Un teanc de carti din 2014: Principele, Micutele doamne, Oblomov, Fata cu picioarele de sticla

Aceasta e o ciorna scrisa acum aproape un an, cu mici completari de o fraza-doua adaugate acum din ce-mi mai aminteam.

Principele de Niccolo Machiavelli: nu stiu cata relevanta mai are azi, ca el vorbea de principi, monarhi absoluti ereditari, nu de republici democratice. Era fara indoiala un om f. inteligent, avea si recomandari f. cinice (ex. distrugerea totala a dusmanilor, a.i. sa nu mai poata lovi, sau in cazul unui principe nou, lichidarea completa a vechii familii princiare precedente), dar si altele surprinzator de benevolente (sa nu asupresti poporul, ca sa nu ti-l faci dusman - e cea mai buna pavaza impotriva asasinatelor). Un sfat imoral in aparenta dar moral in fond, cu siguranta util in epoca lui si, mutatis mutandis, si intr-a noastra (apropo de pomeni electorale): nu recomanda principelui sa fie darnic. Pentru ca darnicia epuiza visteria, iar apoi, ca sa o umple la loc, ar fi fost nevoit sa puna biruri noi, deci dupa ce a fost generos cu cativa, va asupri (si nemultumi) inevitabil pe cei multi. Mai bine deci sa aiba faima de zgarcit, decat dupa ce se epuizeaza prin darnicie sa ajunga sa-si faca faima de hraparet. (online)

Micutele doamne (Little Women) de Louisa May Alcott: pana la un punct e o carte moralizatoare din secolul XIX, pentru educatia domnisoarelor: cele 4 eroine adolescente ale cartii invata sa fie evlavioase, generoase, harnice, modeste etc. - virtutile femeii secolului XIX. Exemplu de "lectie de viata": de Craciun mama le anunta ca, fiind razboi, nu vor primi cadouri, dar surorile pun impreuna toate micile lor economii ca sa cumpere un cadou mamei; aceasta insa le pune sa ia toate bunatatile de la masa de Craciun si sa le duca cadou unei familii sarace! Si totusi, cele 4 surori nu sunt eroinele conventionale ale unei carti pentru domnisoare; isi fac o lume a lor: o societate secreta, o trupa de teatru - si in special pe baietoasa, nonconformista si imaginativa Jo (cea cu ideile) o simtim contemporana noastra. Mi-a placut de ea si cred ca mi-ar fi placut mai mult sa fi citit cartea la varsta potrivita, la varsta lor. (ebook eng. gratis)

Vietile paralele de Florina Ilis: seamana intr-un fel cu lucrarea de doctorat a lui Victor Ponta - multe pagini sunt  juxtapuneri de citate fara ghilimele: din  caietele lui Eminescu (asa numitul "fragmentarium"), din articolele lui politice, din amintirile diversilor contemporani... Asta nu e neaparat o problema, ceea ce e condamnabil la o lucrare stiintifica, e acceptabil la o carte postmodernista. Ideea e originala: un securist din anii '50 e trimis inapoi in timp sa-l urmareasca pe Eminescu si sa-l influenteze politic pentru cauza proletariatului.  Infiltrat ca si coleg de camera cu poetul in ospiciul austriac - logoreea deliranta a lui Eminescu se intrepatrunde cu replicile in limba de lemn ale securistului. Acesta culege si informatii de la contemporani (ajunsi astfel "surse"), alcatuindu-i poetului un adevarat dosar de securitate. In ciuda originalitatii si a vastei documentari, nu mi-a chiar placut - am si citit-o cu intreruperi. Poate pentru ca m-au cam plictisit atatea pagini de delir, poate ca stiam deja prea multe despre Eminescu si sesizam nepotrivirile cu faptele reale - sau cu viziunea mea asupra faptelor? (ebook)

Fata cu picioarele de sticla de Ali Shaw: o carte ciudata si trista. Se petrece pe o insula stranie, cu fenomene inexpicabile si creaturi fantastice. Iar oamenii care o locuiesc sunt la randul lor niste "insule": insingurati, inchisi fiecare in carapacea lui, au pierdut (sau nu au dobanidit) capacitatea de comunicare, desi fire nevazute ii leaga unii de ceilalti, din trecutul care contine lucruri nelamurite si rani nevindecate. Un biolog traieste  rupt de lume, in mijlocul naturii, ocrotind animalele si evitand oamenii. O mama pretinde ca nu e acasa cand o cauta propriul fiu. Iar fiul, personaj principal, pare un caz de Asperger: nu doar ca ii e dificil sa interactioneze chiar si cu propria mama, dar nici nu suporta sa fie atins, nici chiar de fata pe care incepe sa o iubeasca. Aceasta fata se transforma treptat in sticla. (originalul in engleza la Amazon  - ebook si pe hartie )

Oblomov de I. Goncearov: un must read pt mine, dat fiind ca lenea, lipsa de energie, procrastinarea, e marele meu defect - si raritatea postarilor de aici e un bun indiciu. Boierul Oblomov, lenesul prin excelenta, duce o viata vegetativa, toata ziua in pat, chiar si cand primeste vizite, slujit de bombanitorul dar devotatul sau servitor Zahar. Imboldurile prietenului sau Stoltz si dragostea pentru Olga il scot o vreme din inertie, [spoiler] dar concluzia cartii pare sa fie ca nimeni nu poate sari peste umbra sa, ca dragostea poate face minuni, dar nu pana la capat: la primul obstacol, izolat cateva zile de influenta revitalizanta a Olgai, Oblomov recade in vechile obisnuinte. [end spoiler] (ebook)

Cezar Petrescu - Calea Victoriei - Dumineca orbului

Cezar Petrescu, Calea Victoriei, Editura Litera, 2009, 400 pagini
+
Cezar Petrescu, Duminica orbului, Editura Litera, 2011, 304 pagini

Acestea sunt pe piata acum; eu insa le-am citit intr-un singur volum vechi, ante '89.

Confuzia foarte magulitoare pentru mine  a lui Mayuma aka Iulian Baicus, care crede ca eu sunt criticul Paul Cernat,  mi-a adus aminte de severa dojana a acestuia la adresa literaturii romane tinere, a generatiei sale. O acuza ca evita temele majore si se complace in minorat si autobiografism, ca evita proiectele de anvergura - si ii opunea, ca exemple pozitive, pe langa clasicii literaturii universale si romanesti... surpriza! pe Ionel Teodoreanu si Cezar Petrescu ! Zicea Paul Cernat:

Totuşi, oricît de „popular“, de jurnalistic şi de inegal valoric ar fi, oricît de puţin ar fi inovat, Cezar Petrescu nu e un manufacturier vulgar, ci unul dintre prozatorii importanţi ai interbelicului românesc... Din varii motive, el a fost prea puţin recitit în ultimele decenii, iar efectele se pot constata. Păcat că nu mai avem, azi, romancieri „sută la sută“, cu un proiect ambiţios, precum autorul Oraşului patriarhal…

 Asa ca mi-am zis: ia sa vad ! Nu mai citisem, cred, Cezar Petrescu de peste un deceniu, poate din adolescenta.

Pun o singura insemnare pentru ambele carti pentru ca le-am citit in acelasi volum si pentru ca, desi nu au personaje comune, au multe in comun ca ambianta si idei. Ambele incep intr-un tren care se indreapta spre Bucuresti si in care intamplarea reuneste viitoarele personaje. In prima, personajele sunt provinciali care se indreapta spre capitala plini de sperante: la clasa I, familia magistratului Lipan ( sot, sotie si 4 copii mari).; la a III-a, tanarul scriitor in devenire Ion Ozun. In a doua carte, protagonistii sunt doi bucuresteni intorsi din exil se 1-2 ani in provincie, in Ardeal, unde (cred ei ca) s-au vindecat suflesteste dupa caderile in ispitele Bucurestului. 

In ambele carti Bucurestiul e o ispita, in acelasi timp fascinanta si malefica, care unora le distruge destinele iar altora le corupe, altereaza sufletele. In plus, in ambele, o tema recurenta e inaintarea in varsta care aduce inevitabil uratire fizica si sufleteasca ( si nu e vorba numai de imbatranire, ci si de maturizare, trecerea de la tineretea plina de elan si visuri la prozaica varsta mijlocie). Pe unii ca sotii Lipan i-au degradat plictiseala, monotonia, grijile si satisfactiile marunte, aerul statut al provinciei, pe altii ca printul Anton Musat sau Valeriu Dragomir i-au degradat placerile, viciile capitalei, viata de noapte, pe unii abandonarea idealurilor si elanurilor tineretii pentru o viata comoda, prozaica, pe altii, ca scriitorul Teofil Steriu, chiar urmarirea perseverenta a idealurilor, dedicarea totala uni tel, care nu mai lasa loc pt viata pur si simplu.

Ceea ce spunea terorista luciat despre Florina Ilis in prima recenzie de pe blogul ei i se potriveste cel putin la fel de bine lui Cezar Petrescu:

Nu mai ţin minte cine a spus că şi-a dorit să fie romancier, nu scriitor – Kundera, oare? Cuvîntul romancier e pe cale de dispariţie. Ceea ce-l condamnă e propria-i modestie. Seamănă prea mult cu pălărier. Scriitor, în schimb, e altă mîncare de peşte, una care merge cu doctor. Voi ce-aţi alege, dacă n-aţi avea alte opţiuni în afară de pălărier şi doctor?
Ei bine, Florina Ilis s-a făcut pălărier, chit că n-a conştientizat asta prea bine. [...] Florina Ilis însăşi zice despre romanul ei: „Un text lucid, care oferă o nouă perspectivă asupra întregii planete”. Nu vă speriaţi, respectiva perspectivă se reduce la o propoziţie cam de doi lei (inocenţa va salva lumea – sau ceva de genul ăsta). Diagnostic de doctor începător, aş zice eu.
Luaţi în schimb pălăria, probaţi-o şi sigur o s-o purtaţi cu plăcere:
1. Urmează linia modei („Astăzi, mai mult ca oricînd, cititorul are nevoie de poveste” – tot de pe coperta a patra)
2. E confortabilă (se citeşte la fel de uşor ca, să zicem, Cei trei muşchetari)

Etc... imi vine sa citez tot postul teroristei, ca tot se potriveste aici. Si Cezar Petrescu s-a făcut pălărier, chit că n-a conştientizat asta prea bine.

La fel ca Florina Ilis in Cruciada copiilor, Cezar Petrescu vrea sa faca in Calea Victoriei o fresca a epocii sale; de aceea si unul si altul inghesuie in romanele lor o multime de personaje pe care le considera reprezentative pentru epoca. La Cezar Petrescu exista politicianul smecher si manipulator, aparent "baiat bun", milionarul ("mogulul", cum am zice azi), copiii lui de bani gata,  jurnalistul "tonomat" care scrie la comanda politica, tanarul revoltat cu inclinatii extremiste (nu e prea clar de care extrema e vorba), care isi transforma revolta impotriva atmosferei familiale inabusitoare in revolta politica;  mai apar un tatal revoltatlui, judecatorul Lipan, integru si rigid (de a carui inflexibilitate se foloseste politicianul impotriva milionarului, pana cand cad la intelegere, moment din care integritatea magistratului incepe sa il incomodeze), cu fiicele sale: ce mare, Ana/Annie, cu ambitii mondene, vrea neparat sa patrunda in "lumea buna" si se jeneaza de provincialii ei parinti; cea mica, adolescenta Sabina, e un fel de Olguta din La Medeleni (dar nu la fel de reusita); fara prea mare legatura cu ceilalti, evouleaza/involueaza in paralel si tanarul Ion Ozun, care vine la Bucuresti sarac dar plin de entuziasm si vise marete de glorie literara si ajunge sa faca foame (la propriu) in mijlocul orasului strain si nepasator.

Posibil ca tocmai pentru ca se considera "doctor", Cezar Petrescu  nu isi ingaduie happy end-uri, desi Dumineca orbului incepe ca o carte care cere happy end - ca o comedie romantica, am spune noi azi. La inceput parca astrele concura sa ii uneasca pe cei doi protagonisti, suflete pereche. O suita de coincidente. Si nu numai - apare si o intriga secundara in care pare sa se prefigureze o reunire. Apoi aceleasi astre li se pun impotriva si, prin alt sir de coincidente,  ii separa si cei doi protagonisti reintra in fagasele destinelor lor, totul revine la "normal", un normal in care  miracolul fericirii nu mai e posibil. Sfarsitul acesta e mult mai realist si verosimil, insa cuplat cu inceputul da aiurea, iese o strutocamila, pt ca romanul incepe intr-o conventie pe care apoi o tradeaza.

Idila incepe cu incident absolut trivial: la coborarea din tren, el o calca pe picior pe ea; apoi, remarcand-o astfel - Gina, eroina e o "zana" micuta, peltica si copilaroasa, profesoara cu infatisare de scolarita - se baga in vorba cu ea, insistent si impertinent - de-a dreptul enervant imo - fara a tine cont de reactiile ei negative; apoi brusc cei doi descopera cum ca sunt suflete pereche, ca amandoi privisera pe fereasta compartimentului cu aceleasi ganduri - si dupa ce s-au cunoscut doar vreo ora, cat o fi tinut drumul de la gara,  ajung sa creada - si ni se cere sa credem - ca aceasta a fost de fapt marea iubire si imposibilitatea regasirii lor e o drama...

Am gasit draft-ul asta pe blogul vechi; e din octombrie anul trecut. Cum in timpul asta cartile s-au cam estompat, il public asa cum e, fara sa mai adaug mare lucru. Si cu asta reincep, la aceasta noua adresa, sa scriu iar despre "cartile de hartie" ca sa zic asa.

Florina Ilis - Cruciada copiilor

Florina Ilis, Cruciada copiilor, Editura Polirom, 528 pagini (fragment)

Cu siguranta, unul dintre punctele de atractie ale literaturii romane tinere e chiar faptul ca descrie lumea noastra de azi vazuta prin ochii generatiei noastre, de azi - cartea de care vorbesc e un exemplu. Am impresia ca si-a si propus sa fie o fresca a Romaniei contemporane, sa fie  "romanul tranzitiei" - de aici abundenta de personaje specifice, create sau scoase la suprafata de tranzitia noastra: copiii strazii, tiganca vrajitoare, baronul interlop, jurnalistul in cautare de senzatinal, vedeta tv, politicianul duplicitar, adolescenta bolnava de sida, calugarul vizionar, profesorul de teologie, informaticianul. La care se adauga alte personaje la fel de valabile si ieri si azi: femei maritate cu varii neimpliniri si vise bovarice, profa severa, profa simpatica, proful de sport macho, politistul, seful de gara, badea de la tara... si multi multi copii. Pentru ca, pe langa descrierea unei lumi, a unei perioade, cartea incearca si descrierea unei varste: copilaria, varsta inocentei care insa nu exclude agresivitatea, chiar violenta.

Ce se intampla: sub conducerea lui Calman, un copil al strazii cu vocatie de lider, copiii pun stapanire pe un tren de vacanta, care trebuia sa ii duca in tabara la mare, inchizandu-si profesorii in compartimente si silindu-i pe mecanici sa le faca pe voie - iar lumea adulta e luata total prin surprindere de situatie, de unde deruta autoritatilor, disperarea parintilor si agitatia presei avida de senzational, astfel ca ceea ce pentru copii e mai mult o joaca antreneaza serioase consecinte in lumea adulta, cfr-ul, politia, guvernul agitandu-se sa faca fata situatiei.

Cartea abunda in detalii menite sa o fixeze in prezent, in actualitate: un pusti e  pasionat (pana la identificare) de Harry Potter, altii (gemenii) asculta Eminem,  altul surprinde imagini din "batalia" de la final cu o camera digitala; apare si un informatician care va face un site al evenimentului - e chiar o bucata de cod HTML in text! etc. etc. Paradoxal, chiar detaliile astea o fac sa dateze, te fac sa simti ca e vorba de un trecut foarte recent dar nu de prezent: astazi pustii ar fi ascultat Eminem la iPod sau alt MP3 player, nu de pe caseta la walkman, ar fi filmat bataia cu mobilul iar informaticianul ar fi facut probabil un blog, nu un simplu site clasic (sau poate ar fi folosit twitter)... si cand te gandesti, cartea a aparut abia in 2005... ce repede evolueaza tehnologia...

Cum spuneam, exista foarte multe personaje; atentia autoarei se muta mereu, ciclic, de la unul la altul: fiecare are parte de un paragraf, apoi iese din scena sau mai bine zis camera se muta pe urmatorul; va mai reveni la el abia dupa multe pagini, si tot in trecere. Partea proasta e ca in felul asta nu exista personaje principale, toate sunt schitate destul de sumar, niciunul nu are ocazia sa evolueze, sa ne retina atentia, sa ne pese de el. Apoi nu prea exista dialoguri, totul, inclusiv interactiunile si gandurile personajelor, este relaltat la persoana a III-a, de aceeasi voce naratoriala impersonala si omniscienta, pe un ton egal, neutru, cu fraze lungi, poate cam prea formal, elevat, oficial, uneori de-a dreptul inadecvat cand e vorba de pilda de un "aurolac" traind prin canale:

Pe peronul dintre liniile doi şi trei, mintea încă fragedă a lui Calman găsi o modalitate eficientă de a face faţă frumuseţii întruchipate într-un zâmbet de fetiţă, un iepuraş cu urechile roz şi un căţelandru, ceea ce, în esenţă, constituia pentru el însăşi măsura frumuseţii întrevăzute până la cei doisprezece ani ai lui, acea modalitate de contracarare a frumuseţii realizându-se prin concentrarea tuturor gândurilor lui pe alegerile apropiate de şefie de la canalul Ministerului Transporturilor, Le promisese băieţilor ceva mai bun decât aurolacul,

Virgula aceea inainte de "L" mare nu este greseala de tipar: cartea se mandreste cu faptul ca nu contine nici un punct; cand citisem asta la luciat ma minunam cum poate fi asa ceva posibil - dar este foarte simplu: pur si simplu unde trebuie punct, autoarea pune virgula, ca in exemplul de mai sus. Alta particularitate ar fi ca legatura intre doua paragrafe succesive e facuta de un element comun intre ultima fraza din primul si prima din al doilea:

mai bine să aştepte un personal! pe personal controlorii au mai multă îngăduinţă cu cerşetorii şi, la urma urmei, nu se grăbea nicăieri, iar între timp ar mai putea să golească câteva buzunare prin gară sau să şmanglească câte o geantă, vara oamenii îmbrăcându-se mai sumar nu prea au buzunare în dotare, în schimb, vara e cea mai bună perioadă a furtului de telefoane mobile.

Sunetul delicat al telefonului celular samsung, ultimul tip, se auzi din buzunarul de la pantalonii crem, bine călcaţi ai lui Alexandru Aldeman, tocmai voia să urce în rapid, în vagonul cinci, când, Alo! Da! Eu sunt! 

Postul asta, ca si cel de dinaintea lui, a fost scris in buna parte anul trecut; cartea fiind imprumutata, n-o mai am la indemana ca sa imi verific impresiile, asa ca in loc de concluzie va sfatuiesc ca, daca sunteti curiosi, sa cititi inceputul romanului pe site-ul editurii sau aici, unde e ceva mai mult, si va veti da seama mult mai bine asa daca are sau nu sanse sa va placa.