceam, impresia e mai degraba favorabila, cartea merita citita.

Alte pareri despre carte mai gasiti la luciat (moderata), la Ionuca (entuziasta, desi si ea a citit-o ca ebook :P ) si la Micawber (tot moderat si cu spoilere mari - nu cititi daca nu ati citit cartea!); a mai laudat-o, pe scurt dar calduros, si capricornk13 (dintre toti cei mentionati, numai ea a citit-o pe hartie).

(citita pe tableta)

duminică, 13 noiembrie 2011

Muzici si faze - Ovidiu Verdes

Ovidiu Verdes, Muzici si faze, Editura Aula, 2003

Am cam lasat blogul asta in paragina dar despre cartea asta trebuie sa scriu, ca e mult mai putin cunoscuta decat ar merita. Auzisem vag de ea de ceva vreme (tot din blogosfera, cred) dar nimic decisiv - titlul "Muzici si faze" imi suna ca un titlu de eseu - "faze" as in "fazele dezvoltarii...", nu faze as in "cea mai tare faza", cum voise autorul - noroc cu recenzia lui Micawber care m-a impulsionat sa o citesc, in special cand a zis ca e mai buna decat Cum mi-am petrecut vacanta de vara a lui T.O.Bobe.

E viata de zi cu zi a un adolescent de 15 ani din Bucurestiul anului '78 - ultimele zile de scoala, primele de vacanta - povestita de el insusi pe tonul cel mai firesc, oral, spontan, colocvial, cu multa verva, de multe ori cu haz, cu unele expresii argotice, totusi fara prea multe "4 letter words". Autorul - profesor universitar la Litere! - intra perfect in pielea personajului  - intrucatva, dar nu intru totul, autobiografic - tonul, expresiile, faptele, gandurile sunt toate autentice pt acea vreme si acea varsta, foarte rar intalnim note false. (Nu, nu-mi amintesc anul '78, i'm old but not that old - dar si anii '80 tot cam asa erau, plus alte "muzici" si mai ales plus multe alte lipsuri; curios cat de putin s-au schimbat lucrurile intr-un deceniu si cat de mult s-au schimbat apoi in urmatorul / urmatoarele doua, cand la revolutia din '89 s-a adaugat revolutia informatica...)

E adolescenta adolescentului universal de la sfarsitul anilor '70, ca sa zic asa. Asculta aceleasi "muzici" pe care le ascultau si semenii lui din vest - doar ca aceia si le procurau mai usor. Lucru curios la o carte scrisa acum despre perioada aia, critica regimului e cvasi-absenta. Adolescentii sunt rebeli, dar revoltati impotriva constrangerilor parintilor si scolii, nu neaparat ale regimului. Regimul comunist e prea putin simtit, prin cate un careu in curtea scolii si un instructaj absurd de PTAP (Pregatirea Tineretului pt Apararea Patriei), prin faptul ca pt Pepsi se sta la coada sau se da pe sub tejghea. Adolescentul penduleaza intre doua lumi distincte, care nu se prea intersecteaza, fiecare cu setul ei de personaje, de  probleme si obiective - la scoala si acasa.

La scoala e Hari, fata de care ii place, dar mai e (spre neplacerea lui) si grupul ei de prietene nedespartite, Ina si Dana; mai e si Raz, amicul lui dar inamicul lui Hari; plus profesorii: dirigintele Pop[eye] care ii tot spune sa se tunda, instructorul de PTAP militaros, patruns de rolul sau si de propaganda nationalista a epocii. Cu notele nu-si face griji - mai si invata, e, mai ales, bun la romana, dar altele il preocupa: obiectivul lui nr. 1 e sa fie prietenul lui Hari, cea mai frumoasa fata din clasa, dar cocheta si capricoasa de il exaspereaza cu fitzele ei (si nu numai pe el ci si pe mine, ca m-a facut sa sper s-o lase balta si sa se reorienteze spre Ina, care era ceva mai nerdy, cum eram de fapt si eu in liceu si nu numai).

Acasa inseamna nu atat apartamentul cat blocul si in jurul blocului (plus cofetaria modesta din vecini zisa Parasuta), iar personajele aici sunt nu atat parintii cat baietii din bloc si din zona (nu numai adolescentii ci si picii care se joaca in jurul blocului, intre care se juca si el acum cativa ani, dar si tinerii majori, inclusiv golanii cartierului). Are trei prieteni: Mimi, Luci si Tanana; primul ii e cel mai bun prieten, pe ceilalti doi ii priveste condescendent, ca sunt la "industrial", ii uneste interesul pt muzica, insa mai mult decat oricare dintre ei si poate mai mult chiar decat Hari conteaza Bodi, cel mai cool tip din bloc (am zice azi - pe atunci nu se folosea "cool"), care are cea mai buna muzica, cele mai bune gagici, un caine lup periculos, e chitarist intr-o trupa de rock, mai si deseneaza bine ca da la arhitectura, e mereu calm, flegmatic, ironic, cu replici bine tintite cu care pune la respect chiar si pe golanii din cartier - toate insusirile necesare ca sa devina modelul, idealul, idolul adolescentului; faptul ca a picat la arhitectura nu conteaza; baiatul vrea sa ii calce pe urme si in primul rand vrea sa-si ia, ca Bodi, un Maiak (un magnetofon rusesc, copiat dupa o marca occidentala).

Desi ma tem ca n-am reusit sa va transmit de ce e cool / misto / meseriasa cartea,  inchei aici, recomandand-o calduros in special nostalgicilor (dupa varsta aceea, nu dupa regimul acela) dar si adolescentilor de azi, daca se rataceste vreunul pe aici.

P.S: Cate ceva despre autor, despre geneza romanului si despre receptarea lui de catre adolescentii de azi aflati dintr-un interviu luat de fosta lui studenta, poeta Svetlana Carstean: Despre un roman cu calitati de best seller

joi, 21 aprilie 2011

Cezar Petrescu - Calea Victoriei - Dumineca orbului



Cezar Petrescu, Calea Victoriei, Editura Litera, 2009, 400 pagini
+
Cezar Petrescu, Duminica orbului, Editura Litera, 2011, 304 pagini

Acestea sunt pe piata acum; eu insa le-am citit intr-un singur volum vechi, ante '89.

Confuzia foarte magulitoare pentru mine  a lui Mayuma aka Iulian Baicus, care crede ca eu sunt criticul Paul Cernat,  mi-a adus aminte de severa dojana a acestuia la adresa literaturii romane tinere, a generatiei sale. O acuza ca evita temele majore si se complace in minorat si autobiografism, ca evita proiectele de anvergura - si ii opunea, ca exemple pozitive, pe langa clasicii literaturii universale si romanesti... surpriza! pe Ionel Teodoreanu si Cezar Petrescu ! Zicea Paul Cernat:
Totuşi, oricît de „popular“, de jurnalistic şi de inegal valoric ar fi, oricît de puţin ar fi inovat, Cezar Petrescu nu e un manufacturier vulgar, ci unul dintre prozatorii importanţi ai interbelicului românesc... Din varii motive, el a fost prea puţin recitit în ultimele decenii, iar efectele se pot constata. Păcat că nu mai avem, azi, romancieri „sută la sută“, cu un proiect ambiţios, precum autorul Oraşului patriarhal…
 Asa ca mi-am zis: ia sa vad ! Nu mai citisem, cred, Cezar Petrescu de peste un deceniu, poate din adolescenta.

Pun o singura insemnare pentru ambele carti pentru ca le-am citit in acelasi volum si pentru ca, desi nu au personaje comune, au multe in comun ca ambianta si idei. Ambele incep intr-un tren care se indreapta spre Bucuresti si in care intamplarea reuneste viitoarele personaje. In prima, personajele sunt provinciali care se indreapta spre capitala plini de sperante: la clasa I, familia magistratului Lipan ( sot, sotie si 4 copii mari).; la a III-a, tanarul scriitor in devenire Ion Ozun. In a doua carte, protagonistii sunt doi bucuresteni intorsi din exil se 1-2 ani in provincie, in Ardeal, unde (cred ei ca) s-au vindecat suflesteste dupa caderile in ispitele Bucurestului. 

In ambele carti Bucurestiul e o ispita, in acelasi timp fascinanta si malefica, care unora le distruge destinele iar altora le corupe, altereaza sufletele. In plus, in ambele, o tema recurenta e inaintarea in varsta care aduce inevitabil uratire fizica si sufleteasca ( si nu e vorba numai de imbatranire, ci si de maturizare, trecerea de la tineretea plina de elan si visuri la prozaica varsta mijlocie). Pe unii ca sotii Lipan i-au degradat plictiseala, monotonia, grijile si satisfactiile marunte, aerul statut al provinciei, pe altii ca printul Anton Musat sau Valeriu Dragomir i-au degradat placerile, viciile capitalei, viata de noapte, pe unii abandonarea idealurilor si elanurilor tineretii pentru o viata comoda, prozaica, pe altii, ca scriitorul Teofil Steriu, chiar urmarirea perseverenta a idealurilor, dedicarea totala uni tel, care nu mai lasa loc pt viata pur si simplu.

Ceea ce spunea terorista luciat despre Florina Ilis in prima recenzie de pe blogul ei i se potriveste cel putin la fel de bine lui Cezar Petrescu:
Nu mai ţin minte cine a spus că şi-a dorit să fie romancier, nu scriitor – Kundera, oare? Cuvîntul romancier e pe cale de dispariţie. Ceea ce-l condamnă e propria-i modestie. Seamănă prea mult cu pălărier. Scriitor, în schimb, e altă mîncare de peşte, una care merge cu doctor. Voi ce-aţi alege, dacă n-aţi avea alte opţiuni în afară de pălărier şi doctor?
Ei bine, Florina Ilis s-a făcut pălărier, chit că n-a conştientizat asta prea bine. [...] Florina Ilis însăşi zice despre romanul ei: „Un text lucid, care oferă o nouă perspectivă asupra întregii planete”. Nu vă speriaţi, respectiva perspectivă se reduce la o propoziţie cam de doi lei (inocenţa va salva lumea – sau ceva de genul ăsta). Diagnostic de doctor începător, aş zice eu.
Luaţi în schimb pălăria, probaţi-o şi sigur o s-o purtaţi cu plăcere:
1. Urmează linia modei („Astăzi, mai mult ca oricînd, cititorul are nevoie de poveste” – tot de pe coperta a patra)
2. E confortabilă (se citeşte la fel de uşor ca, să zicem, Cei trei muşchetari)
Etc... imi vine sa citez tot postul teroristei, ca tot se potriveste aici. Si Cezar Petrescu s-a făcut pălărier, chit că n-a conştientizat asta prea bine.

La fel ca Florina Ilis in Cruciada copiilor, Cezar Petrescu vrea sa faca in Calea Victoriei o fresca a epocii sale; de aceea si unul si altul inghesuie in romanele lor o multime de personaje pe care le considera reprezentative pentru epoca. La Cezar Petrescu exista politicianul smecher si manipulator, aparent "baiat bun", milionarul ("mogulul", cum am zice azi), copiii lui de bani gata,  jurnalistul "tonomat" care scrie la comanda politica, tanarul revoltat cu inclinatii extremiste (nu e prea clar de care extrema e vorba), care isi transforma revolta impotriva atmosferei familiale inabusitoare in revolta politica;  mai apar un tatal revoltatlui, judecatorul Lipan, integru si rigid (de a carui inflexibilitate se foloseste politicianul impotriva milionarului, pana cand cad la intelegere, moment din care integritatea magistratului incepe sa il incomodeze), cu fiicele sale: ce mare, Ana/Annie, cu ambitii mondene, vrea neparat sa patrunda in "lumea buna" si se jeneaza de provincialii ei parinti; cea mica, adolescenta Sabina, e un fel de Olguta din La Medeleni (dar nu la fel de reusita); fara prea mare legatura cu ceilalti, evouleaza/involueaza in paralel si tanarul Ion Ozun, care vine la Bucuresti sarac dar plin de entuziasm si vise marete de glorie literara si ajunge sa faca foame (la propriu) in mijlocul orasului strain si nepasator.


Posibil ca tocmai pentru ca se considera "doctor", Cezar Petrescu  nu isi ingaduie happy end-uri, desi Dumineca orbului incepe ca o carte care cere happy end - ca o comedie romantica, am spune noi azi. La inceput parca astrele concura sa ii uneasca pe cei doi protagonisti, suflete pereche. O suita de coincidente. Si nu numai - apare si o intriga secundara in care pare sa se prefigureze o reunire. Apoi aceleasi astre li se pun impotriva si, prin alt sir de coincidente,  ii separa si cei doi protagonisti reintra in fagasele destinelor lor, totul revine la "normal", un normal in care  miracolul fericirii nu mai e posibil. Sfarsitul acesta e mult mai realist si verosimil, insa cuplat cu inceputul da aiurea, iese o strutocamila, pt ca romanul incepe intr-o conventie pe care apoi o tradeaza.

Idila incepe cu incident absolut trivial: la coborarea din tren, el o calca pe picior pe ea; apoi, remarcand-o astfel - Gina, eroina e o "zana" micuta, peltica si copilaroasa, profesoara cu infatisare de scolarita - se baga in vorba cu ea, insistent si impertinent - de-a dreptul enervant imo - fara a tine cont de reactiile ei negative; apoi brusc cei doi descopera cum ca sunt suflete pereche, ca amandoi privisera pe fereasta compartimentului cu aceleasi ganduri - si dupa ce s-au cunoscut doar vreo ora, cat o fi tinut drumul de la gara,  ajung sa creada - si ni se cere sa credem - ca aceasta a fost de fapt marea iubire si imposibilitatea regasirii lor e o drama...

Am gasit draft-ul asta pe blogul vechi; e din octombrie anul trecut. Cum in timpul asta cartile s-au cam estompat, il public asa cum e, fara sa mai adaug mare lucru. Si cu asta reincep, la aceasta noua adresa, sa scriu iar despre "cartile de hartie" ca sa zic asa.

vineri, 1 octombrie 2010

G. Calinescu - Scrinul negru

E o carte mai buna decat precedenta, dar este intrecuta, chiar in genul sau (roman realist, de inspiratie balzaciana) si pe subiectul sau (aristocratia romana cazuta in mizerie dupa instaurarea comunismului) de volumul III din Cronica de familie, care ii seamana si in privinta atitudinii duplicitare, la ambii autori afinitatea cu aristocratii cazuti fiind deghizata in condamnarea de rigoare. Dar cartea lui P. Dumitiru e superioara celei a lui G. Calinescu fie si numai pentru ca in timp ce la primul ratate, neconvingatoare, sunt doar pasajele cu personaje pozitive realist-socialiste, pe cand la ultimul, pe langa acestea, se mai adauga si cele despre amorurile platonice sau nu ale irezistibilului sexagenar Ioanide, care era destul de antipatic deja inainte de a deveni cripto-comunist, pe cand era un irezistibil cincuagenar, “bietul”…

Ioanide este acum un favorit al noului regim, pentru care construieste cu avant si chiar cu convingere, bucuros ca isi poate pune in practica ideile monumentale. Traieste in continuare destul de "burghez", isi pastreaza servitoarea si vila pe care si-o aranjeaza cu tablouri, covoare si mobile de valoare, cumparate la talcioc de la clasa exploatatoare. Se lasa ghidat de tovarasul Dragavei. In jurul sexagenarului graviteaza trei femei: secretara Mini, statuara Mihaela/Diana si balerina Cucly. Pe Mini o iubeste pur platonic, cu Diana isi ingaduie mangaieri aproape nevinovate iar pe Cucly o lasa insarcinata... si se simte vinovat nu fatza de mult-ingaduitoarea lui sotie, nu fata de fata sau de tatal ei, e convins ca ei toti vor intelege, ci fata de tovarasul Dragavei, pentru abaterea de la morala proletara, pentru ca nu e inca "om nou"...

Din fericire insa, cartea asta nu il mai are in centru pe Ioanide. Personajul principal e mai degraba Caty Zanoaga/Ciocarlan, misterioasa femeie a carei neobisnuita viata o reconstituie Ioanide din scrisorile gasite in "scrinul negru" cumparat de la talcioc. E fiica unui negustor imbogatit, ajuns mosier, care vrea sa ofere fiicei sale multa vreme unice tot ce e mai bun si mai ales: pian si maestru de muzica, cai si maestru de calarie, vacante la mare nu la Balcic ci la Deauville... Crescuta astfel, capata ceea ce ea numeste "instinctul luxului"; are insa si o vitalitate care o deosebeste dar si face remarcata in lumea aristocratiei in care vrea sa se asimileze, pe care si-o chelutieste ca adolescenta in cavalcade vijelioase, mai apoi, ca tanara femeie, in amoruri pasionale. E o femeie fermecatoare, senzuala, tandra, pisicoasa, coplesind barbatii cu o avalansa de mangaieri si vorbe tandre - si totusi lucida, calculata si foarte eficienta cand e vorba de interesele, afacerile, averea ei, incapabila sa sacrifice din bani pentru barbatii din viata ei si astfel sacrificandu-i pe acestia, lasandu-i sa se prabuseasca... Apoi vine comunismul si pierde tot - si odata cu averea si confortul, si sanatatea si vitalitatea. Romanul incepe cu inmormantarea ei.

Prin fiul ei, micul Filip, martor inca nedeplin constient - nedumerit cine sunt ciudatii astia mizeri si totusi distinsi intre care se trezeste - autorul urmareste destinul aristocratiei ajunsa in mizerie. S-a spus ca i-a ponegrit, caricaturizat si ridiculizat. Si da si nu - eu zic ca aristocratii ies mai putin sifonati decat erau intelectualii in cartea precedenta si chiar in asta. Sigur, autorul nu se retine  sa scoata efecte comice din contrastul dintre starea prezenta si si cea trecuta sau chiar morga inca prezenta a personajelor, totusi nu ii transforma pe toti in fantose si caricaturi, lasa sa se stravada la unii o anume demnitate in mizerie si reale calitati sufletesti.

Cum si din ce traiesc aristocratii in noua conjunctura, dupa ce si-au pierdut proprietatile si chiar casele, nationalizate? Printul Antoine Hangerliu, printul Matei Basarab si contele Iablonski muncesc ca sa-si intretina familiile: primul repara radiouri, al doilea e muncitor intr-o fabrica iar ultimul hamal. Multi altii traiesc de pe o zi pe alta, vanzandu-si la talcioc lucrurile. Talciocul - observa amuzat Ioanide -  devenise un adevarat Almanah de Gotha. Unii chiar capata gustul comertului. Vaduva unui general cultiva o gradina si creste o capra. Gaittany e mai norocos, isi pastreaza in noua oranduire functia de director si limuzina, de aceea atitudinea lui e ambigua: pe de o parte se teme sa se compromita in tovarasia celorlalti, pe de alta parte ii ajuta discret. Apriga, autoritara si trufasa printesa Hangerliu, descendenta din os domensc cu nerealiste ambitii dinastice pe care le vrea infaptuite prin nepotul ei, Filip, e impunatoare chiar si in podul de grajd in care a ajuns sa-si duca zilele.

Cat despre Filip, e un baiat cuminte si bine crescut, sensibil si delicat, prematur serios si trist. Intr-un fel, e un Felix mai tanar: ca si acela,  orfan, al nimanui, ajuns printre straini de care depinde si care toti se erijeaza in tutori ai lui, martor inocent al mediului in care traieste (dar mediul e altul).  Creste printre batrani, in lipsuri materiale si lipsa de afectiune, tratat cu o politete rece si distanta, in ambianta aceea postapocaliptica, rupt de lume, modelat dupa sperantele nerealiste pe care tutorii sai si le pun in el, tanjind dupa un pic de copilarie fireasca si dupa un strop de caldura, neintelegand ce e cu lumea in care a nimerit si incercand repetat si zadarnic sa ii scape. Spre disperarea alor sai, vrea sa se faca muncitor, convins ca numai muncitorii o duc bine...

Ii regasim si pe intelectualii din "Bietul Ioanide", care si-au pastrat posturile, s-au aliniat formal adoptand un vocabular de circumstanta, infiereaza bughezia insa strang avere, investindu-si banii, de teama stabilizarii, Hagienus in argintarie, Sufletel in pietre pretioase iar Gulimanescu in cele mai diverse lucruri: medicamente straine, covoare, motociclete... Cum ziceam, intelectualii fac figura mai putin onorabila decat aristocratii, Calinescu a fost mai dur cu propria casta. Aristocratii sunt ei insisi oameni cultivati, cu gust, cu inclinatii muzicale, multi dintre ei canta la clavecin (chiar micul Filip canta remarcabil) si desigur toti vorbesc fluent franceza;  "rafinati prin ereditate" crede printesa Serica Baleanu, prin mediu, crede Calinescu, care ne prezinta si inceputul procesului la Marioara, sotia tovarasului Dragavei, filatoare fruntasa, care, mutandu-se cu sotul ei intr-o vila eleganta parasita de fostii proprietari fugiti in strainatate, inconjurata de obiecte de lux, mancand cu tacamuri de argint, band din pahare de cristal, oglindindu-se intr-o mare oglinda venetiana,  incepe pe nesimtite sa se schimbe:
Instinctul de frumos, pe care il are orice om,  ii fusese mult timp contrariat si acum izbucnea cu prospetime. Azi putea sa bea din cesti de ceai vitroase si subtiri, prin care ceaiul se stravedea si care dadeau lichidului o nuanta de piatra pretioasa si un parfum indefinisabil. Toate aceste voluptati schimbase (sic) fizionomia tovarasei Dragavei [...] Astfel, bucatile de piatra sau de sticla batute de valurile marii se slefuiesc si par opera unui bijutier.

Ma intreb cum vor fi privit cei de la partid aceasta metamorfoza. Altfel Calinescu a tinut cont de indicatiile primite chiar de la Gheorghiu Dej, a introdus in carte muncitori, o vizita intr-o fabrica, activisti comunisti fosti ilegalisti si vorbeste de prefacerile socialiste si de viata fericita a oamenilor muncii - uneori in asa fel incat pare o parodie. Chiar duhurile mortilor invocate intr-o sedinta de spiritism (la care asista aristocratii si intelectualii cu tendinte burgheze) prezic victoria socialismului, spun ca  "tot ce a fost vechi are sa se naruie la pamant", "o noua omenire se naste", "cu alti oameni care vor trai ca fratii" (oare de aici s-o fi inspirat Razvan Radulescu la invocarea duhului lui Marx ?). Alt exemplu:  dojenit de vechea lui prietena, madam Valsamaki-Farfara (foarte buna cunoscatoare a sufletului omenesc, ale carei intuitii se confirma in repetate randuri), care ii zice "Stiu bine ca nu esti comunist.", Ioanide, protestand si justificandu-se, ajunge sa spuna ca:
Taranii nostri, intorsi de la camp, unde au semanat cu semanatoare mecanice, vor canta seara din flaut, vioara, viola si violoncel, facand serate muzicale nu mai putin reusite decat ale printesei Baleanu.

Pe de alta parte, cand, la talcioc, un taran vrea sa cumpere el "scrinul negru", Sultana Demirgian, care acum vinde mobile greoaie taranilor si explica complice lui Ioanide ca acum "grotescul e la moda", se indigneaza:
O comoda  Louis XV intr-un bordei, comenta in surdina Sultana situatia. Trebuie neaparat sa ai pentru ea, ca fond,  pe un perete, un Aubusson, un Ghiordez  sau o broderie de Buhara. Cum sa facem sa i-l scoatem din mana ?

Si autorul, care isi va plasa scrinul chiar intr-un un astfel de fundal, pare a fi in asentimentul ei - si al lui Babighian, directorul magazinului de arta, care face tot posibilul ca tablourile de valoare sa nu fie cumparate de laptarese.

Pe de alta parte, cand micul aristocrat Filip, in una din fugile lui de acasa, afla adapost la Ioanide, autorul noteaza cat de bine si de firesc se comporta baiatul in ambianta luxoasa a vilei arhitecului, cu interioare elegant mobilate si cu fantana ei arteziana cu 100 de jeturi de apa:
S-ar fi zis ca incerca o satisfactie de mult interzisa si ca regasea mediul in care era obisnuit sa traiasca in chip firesc. [...]

Elvira il invita in somptuoasa sufragerie, in care Filip pasi fara a da semne de sfiala si de uimire plebee.

Mai ales ultimul cuvant suna foarte neasteptat intr-o carte "realist socialista".

Alta fuga de acasa il va duce pe Filip, acum adolescent, calauzit cu mari precautii de Gavrilcea, fostul conducator al Miscarii, in munti, unde se ascunde colonelul Remus Gavrilcea, varul celuilalt Gavrilcea si al doilea sot al lui Caty, condamnat ca criminal de razboi pentru a fi condus un lagar de evrei din Transnistria. Lucru surprinzator, caci nu stiu alta referire literara sau chiar istorica ante '89 la romani patronand un lagar cu evrei. Spre deosebire de ofiterii nemti fanatizati, care urmaresc exterminarea evreilor, ofiterii romani ai lagarului n-au intentii ucigase ci urmaresc pur si simplu jecmanirea lor de ultimele bunuri (ceasuri, bijuterii, blanuri) in interes propriu, lucru realizat prin stratageme pe cat de ingenioase pe atat de cinice de capitanul Hagienus (fiul), colonelul multumindu-se sa inchida ochii si sa-si ia partea leului, pe care o trimitea acasa lui Caty. Acum traieste rupt de lume si aproape primitiv, din vanat si ghinda, intr-un bordei in pamant.

Un al doilea volum, la fel de voluminos ca romanul insusi, cuprinde materialul inspirator gasit realmente de autor intr-un scrin, mai exact o comoda Louis XV, cumparat(a) de la talcioc in imprejurarile descrise in roman:
In apropierea carutei era asezata pe zapada o comoda Louis XV din lemn de palisandru in ton intunecat, parand si mai inchis pe zapada si cu intarsiaturi in chip de ghirlande din lemn de trandafir. Mobila avea trei sertare cu profil curbat si inlocuia obisnuita placa de marmura cu  un placaj tot de palisandru. Cunoscatorul nu putea ramane decat surprins de prezenta, in asemenea mediu, pe zapada si langa o caruta, a unei mobile asa de elegante pe picioarele ei subtiri, ca de caprioara.

A gasit acolo corespondenta in franceza si romana, poze, taieturi din ziare, acte, jurnale si carnete de cheltuieli apartinand unei anume Etta, modelul real al lui Caty.  Cam discutabila etic folosirea in acest fel a biografiei unei straine, a carei viata cu detaliile cele mai personale, chiar intime, au ajuns intamplator in mana scriitorului; estetic insa, a iesit un personaj viu si o poveste captivanta, suficient de diferite de modelele reale. Daca in linii mari viata imaginarei Caty urmeaza traiectoria realei Etta, maritata intai cu ambasadorul Romaniei la Buenos Aires, apoi cu un ofiter plecat pe front, detaliile apartin lui Calinescu, chiar daca brodeaza pornind de la elemente reale: de pilda pornind de la niste fotografii cu calatori pe puntea unui vas imagineaza calatoria pe ocean spre Argentina; sau  pornind de la actele procesului de succesiune imagineaza desfasurarea procesului cu atmosfera de la tribunal; chiar daca uneori foloseste fraze si mai ales cuvinte de alint specifice Ettei ("mon pisic adore"), Caty e fictiune si creatia scriitorului. Volumul suplimentar mai contine si  fisele de lucru ale autorului,  pe care, pe langa liste de nume, planuri, fraze de plasat in dialog, vedem desene: schite de cladiri, interioare, fantani arteziene (creatiile lui Ioanide), portrete desenate stangaci... E o incercare a editorilor de a lasa cititorul sa arunce o privire in atelierul unui scriitor si sa vada geneza unui roman, care insa nu ne lamureste de ce acelasi scriitor in aceeasi carte poate avea reusite si esecuri...

luni, 30 august 2010

G. Calinescu - Bietul Ioanide

Pusesem fragmentul acela cam misogin din "Scrinul negru" dintr-un impuls ludic, malitios - dar acum, daca l-am pus, trebuie sa scriu despre.  Ba mai mult, ar trebui sa scriu cateva cuvinte si despre "Bietul Ioanide", care e ca un fel de prima parte, in care facem cunostinta cu multe dintre personajele din "Scrinul negru". Doar ca, spre deosebire de ce se intampla de obicei cu continuarile, de data asta cea de-a doua carte e mult mai buna decat prima.

Exista un mod aparte in care un scriitor poate rata un personaj: facandu-l mai mult ca perfect, facand din el proiectia sa idealizata: el asa cum ar fi vrut sa fie,  avand viata pe care si-ar fi dorit sa o aiba.  De regula e in acelasi timp un geniu, un artist exceptional sau cel putin un scriitor de succes si un barbat cu succes la femei, toate ii cad in brate - iar daca autorul e femeie, si personajul e femeie (ex: Diana din "Panza de paianjen" de Cella Serghi) si nu este neaparat o mare artista dar este neaparat o mare frumusete si toti barbatii isi pierd capul in preajma ei.

Un astfel de personaj este Ioanide: "cel mai mare arhitect roman", "ce om superior", "de o mare inteligenta", "un geniu", "un om original", "sarmant"... in termenii astia il descriu celelalte personaje sau chiar direct autorul; dar faptele si gandurile lui il descriu ca un om dificil, suparacios, fixist, cu manii si tabieturi in care nu accepta sa fie contrariat, uneori nedelicat, gata oricand de un mic adulter, dar nu de o mare pasiune (pe care o respinge cu cele mai "burgheze" argumente), care se incurca cu fiicele prietenilor, dar e ingrijorat cand propria fiica se indragosteste, un mizantrop pentru care toti ceilalti sunt "dobitoci": prieteni, colaboratori, propriul fiu... Si nici nu are un farmec personal care sa reuseasca sa invaluie si sa contrabalanseze toate acestea - e considerat "sarmant", om de spirit, dar il auzim spunand in general banalitati. Neverosimil e si succesul infailibil si instantaneu al cincuagenarului Don Juan la femei carora le-ar putea fi tata - si totusi, candva, Calinescu stiuse sa creeze, cu mult mai multa finete si nuantare, personaje, relatii, situatii mult mai convingatoare, cand era vorba de afectiunea Otiliei pentru distinsul, discretul, rabdatorul si devotatul ei Pascalopol. Ioanide nu ii seamana deloc: e de o directete a "atacului" aproape brutala si de o inflamare superficiala, pasagera, e doar un afemeiat.

Personajele secundare, cercul lui de prieteni, intelectuali, multi dintre ei cadre universitare, alcatuiesc o suita de caricaturi cu trasaturi fizice si morale respingatoare, descrise prin tuse ingrosate, menite probabil, prin contrast, sa scoata in evidenta superioritatea lui Ioanide, ca gloata din jurul lui Isus in pictura lui Hieronymus Bosch. Sunt meschini, fara principii, lacomi de bani, lasi, lipsiti de sclipire si de forta creatoare, umbla dupa situatii si avantaje materiale pentru care sunt in stare de orice compromis - sau daca nu, sunt niste caraghiosi inofensivi. Singurul care nu e chiar caricaturizat, care are un pic de complexitate si o viata interioara neredusa la automatisme, e, culmea, tocmai rivalul lui Ioanide, arhitectul-ministru Pomponescu.

E vremea ascensiunii legionarilor. Se intampla lucruri grave, chiar tragice, si copiii lui Ioanide sunt prinsi si ei in vartej: fiul devine comandant legionar iar fata se indragosteste de unul din liderii miscarii. Dar, asemenea personajului sau, medicul Hergot, care dupa cele mai grave evenimente noteaza in jurnalul sau doar observatii banale gen  " Cerul extrem de senin. Privit Steaua Polara.", autorul expediaza fugar si superficial partile dramatice si insista in schimb excesiv, cu abundenta de detalii, pe chestii triviale, anecdotice, uneori burlesti, pe bolile succesive ale lui Contescu, pe tratativele carierist-matrimoniale ale lui Gonzalv Ionescu, pe conflictele familiale ale lui Hagienus etc. etc. Parca autorul nu s-ar putea mentine, nu s-ar simti la indemana in registrul grav si ar simti nevoia sa se refugieze in derizoriu, ca un om grabit sa isi schimbe incomodele haine de gala cu cele de casa, in care se simte in largul lui (partea proasta e ca nici aceste haine nu-i vin prea bine: nici comicul nu-i prea iese, in ciuda sarjarii, ingrosarii pana la grotesc si absurd a caracterelor si situatiilor - sau poate tocmai de aceea...)

Un exemplu intre multe altele - dar atentie, e spoiler major !  Ioanide cauta sa afle ce s-a intamplat cu fiica sa disparuta si ajunge la Gaittany; Gaittany stie ca e moarta, insa... el se fereste sa dea vesti proaste ! Si aici autorul face o lunga paranteza in care ne relateaza alte discutii in care Gaittany evita prin diverse tertipuri si eschive sa comunice ceva neplacut interlocutorului (in chestiuni banale)... si uite asa tot dramatismul se duce naibii si cititorul nu e amuzat ci iritat ca autorul rupe firul povestirii cu asa fleacuri in loc sa spuna ce asteapta si el, nu doarIoanide: ce s-a intamplat cu fata... Gata spoilerul.

Nici ca informatie, ca descriere a unei epoci framantate, cartea nu valoreaza prea mult, dar aici poate ca nu e in intregime vina lui Calinescu, ci si a perioadei cand a fost scrisa, "obsedantul deceniu" '50. Sa fim drepti insa: desi publicata in anii '50, cartea nu e totusi un roman "realist-socialist" de propaganda comunista. Nu apar eroi comunisti luptand in ilegalitate, comunistii sunt absenti - cum si erau de fapt, la vremea respectiva, din viata politica a tarii - doar de vreo 2-3 ori sunt pomeniti in treacat. Nu avem nici macar intelectuali cu vederi de stanga, preocupati de soarta maselor sarace; Ioanide, personaj pozitiv cumuland toate calitatile, nu e comunist, nici macar om de stanga, ci pur si simplu apolitic. Nu vedem nici muncitori sau tarani exploatati iar singurul capitalist prezent printre personaje, bogatul negustor armean Manigomian, desi implicat in unele combinatii dubioase,  e capabil de mai multa delicatete si generozitate decat multi dintre intelectualii care il frecventeaza. Probabil Calinescu si-a scris cartea astfel incat sa mearga si in cazul schimbarii de regim, considerata pe atunci de multi probabila, apropiata. Poate si de aceea conducerea partidului-si-statului n-a fost pe deplin multumita, cum se vede din stenograma unei discutii dintre G. Calinescu si... Gheorghe Gheorghiu-Dej, ilustrativa pentru relatiile dintre scriitori si puterea comunista.

sâmbătă, 5 iunie 2010

Valeriu Anania - Amintirile peregrinului apter

 Valeriu Anania - Amintirile peregrinului apter
 Editura Paralela 45, 2000 (16.03 RON la librarie.net)
 Edtiura Polirom, 2009 ( cam 40 RON editie cartonata) 
 (fragment) 

Cartea vrea sa ne plimbe prin manastirile oltene si sa ne vorbeasca despre ele impletind planul prezentului cu cel istoric si cu cel supranatural.  Naratorul, peregrinul apter, este el insusi un personaj supranatural, dupa cum aflam din prima povestire: un inger care si-a pierdut aripile si, ramas pe pamant (romanesc) ca simplu om, devine calugar auzind ca "calugarii sunt ingeri in trup", trecand prin veacuri la varsta unei eterne adolescente.   

In planul prezentului - prezentul secolului XX, din anii razboiului pana in anii '70-'80, devenit intre timp trecut recent -  avem diverse figuri, de multe ori pitoresti, de calugari si arhierei si nu numai, in care nu rareori putem recunoaste modele reale. In planul trecutului istoric avem, pe langa calugari din vechime, domnitori, doamne si domnite, boieri, turci si alte figuri istorice culese din cronici: intalnim de pilda pe Constantin Brancoveanu sau pe doamna Chiajna si fiicele ei; in planul supranatural intalnim nu numai  personaje specifice crestinismului, ci si fapturi fantastice din origine mitologica  sau populara.   

Toate acestea se intrepatrund in aproape fiecare povestire - dar problema majora a cartii e ca aceste trei planuri nu reusesc sa se imbine, sa se inchege intr-un tot armonios si firesc. Excelentul memorialist isi vadeste calitatile si aici - deci planul "prezent" e cel mai viu si mai reusit - dar din pacate nu este dublat de un la fel de bun creator de fictiune. Uneori autorul parca se saboteaza singur: in Pasarea maiastra, dupa farsa ce o joaca tanarul si ingeniosul frate Sile habotnicului si credulului calugar Talasie, facandu-l sa creada ca e cutremur, sau, in Cele patru domnite, dupa ce ne amuzam de credulitatea celor doi bautori care, iesind din birt, noaptea, dau cu ochii pe neasteptate peste mitropolitul Mirmilion si il cred Dumnezeu - intamplari ce hranesc partea sceptica, rationala, critica a mintii cititorului - cu greu mai putem inghiti evenimentele miraculoase care se intampla in continuare, cateva pagini sau doar cateva randuri mai departe. Mai sunt apoi si scapari si inconsecvente care fac povestea neverosimila, in special cand autorul, identificandu-se cu naratorul sau, ii atribuie  elemente din propria biografie. Ingerul apter nu e imun la trecerea timpului, doar ca efectul e mult mai incet, in cele cateva veacuri de la pierderea aripilor ajungand doar de la copilarie la adolescenta. Insa... il gasim adolescent, calugar ucenic aciuiat pe la diverse manastiri, in timpul domnitorilor pamanteni (Doamna Chiajna, Brancoveanu), in schimb copil, crescut de o mama adoptiva, Padureanca, in timpul rascoalei lui Vladimirescu. Sau ne vorbeste, mai pe larg decat in Memorii, de sora sa (reala) nevazatoare, Milica, care invata la o scoala pentru nevazatori unde canta la pian, apoi ne povesteste episodul dramatic cand, in inchisoare, a vrut sa se orbeasca cu mana lui, dar a renuntat dupa ce i-a aparut in vis sora sa, atunci deja moarta; dar plaseaza episodul cu temnita in trecutul pre-modern, in vremea unui domnitor nenumit impotriva caruia ar fi fost acuzat pe nedrept de conspiratie - in timp ce partea ce trebuia sa fie anterioara, cu scoala de nevazatori si pianul, trimite inevitabil in Romania moderna, in secolul XX sau cel putin sfarsitul lui XIX. Motivul antedatarii e evident: cenzura - cartea fiind scrisa in timpul comunismului, in anii 80, chiar daca a fost publicata abia dupa, in '90, cenzura nelasandu-se satisfacuta, pacalita de astfel de subterfugii.     


 Cele mai reusite sunt paginile realiste, in care intalnim figuri vii, uneori pitoresti, de calugari, calugarite, arhierei si intamplari din viata monahala. Staretul aspru al unei manastiri ii trage o bataie propriului duhovnic pe care il prinde intorcandu-se la manastire pe trei carari, apoi ii pune patrafirul si ii cere iertare si dezlegare; trezit din betie, victima ii da canon cate 40 de metanii timp de 40 de zile, pe care staretul le executa constiincios, in vazul obstii. Un calugar cu viata si fire aspra (si rigida si morocanoasa) il invita la el pe epsicop, fost amic din tinerete, ca sa se trezeasca caterisit si sos din monahism de catre episcopul indignat de gazduirea saracacioasa, piscat de puricii din asternut si intepat de albine. La manastirea Polovragi, unde staretul Eudoxiu a strans un grup de foarte tineri calugari pe care ii tine la scoala, facand el toata treaba (muls vaca, gatit...) si cerandu-le doar sa invete, domneste o atmosfera tinereasca si scolareasca, propice glumelor si farselor, de care doar rigidul si morocanosul Talasie e indignat. Am pomenit deja mai sus patania care ii are ca eroi pe mitropolitul Mirmilion si soferul sau nenea Biju - zisi  "soferul si mitropolitul sau".      

In multe din personajele acestor pagini cititorul Memoriilor recunoaste persoanele reale. Mirmilion este Firmilian, mitropolitul Olteniei, fost profesor, prieten si nas de calugarie al autorului. Bunul si inteleptul staret Eudoxiu de la Polovragi, devotat total ucenicilor sai, probabil cea mai luminoasa figura de monah din carte, este Gherasim Bica, staretul si prietenul autorului, a carui intalnire providentiala il va ajuta sa iasa dintr-o grava criza sufleteasca (dar care, dupa cum stim din Memorii, avea sa treaca el insusi printr-o criza sufleteasca in urma careia va iesi din monahism si se va casatori) ; fratele Sile cel istet si pus pe sotii este fratele Vasile, viitorul calugar si staret Veniamin Nicolae, cel care va ingropa la  la Polovragi pachetul fatal primit de autor de la Arghezi. Mirenii de la Polovragi:  plutonierul Moaca, mos Papurica, sunt pomeniti in carte cu numele (sau poreclele) lor reale. Apriga, autoritara si inflexibila stareta Evelina Gaitan, a carei darzenie avea sa se ciocneasca de darzenia egala a oltencelor de la manastire Horezu, carora vrea sa le impuna trecerea de la viata de sine la viata de obste (adica un fel de comunism monahal), este matusa maicii Olga Gologan (stareta de la manastirea Bistrita, buna prietena si ocrotitoarea autorului) iar tanara maica Domnica, copil gasit care nu-si cunoaste parintii, crescuta la (si pentru) manastire, fara sa fi cunoscut vreodata si fara sansa de a mai cunoaste afectiunea unei familii, aminteste de maica Artemia, iubirea imposibila a autorului. 

Unele povestiri sunt strabatute de o senzualitate surprinzatoare din partea unui batran calugar, viitor arhiepiscop/mitropolit si candidat la scaunul patriarhal,  considerat de catre unii liderul aripii rigide, fundamentaliste a bisericii: in Portretul, niste tineri calugari ucenici, cantareti la strana, sorb din priviri pe pacatoasa Magdalena proaspat zugravita in fresca bisericii, privirile lor avide o dezbraca facandu-i haina din ce in ce mai transparenta, pana in finalul cantarii ea ramane goala iar culoarea galbena a hainei absorbite se imprima in ochii calugarasilor; apoi fantasma Magdalenei goale se strecoara in noaptea aia in  manastire, furisandu-se de la o chilie la alta in vizite nocture pe la tinerii novici. Dar cand in cele din urma o gaseste in chilia si in patul sau, naratorul nu i se alatura in asternut ci isi aminteste ca i-a fost candva inger pazitor si ii tine un lung discurs.  In care ii spune printre altele ca "toate pacatele tale erau tot atat de frumoase ca si trupul tau"... O alta povestire, Hrisant si nelinistea trupului sau, despre ispravile erotice (inclusiv postume) ale grecului Hrisant, bogatul si extrem de afemeiatul staret al manastirii Hurez, aproape ca ar fi putut figura in antologia "Povesti erotice romanesti" - ba mai are si ceva necrofilie si incest pe deasupra. In Cele patru domnite, naratorul apter se simte infiorat erotic cand este imbratisat frateste si sarutat pe obraz de o fetita de 11 ani ! Fetita, Voichita, era o copila din flori de neam domnesc, ignorata de parintii ei reali, lipsita de caldura unei familii si dornica de afectiune.   

 Nu se ridica la nivelul Memoriilor, nu este un must read, totusi ar putea fi interesanta (pe alocuri) pentru cineva care, cucerit de Memorii, doreste sa citeasca inca un Valeriu Anania - dar poate fi si dezamagitoare (pe alocuri).

duminică, 16 mai 2010

Florina Ilis - Cruciada copiilor

Florina Ilis - Cruciada copiilorFlorina Ilis, Cruciada copiilor, Editura Polirom, 528 pagini (fragment)

Cu siguranta, unul dintre punctele de atractie ale literaturii romane tinere e chiar faptul ca descrie lumea noastra de azi vazuta prin ochii generatiei noastre, de azi - cartea de care vorbesc e un exemplu. Am impresia ca si-a si propus sa fie o fresca a Romaniei contemporane, sa fie  "romanul tranzitiei" - de aici abundenta de personaje specifice, create sau scoase la suprafata de tranzitia noastra: copiii strazii, tiganca vrajitoare, baronul interlop, jurnalistul in cautare de senzatinal, vedeta tv, politicianul duplicitar, adolescenta bolnava de sida, calugarul vizionar, profesorul de teologie, informaticianul. La care se adauga alte personaje la fel de valabile si ieri si azi: femei maritate cu varii neimpliniri si vise bovarice, profa severa, profa simpatica, proful de sport macho, politistul, seful de gara, badea de la tara... si multi multi copii. Pentru ca, pe langa descrierea unei lumi, a unei perioade, cartea incearca si descrierea unei varste: copilaria, varsta inocentei care insa nu exclude agresivitatea, chiar violenta.

Ce se intampla: sub conducerea lui Calman, un copil al strazii cu vocatie de lider, copiii pun stapanire pe un tren de vacanta, care trebuia sa ii duca in tabara la mare, inchizandu-si profesorii in compartimente si silindu-i pe mecanici sa le faca pe voie - iar lumea adulta e luata total prin surprindere de situatie, de unde deruta autoritatilor, disperarea parintilor si agitatia presei avida de senzational, astfel ca ceea ce pentru copii e mai mult o joaca antreneaza serioase consecinte in lumea adulta, cfr-ul, politia, guvernul agitandu-se sa faca fata situatiei.

Cartea abunda in detalii menite sa o fixeze in prezent, in actualitate: un pusti e  pasionat (pana la identificare) de Harry Potter, altii (gemenii) asculta Eminem,  altul surprinde imagini din "batalia" de la final cu o camera digitala; apare si un informatician care va face un site al evenimentului - e chiar o bucata de cod HTML in text! etc. etc. Paradoxal, chiar detaliile astea o fac sa dateze, te fac sa simti ca e vorba de un trecut foarte recent dar nu de prezent: astazi pustii ar fi ascultat Eminem la iPod sau alt MP3 player, nu de pe caseta la walkman, ar fi filmat bataia cu mobilul iar informaticianul ar fi facut probabil un blog, nu un simplu site clasic (sau poate ar fi folosit twitter)... si cand te gandesti, cartea a aparut abia in 2005... ce repede evolueaza tehnologia...

Cum spuneam, exista foarte multe personaje; atentia autoarei se muta mereu, ciclic, de la unul la altul: fiecare are parte de un paragraf, apoi iese din scena sau mai bine zis camera se muta pe urmatorul; va mai reveni la el abia dupa multe pagini, si tot in trecere. Partea proasta e ca in felul asta nu exista personaje principale, toate sunt schitate destul de sumar, niciunul nu are ocazia sa evolueze, sa ne retina atentia, sa ne pese de el. Apoi nu prea exista dialoguri, totul, inclusiv interactiunile si gandurile personajelor, este relaltat la persoana a III-a, de aceeasi voce naratoriala impersonala si omniscienta, pe un ton egal, neutru, cu fraze lungi, poate cam prea formal, elevat, oficial, uneori de-a dreptul inadecvat cand e vorba de pilda de un "aurolac" traind prin canale:
Pe peronul dintre liniile doi şi trei, mintea încă fragedă a lui Calman găsi o modalitate eficientă de a face faţă frumuseţii întruchipate într-un zâmbet de fetiţă, un iepuraş cu urechile roz şi un căţelandru, ceea ce, în esenţă, constituia pentru el însăşi măsura frumuseţii întrevăzute până la cei doisprezece ani ai lui, acea modalitate de contracarare a frumuseţii realizându-se prin concentrarea tuturor gândurilor lui pe alegerile apropiate de şefie de la canalul Ministerului Transporturilor, Le promisese băieţilor ceva mai bun decât aurolacul,

Virgula aceea inainte de "L" mare nu este greseala de tipar: cartea se mandreste cu faptul ca nu contine nici un punct; cand citisem asta la luciat ma minunam cum poate fi asa ceva posibil - dar este foarte simplu: pur si simplu unde trebuie punct, autoarea pune virgula, ca in exemplul de mai sus. Alta particularitate ar fi ca legatura intre doua paragrafe succesive e facuta de un element comun intre ultima fraza din primul si prima din al doilea:
mai bine să aştepte un personal! pe personal controlorii au mai multă îngăduinţă cu cerşetorii şi, la urma urmei, nu se grăbea nicăieri, iar între timp ar mai putea să golească câteva buzunare prin gară sau să şmanglească câte o geantă, vara oamenii îmbrăcându-se mai sumar nu prea au buzunare în dotare, în schimb, vara e cea mai bună perioadă a furtului de telefoane mobile.

Sunetul delicat al telefonului celular samsung, ultimul tip, se auzi din buzunarul de la pantalonii crem, bine călcaţi ai lui Alexandru Aldeman, tocmai voia să urce în rapid, în vagonul cinci, când, Alo! Da! Eu sunt! 

Postul asta, ca si cel de dinaintea lui, a fost scris in buna parte anul trecut; cartea fiind imprumutata, n-o mai am la indemana ca sa imi verific impresiile, asa ca in loc de concluzie va sfatuiesc ca, daca sunteti curiosi, sa cititi inceputul romanului pe site-ul editurii sau aici, unde e ceva mai mult, si va veti da seama mult mai bine asa daca are sau nu sanse sa va placa.