Paolo Giordano - Singuratatea numerelor prime

Paolo Giordano,  Singuratatea numerelor prime, Editura Rao, 2009, 352 pagini

Pret: 30 lei

Draga cititorule, ai avut poate in clasa un coleg mai aparte, unul cu care n-ai schimbat mai mult de doua vorbe in tot liceul (sau daca da, erai printre putinii care au schimbat mai mult de doua vorbe cu el); unul sclipitor la ore dar sters si stingher in recreatii; unul care stapanea cu usurinta cele mai complexe si dificile notiuni de matematica dar avea dificultati cu cele mai simple deprinderi sociale ?

Americanii numesc specia asta ciudata nerd. Noi nu avem un cuvant pentru asta; "tocilar" poate sa insemne si (sau mai degraba) altceva. Tocilar poate fi elevul ambitios care vrea neaparat sa fie cel mai bun, care invata pe rupte si care sufera pentru un 9; nerdul nu vrea sa fie ci pur si simplu este cel mai bun, la fel cum nu vrea sa fie ci pur si simplu este cel mai izolat.

Cand nerds-ii apar in fictiune, in literatura sau film, sunt regula personaje secundare, comice prin stangacie si inadecvare. Cartea aceasta face exceptie. Nu ne invita sa ne distram pe seama lor, ci sa ii intelegem. Am aflat de ea din recenzia lui Dragos de la chestii livresti si pentru ca, desi nu ma compar cu Mattia, eroul cartii, am si eu doza mea de nerdiness, suficienta incat sa simt ca, cumva, pe undeva, "de te fabula narratur", am dorit neaparat sa o citesc.

Cartea e o ciudata poveste de dragoste intre doi "ciudati", doi inadaptati, care se intalnesc in perioada cea mai dificila pentru cei ca ei, adolescenta, liceul, care isi unesc singuratatile si gasesc unul in altul refugiu din fata lumii (percepute ca) ostile. Dar, in ciuda solidaritatii dintre ei, a tot ceea ce simt ca ii uneste, nici unul fata de altul nu se deschid complet, pentru ca nu au capcitatea asta, pentru ca gesturile firesti nu le stau in fire (in primul rand lui). Astfel ceea ce ar fi fost o poveste de dragoste ramane multa, multa vreme o camaraderie fraterna; intr-un tarziu fata (cea mai "normala" dintre ei doi) ia ea initiativa... dar n-am sa va povestesc ce se intampla mai departe, ca nu cred ca vreti spoilere.

E multa tacere, stanjeneala, necomunicare, neintelegere,  lucruri nespuse, sentimente de vinovatie sedimentate, afectiune neexprimata sau exprimata stangaci si in contratimp - intre cei doi protagonisti, intre fiecare dintre ei si parintii lor sau prietenii lor.


Eroina, Alice, este, cum ziceam, cea mai "normala" dintre cei doi; la ea anomalia este fizica - un accident la schi a lasat-o schioapa - altfel insa are aspiratiile "normale" ale unei adolescente obisnuite de la sfarsitul secolului 20: vrea sa fie "cool", sa fie populara intre colegi, sa placa baietilor, sa aiba un prieten, sa fie acceptata in gasca celor mai cool fete; se infometeaza ca sa slabeasca, isi face chiar un tatuaj, trecand peste interdictia parintilor - si e in al noualea cer cand Viola, cea mai "cool" fata din clasa, ii arata prietenie, desi abia ii simtise pe pielea ei rautatea.

Eroul, Mattia, insa, este mult mai "diferit". Elev stralucit in liceu (inspamantandu-si profesorii si ingrijorandu-si parintii chiar prin performantele sale), matematician de exceptie la maturitate, cu contributii importante si originale la teoria numerelor, e in acelasi timp total inadaptat pentru viata de zi cu zi. Foarte necomunicativ si inchis in sine, chiar si cu prietenii apropiati, ca Alice sau Denis (colegul lui de banca, homosexual in devenire, care il iubeste in secret dar se multumeste cu rolul de best friend) prefera sa stea alaturi in tacere. Iar cand totusi spune ceva, cel mai adesea e vorba de matematica mereu prezenta in gandurile sale, prin prisma careia percepe toate. Pentru el, de pilda, el si Alice sunt o pereche de numere prime (ca 11 si 13 sau 17 si 19).  Evita sa priveasca in ochi, nu-i place sa fie atins, evita pe cat posibil orice contact cu ceilalti. Ajunge la 30 de ani fara sa invete sa sofeze si [asta ar cam fi spoiler] fara sa faca sex [end spoiler]. Are tendinte automutilante, se taie cu lama sau orice suprafata taioasa - desi nu aparuse inca moda emo - e modul lui de a lupta impotriva gandurilor si amintirilor dureroase. Are in plus o obsesie pentru ordine si simetrie vadita chiar cand isi taie carnea in farfurie.

Dupa toate aceste semne, imo, nu e doar un nerd timid si stangaci ci un caz de Asperger - oricat de bizar ar fi sa pui diagnostic unui personaj dintr-o carte (Cinabru acorda frecvent diagnosticul asta). Insa autorul nu spune niciodata asta - mai mult, pune starea lui Mattia pe seama unei traume din copilarie (ori sindromul Asperger e afaik innascut). Initial Mattia e un copil normal legat de o anormala: sora sa geamana, Michela (sunt gemeni identici, ni se spune, desi gemenii identici nu pot sa aiba sexe diferite) e complet retardata. Vinovatia pentru soarta Michelei ii induce tendintele automutilante si toate celelalte.

Ar mai fi si altele de spus, dar nu mai am timp. Puteti citi impresiile altora despre cartea asta la "joaca de mine" si la "tara mea inventata" (ei au citit-o in engleza).

Cezar Petrescu - Calea Victoriei - Dumineca orbului

Cezar Petrescu, Calea Victoriei, Editura Litera, 2009, 400 pagini
+
Cezar Petrescu, Duminica orbului, Editura Litera, 2011, 304 pagini

Acestea sunt pe piata acum; eu insa le-am citit intr-un singur volum vechi, ante '89.

Confuzia foarte magulitoare pentru mine  a lui Mayuma aka Iulian Baicus, care crede ca eu sunt criticul Paul Cernat,  mi-a adus aminte de severa dojana a acestuia la adresa literaturii romane tinere, a generatiei sale. O acuza ca evita temele majore si se complace in minorat si autobiografism, ca evita proiectele de anvergura - si ii opunea, ca exemple pozitive, pe langa clasicii literaturii universale si romanesti... surpriza! pe Ionel Teodoreanu si Cezar Petrescu ! Zicea Paul Cernat:

Totuşi, oricît de „popular“, de jurnalistic şi de inegal valoric ar fi, oricît de puţin ar fi inovat, Cezar Petrescu nu e un manufacturier vulgar, ci unul dintre prozatorii importanţi ai interbelicului românesc... Din varii motive, el a fost prea puţin recitit în ultimele decenii, iar efectele se pot constata. Păcat că nu mai avem, azi, romancieri „sută la sută“, cu un proiect ambiţios, precum autorul Oraşului patriarhal…

 Asa ca mi-am zis: ia sa vad ! Nu mai citisem, cred, Cezar Petrescu de peste un deceniu, poate din adolescenta.

Pun o singura insemnare pentru ambele carti pentru ca le-am citit in acelasi volum si pentru ca, desi nu au personaje comune, au multe in comun ca ambianta si idei. Ambele incep intr-un tren care se indreapta spre Bucuresti si in care intamplarea reuneste viitoarele personaje. In prima, personajele sunt provinciali care se indreapta spre capitala plini de sperante: la clasa I, familia magistratului Lipan ( sot, sotie si 4 copii mari).; la a III-a, tanarul scriitor in devenire Ion Ozun. In a doua carte, protagonistii sunt doi bucuresteni intorsi din exil se 1-2 ani in provincie, in Ardeal, unde (cred ei ca) s-au vindecat suflesteste dupa caderile in ispitele Bucurestului. 

In ambele carti Bucurestiul e o ispita, in acelasi timp fascinanta si malefica, care unora le distruge destinele iar altora le corupe, altereaza sufletele. In plus, in ambele, o tema recurenta e inaintarea in varsta care aduce inevitabil uratire fizica si sufleteasca ( si nu e vorba numai de imbatranire, ci si de maturizare, trecerea de la tineretea plina de elan si visuri la prozaica varsta mijlocie). Pe unii ca sotii Lipan i-au degradat plictiseala, monotonia, grijile si satisfactiile marunte, aerul statut al provinciei, pe altii ca printul Anton Musat sau Valeriu Dragomir i-au degradat placerile, viciile capitalei, viata de noapte, pe unii abandonarea idealurilor si elanurilor tineretii pentru o viata comoda, prozaica, pe altii, ca scriitorul Teofil Steriu, chiar urmarirea perseverenta a idealurilor, dedicarea totala uni tel, care nu mai lasa loc pt viata pur si simplu.

Ceea ce spunea terorista luciat despre Florina Ilis in prima recenzie de pe blogul ei i se potriveste cel putin la fel de bine lui Cezar Petrescu:

Nu mai ţin minte cine a spus că şi-a dorit să fie romancier, nu scriitor – Kundera, oare? Cuvîntul romancier e pe cale de dispariţie. Ceea ce-l condamnă e propria-i modestie. Seamănă prea mult cu pălărier. Scriitor, în schimb, e altă mîncare de peşte, una care merge cu doctor. Voi ce-aţi alege, dacă n-aţi avea alte opţiuni în afară de pălărier şi doctor?
Ei bine, Florina Ilis s-a făcut pălărier, chit că n-a conştientizat asta prea bine. [...] Florina Ilis însăşi zice despre romanul ei: „Un text lucid, care oferă o nouă perspectivă asupra întregii planete”. Nu vă speriaţi, respectiva perspectivă se reduce la o propoziţie cam de doi lei (inocenţa va salva lumea – sau ceva de genul ăsta). Diagnostic de doctor începător, aş zice eu.
Luaţi în schimb pălăria, probaţi-o şi sigur o s-o purtaţi cu plăcere:
1. Urmează linia modei („Astăzi, mai mult ca oricînd, cititorul are nevoie de poveste” – tot de pe coperta a patra)
2. E confortabilă (se citeşte la fel de uşor ca, să zicem, Cei trei muşchetari)

Etc... imi vine sa citez tot postul teroristei, ca tot se potriveste aici. Si Cezar Petrescu s-a făcut pălărier, chit că n-a conştientizat asta prea bine.

La fel ca Florina Ilis in Cruciada copiilor, Cezar Petrescu vrea sa faca in Calea Victoriei o fresca a epocii sale; de aceea si unul si altul inghesuie in romanele lor o multime de personaje pe care le considera reprezentative pentru epoca. La Cezar Petrescu exista politicianul smecher si manipulator, aparent "baiat bun", milionarul ("mogulul", cum am zice azi), copiii lui de bani gata,  jurnalistul "tonomat" care scrie la comanda politica, tanarul revoltat cu inclinatii extremiste (nu e prea clar de care extrema e vorba), care isi transforma revolta impotriva atmosferei familiale inabusitoare in revolta politica;  mai apar un tatal revoltatlui, judecatorul Lipan, integru si rigid (de a carui inflexibilitate se foloseste politicianul impotriva milionarului, pana cand cad la intelegere, moment din care integritatea magistratului incepe sa il incomodeze), cu fiicele sale: ce mare, Ana/Annie, cu ambitii mondene, vrea neparat sa patrunda in "lumea buna" si se jeneaza de provincialii ei parinti; cea mica, adolescenta Sabina, e un fel de Olguta din La Medeleni (dar nu la fel de reusita); fara prea mare legatura cu ceilalti, evouleaza/involueaza in paralel si tanarul Ion Ozun, care vine la Bucuresti sarac dar plin de entuziasm si vise marete de glorie literara si ajunge sa faca foame (la propriu) in mijlocul orasului strain si nepasator.

Posibil ca tocmai pentru ca se considera "doctor", Cezar Petrescu  nu isi ingaduie happy end-uri, desi Dumineca orbului incepe ca o carte care cere happy end - ca o comedie romantica, am spune noi azi. La inceput parca astrele concura sa ii uneasca pe cei doi protagonisti, suflete pereche. O suita de coincidente. Si nu numai - apare si o intriga secundara in care pare sa se prefigureze o reunire. Apoi aceleasi astre li se pun impotriva si, prin alt sir de coincidente,  ii separa si cei doi protagonisti reintra in fagasele destinelor lor, totul revine la "normal", un normal in care  miracolul fericirii nu mai e posibil. Sfarsitul acesta e mult mai realist si verosimil, insa cuplat cu inceputul da aiurea, iese o strutocamila, pt ca romanul incepe intr-o conventie pe care apoi o tradeaza.

Idila incepe cu incident absolut trivial: la coborarea din tren, el o calca pe picior pe ea; apoi, remarcand-o astfel - Gina, eroina e o "zana" micuta, peltica si copilaroasa, profesoara cu infatisare de scolarita - se baga in vorba cu ea, insistent si impertinent - de-a dreptul enervant imo - fara a tine cont de reactiile ei negative; apoi brusc cei doi descopera cum ca sunt suflete pereche, ca amandoi privisera pe fereasta compartimentului cu aceleasi ganduri - si dupa ce s-au cunoscut doar vreo ora, cat o fi tinut drumul de la gara,  ajung sa creada - si ni se cere sa credem - ca aceasta a fost de fapt marea iubire si imposibilitatea regasirii lor e o drama...

Am gasit draft-ul asta pe blogul vechi; e din octombrie anul trecut. Cum in timpul asta cartile s-au cam estompat, il public asa cum e, fara sa mai adaug mare lucru. Si cu asta reincep, la aceasta noua adresa, sa scriu iar despre "cartile de hartie" ca sa zic asa.