Umbra - John Saul

John Saul, Umbra, Editura RAO, 2005

Nu sunt printre fanii genului horror. Nu numai ca nu caut, dar chiar evit, nu prea suport spectacolul cruzimii si violentei extreme. N-am citit nicio carte de  Stephen King, "regele" genului. Si totusi am citit cateva de John Saul. Cartile acestuia urmeaza cam toate acelasi tipar. Au ca eroi copii (sau adolescenti); eroul principal este o un copil inadaptat, izolat, pe care ceilalti copii il ignora, exclud sau mai rau, se distreaza batandu-si joc de el (americanii au chiar un cuvant pentru asta: bullying). Victimele au de obicei ceva ce le face altfel decat ceilalti: uneori un handicap fizic, alteori (mai ales la adolescente) greutatea generatoare de complexe - in cartea de fata, insa, "handicapul" care ii singularizeaza este inteligenta de exceptie... Nerds, asadar.

La inceput urmarim problemele de adaptare scolara ale unui pusti supradotat de 10 ani, Josh, care, dupa sistemul american, e promovat intr-o clasa superioara, trezindu-se astfel intre colegi cu 2 ani mai mari ca el, unde, desi intelectual si prin cunostinte  le este superior - lucru mereu evidentiat de profesori, spre iritarea colegilor - fizic si emotional e in neta inferioritate si vulnerabilitate, iar colegii ii platesc in pauze umilintele involuntare din timpul orelor.

Cand ajunge la Academia Barrington pentru copii supradotati, crede ca a terminat cu necazurile, caci academia pare locul perfect pentru el, un paradis al nerds-ilor, unde nu conteaza ca nu reusesti sa dai o serva la volei decat a treia oara - ca nici ceilalti nu se descurca mai bine - in schimb ai in camera un computer performant si chiar o casca de realitate virtuala; unde, in sfarsit, putea sa-si faca prieteni, ca aici nu mai era un ciudat, era inconjurat de altii ca el. Totul pare perfect - pana cand un coleg e gasit taiat de tren... dar aici ma opresc, sa va spun mai multe ar fi deja spoiler...   

Later edit: hai sa zic totusi cate ceva si despre minusuri:
- o viziune f. naiva asupra calculatoarelor si informaticii (cartea a aparut in 1992, cand calculatoarele nu patrunsesera atat de mult in viata tuturor)
- unele neverosmilitati ale povestii: [spoiler] o fetita sensibila, vulnerabila, miloasa si fricoasa devine, transpusa in virtual, o entitate cvasi-atotputernica, amenintatoare; dar "entitatea" asta primejdioasa poate fi din nou speriata de un "bau-bau" virtual [end spoiler]

Paolo Giordano - Singuratatea numerelor prime

Paolo Giordano,  Singuratatea numerelor prime, Editura Rao, 2009, 352 pagini

Pret: 30 lei

Draga cititorule, ai avut poate in clasa un coleg mai aparte, unul cu care n-ai schimbat mai mult de doua vorbe in tot liceul (sau daca da, erai printre putinii care au schimbat mai mult de doua vorbe cu el); unul sclipitor la ore dar sters si stingher in recreatii; unul care stapanea cu usurinta cele mai complexe si dificile notiuni de matematica dar avea dificultati cu cele mai simple deprinderi sociale ?

Americanii numesc specia asta ciudata nerd. Noi nu avem un cuvant pentru asta; "tocilar" poate sa insemne si (sau mai degraba) altceva. Tocilar poate fi elevul ambitios care vrea neaparat sa fie cel mai bun, care invata pe rupte si care sufera pentru un 9; nerdul nu vrea sa fie ci pur si simplu este cel mai bun, la fel cum nu vrea sa fie ci pur si simplu este cel mai izolat.

Cand nerds-ii apar in fictiune, in literatura sau film, sunt regula personaje secundare, comice prin stangacie si inadecvare. Cartea aceasta face exceptie. Nu ne invita sa ne distram pe seama lor, ci sa ii intelegem. Am aflat de ea din recenzia lui Dragos de la chestii livresti si pentru ca, desi nu ma compar cu Mattia, eroul cartii, am si eu doza mea de nerdiness, suficienta incat sa simt ca, cumva, pe undeva, "de te fabula narratur", am dorit neaparat sa o citesc.

Cartea e o ciudata poveste de dragoste intre doi "ciudati", doi inadaptati, care se intalnesc in perioada cea mai dificila pentru cei ca ei, adolescenta, liceul, care isi unesc singuratatile si gasesc unul in altul refugiu din fata lumii (percepute ca) ostile. Dar, in ciuda solidaritatii dintre ei, a tot ceea ce simt ca ii uneste, nici unul fata de altul nu se deschid complet, pentru ca nu au capcitatea asta, pentru ca gesturile firesti nu le stau in fire (in primul rand lui). Astfel ceea ce ar fi fost o poveste de dragoste ramane multa, multa vreme o camaraderie fraterna; intr-un tarziu fata (cea mai "normala" dintre ei doi) ia ea initiativa... dar n-am sa va povestesc ce se intampla mai departe, ca nu cred ca vreti spoilere.

E multa tacere, stanjeneala, necomunicare, neintelegere,  lucruri nespuse, sentimente de vinovatie sedimentate, afectiune neexprimata sau exprimata stangaci si in contratimp - intre cei doi protagonisti, intre fiecare dintre ei si parintii lor sau prietenii lor.


Eroina, Alice, este, cum ziceam, cea mai "normala" dintre cei doi; la ea anomalia este fizica - un accident la schi a lasat-o schioapa - altfel insa are aspiratiile "normale" ale unei adolescente obisnuite de la sfarsitul secolului 20: vrea sa fie "cool", sa fie populara intre colegi, sa placa baietilor, sa aiba un prieten, sa fie acceptata in gasca celor mai cool fete; se infometeaza ca sa slabeasca, isi face chiar un tatuaj, trecand peste interdictia parintilor - si e in al noualea cer cand Viola, cea mai "cool" fata din clasa, ii arata prietenie, desi abia ii simtise pe pielea ei rautatea.

Eroul, Mattia, insa, este mult mai "diferit". Elev stralucit in liceu (inspamantandu-si profesorii si ingrijorandu-si parintii chiar prin performantele sale), matematician de exceptie la maturitate, cu contributii importante si originale la teoria numerelor, e in acelasi timp total inadaptat pentru viata de zi cu zi. Foarte necomunicativ si inchis in sine, chiar si cu prietenii apropiati, ca Alice sau Denis (colegul lui de banca, homosexual in devenire, care il iubeste in secret dar se multumeste cu rolul de best friend) prefera sa stea alaturi in tacere. Iar cand totusi spune ceva, cel mai adesea e vorba de matematica mereu prezenta in gandurile sale, prin prisma careia percepe toate. Pentru el, de pilda, el si Alice sunt o pereche de numere prime (ca 11 si 13 sau 17 si 19).  Evita sa priveasca in ochi, nu-i place sa fie atins, evita pe cat posibil orice contact cu ceilalti. Ajunge la 30 de ani fara sa invete sa sofeze si [asta ar cam fi spoiler] fara sa faca sex [end spoiler]. Are tendinte automutilante, se taie cu lama sau orice suprafata taioasa - desi nu aparuse inca moda emo - e modul lui de a lupta impotriva gandurilor si amintirilor dureroase. Are in plus o obsesie pentru ordine si simetrie vadita chiar cand isi taie carnea in farfurie.

Dupa toate aceste semne, imo, nu e doar un nerd timid si stangaci ci un caz de Asperger - oricat de bizar ar fi sa pui diagnostic unui personaj dintr-o carte (Cinabru acorda frecvent diagnosticul asta). Insa autorul nu spune niciodata asta - mai mult, pune starea lui Mattia pe seama unei traume din copilarie (ori sindromul Asperger e afaik innascut). Initial Mattia e un copil normal legat de o anormala: sora sa geamana, Michela (sunt gemeni identici, ni se spune, desi gemenii identici nu pot sa aiba sexe diferite) e complet retardata. Vinovatia pentru soarta Michelei ii induce tendintele automutilante si toate celelalte.

Ar mai fi si altele de spus, dar nu mai am timp. Puteti citi impresiile altora despre cartea asta la "joaca de mine" si la "tara mea inventata" (ei au citit-o in engleza).

Constantin Fantana - Sentinta

Constantin Fantana, Sentinta,  Editura Fundatia Academia Civica, 2002              

(fragmente)              

Tare mi-a placut cartea asta la prima lectura (in ciuda unor evidente defecte - voi vorbi si despre ele). N-as putea spune insa exact de ce. Poate pentru ca am empatizat f. tare cu eroul ei, Felix, un adolescent cuminte si studios, sensibil si visator, naiv si idealist - pe cat de inteligent, pe-atat de naiv si pe cat de precoce pe-atat de copil - si prin toate acestea, foarte dezarmat si vulnerabil.  Abia iesit dintr-un liceu militar a carui disciplina severa si atmosfera cazona nu se potriveau deloc firii sale sensibile, se trezeste in mijlocul unei societati care, desi tot mai ingrijorata de schimbarile sociale (sunt anii 48-49 ai tranzitiei spre comunism) nu abandoneaza speranta (alimentata de posturile de radio straine) si pe cat posibil nici vechiul fel de viata. Pe acest fundal isi traieste Felix adolescenta si isi face educatia sentimentala, traieste prima dragoste, pentru chiriasa lor, frumoasa Nicole, cu 5-6 ani mai mare, deja maritata.         

Dar, suflet pur si idealist, gandeste in termenii: "dragostea mea pentru Nicole pretuia mai mult decat viata dar nu mai mult decat onoarea"  - si astfel ajunge in situatia ca atat Nicole cat si sotul ei incearca sa-l foloseasca, el pentru supravegherea ei, ea ca alibi pentru o mica aventura. Nu mai stiu sigur dar parca Dostoievski zicea (parca apropo de Don Quijote) ca nu poti crea un personaj pozitiv viu si credibil fara sa il faci putin ridicol. Insa ispita e mereu prezenta, el locuind sub acelasi acoperis cu Nicole si urmand-o peste tot ca un paj, mai ales ca puritatea si idealismul nu ii retin totusi privirea sa se bucure pe furis, cand apare ocazia... (Asta e, dupa mine, una din reusitele cartii: se mentine in limitele decentei, fara sex propriu-zis, totusi se creeaza o tensiune erotica mai puternica decat in multe romane contemporane cu continut explicit sexual.) Pe deasupra mai apare in scena si Magda, femeie de 30 de ani, jucatoare, aventuriera, foarte libera in moravuri, cu care ati facut cunostinta in teaser.        

In fundal, evenimentele se precipita, comunistii castiga teren, cei din jurul lui sunt tot mai ingrijorati; el inregistreaza destul de absent ce se intampla in jur, absorbit de viata sa interioara; comunismul ii repugna dar nu isi face griji, e convins ca vin americanii si totul va fi bine; il framanta nu tradarea aliatilor ci a lui Nicole care flirteaza cu un elegant si irezistibil bucurestean, folosindu-l pe el ca paravan.        

Dar toate astea au un sfarsit brusc: Felix e arestat de securitate si ajunge la inchisoare. Nu e spolier, acolo il gasim in primele pagini, depanandu-si amintirile. Incepe pentru el o existenta noua si total diferita, intr-un alt univers, ostil, in care el e un "bandit", un "criminal", un "dusman al poporului". Cum anume l-au torturat nu ni se spune - doar:      

Nu stiu cum am rezistat. Cat eram in celula, "lingandu-mi" ranile, ma cuprindea o slabiciune si-mi ziceam ca daca ma mai scot o data la interogatoriu (de fapt nu era interogatoriu, fiindca eu ma incapatanam sa nu mai rostesc nici un cuvant, ca si cum as fi fost mut, iar ei se straduiau sa ma faca sa vorbesc,  insa fara succes, ceea ce ii scotea din minti) n-o sa mai rezist.  Cand auzeam pasii gardianului apropiindu-se de celula mea si cheile zanganind, ma apuca un tremur nervos, asa cum tremura un caine batut indelung.        

Culmea absurdului (specific acelui sistem) e ca securistii incercau, in acest mod, sa scoata de la el lucruri pe care el chiar nu le stia, in schimb ei le cam stiau: discutiile politice "dusmanoase" care se purtau in mediul lui, carora el, neinteresat de politica, nu le daduse atentie, treceau pe langa el ca un zgomot de fond - din conversatiile din jur, adolescentul le retinea mai degraba pe cele cu tenta sexuala, de pilda despre viata amoroasa a Magdei; in schimb, securitatea avea un informator in cercul lor, probabil chiar acea Magda, prin care era la curent cu ce se discuta.       

[caption id="attachment_1264" align="aligncenter" width="380" caption="Imaginea e din documentarul ceh Rene, despre un alt adolescent dupa gratii, detinut de drept comun insa. "][/caption]

Procesul e o simpla formalitate - sentinta fiind deja stabilita. Urmeaza inchisoarea. Universul i se restrange acum la o celula. Singura schimbare de decor e drumul pana la closetul din curte, zilnic la aceeasi ora, insotit de gardian. In rest, de la fereastra celulei, mare si cu gratii solide, pe pervazul careia isi face veacul, ca in imaginea de mai sus, vede un petec de cer, un petec de iarba in curtea inchisorii, comunica prin semne cu o detinuta politica si doar prin priviri cu o frumoasa tigancusa, detinuta de drept comun. In fosta chilie calugareasca - inchisoarea fiind fosta manastire - ajuns un fel de sihastru fara voie, petrecandu-si zilele in izolare (singur in celula), ajunare (hrana fiind nu numai putina, saraca, ci uneori si gretoasa ca aspect; in primele saptamani refuza arpacasul, o "fiertura baloasa", pana cand foamea si sfatul unui gardian mai omenos il fac sa-si invinga repulsia) si curatie - caci, desi mereu cu Nicole in minte, slabit, chinuit, infometat, "trupul asta, numai piele si oase, nu mai vrea nimic (sau nu mai poate nimic)", cauta reazem sufletesc  in credinta. Incearca sa isi umple lungile ceasuri goale (ca sa tina departe nu numai plictiseala ci si regretele dupa viata lui netraita) cu amintirea Nicolei, cu poezie si... matematica (rezolvand de pilda sisteme de 4 ecuatii in minte!)   

Cele rele acum. Desi cartea are doar ~150 de pagini, destule pasaje ar putea lipsi. Cred ca ar fi avut mult de castigat dintr-o redactare ca lumea – de fapt, impresia mea e ca nu a existat redactor care sa se ocupe de ea. Unele pasaje sunt inutile in economia cartii: rant-uri anticomuniste si alte digresiuni, religioase de pilda, poezii intregi - una de Verlaine, alta de Magda Isanos - daca traia azi, probabil ar fi avut blog livresc si posta pds-uri. Acestea apar mai frecvent spre final, cand personajul, claustrat intre peretii celulei, ramane singur cu gandurile sale. Si exista cateva pasaje nereusite, neverosimile, jenante; din pacate unul dintre ele e chiar in primele pagini, in care, intr-un asa zis cuvant inainte, personajul Nicole ne vorbeste  despre viata ei, inclusiv sexuala - se vede ca autorul nu s-a priceput sa "intre in pielea" unei femei. Greseala fatala - mai ales pentru un scriitor debutant - un inceput ratat poate face cititorul sa lase cartea din mana - ceea ce in cazul de fata e pacat, zic eu. Din fericire, din momentul in care naratorul devine Felix, lucrurile se schimba, aici autorul intra perfect in pielea personajului - poate pentru ca adolescent a fost dar femeie nu - creand un personaj viu, credibil, cu toata prospetimea, candoarea, idealismul si exaltarea varstei. Tot la cele rele, unele personaje secundare sunt prea schematice, teziste: boierul cel bun, care imparte grane taranilor in foametea din '46,  securistii cei rai, cu replici si gesturi brutale tipice - dar nu si temnicierii, intre care unii vadesc uneori surprinzatoare strafulgerari de umanitate.

Cu toate astea, cum ziceam, mi-a placut. Poate sa fi contat si faptul ca povestea e partial adevarata:  "o sensibilă autobiografie de adolescent disimulată într-un roman"  zice Romulus Rusan pe coperta a 4-a (nu stiu de ce nu foloseste termenul "autofictiune"); din cate aflam tot pe coperta a 4-a, autorul a facut el insusi cunostinta cu sistemul concentrationar comunist la 18 ani. Avea sa iasa 6 ani mai tarziu - la 24 deci. Dupa eliberare, s-a inscris la facultatea de matematica-fizica dar a fost exmatriculat in anul urmator; apoi timp de 10 ani a lucrat ca simplu muncitor, construind socialismul pe santierele patriei si astfel "reabilitat" i s-a permis sa termine facultatea - pe la 40 de ani - dupa care a lucrat ca seismolog, izolat pe un varf de munte, departe de lumea dezlantuita. Cu cartea asta a debutat la peste 70 de ani, iar dupa 3 ani a murit. So it goes.

Mircea Eliade - Romanul adolescentului miop

Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop (+Gaudeamus), Editura Litera  (+Jurnalul National), Bucuresti, 2009

Foarte contemporan acest roman scris acum peste 80 de ani de adolescentul Eliade. Voisem sa zic modern, dar de cand cu postmodernismul, in literatura "modern" a capatat o conotatie opusa sensului sau din dictionar, e ceva deja depasit, demodat.

Contemporan, deci, dar nu atat prin viata si precouparile adolescentilor - care daca s-au schimbat substantial in doar 20 de ani, de cand au disparut uniformele si practica agricola si au aparut calculatoarele si mobilele, cu atat mult difera de vremea cand pentru baieti si fete erau licee diferite si deci lumi diferite - cat prin abordarea literara:

Era mai mult decat un roman autobiografic. Voiam sa fie in acelasi timp un document exemplar al adolescentei. Imi propusesem sa nu inventez nimic, nici sa nu infrumusetez, si cred ca m-am tinut de cuvant. Imi spuneam ca, pentru intaia oara, un adolescent scrie despre adolescenta si scrie intemeiat pe documente. (Mircea Eliade, Amintiri)

Asadar autenticitate, fapte neinfrumusetate, deloc literatura, in plus un autor narator care nu se cruta deloc pe sine povestestindu-si umilintele si esecurile - oare unde am mai vazut noi una ca asta ?  In plus, romanul incepe autoreferential:

Pentru ca am ramas singur, m-am hotarat sa incep chiar azi Romanul adolescentului miop.

si se incheie rotund, cu chiar momentul inceperii romanului, la terminarea liceului, dupa bacalaureat, mai exact cu scrierea acelei(asi) fraze. "Romanul" ar fi de fapt documentatia pentru roman, in care prietenii-personaje dau si ei sugestii, atat despre cum sa fie prezentati in roman (si se supara daca autorul nu tine cont de ele sau scrie despre ei lucruri care nu le convin) cat si despre prezumptiva eroina, caci autorul se teme ca "toata durerea unui adolescent miop nu va misca niciun suflet daca acest adolescent nu se va indragosti", dar problema e ca el nu cunoaste deloc fetele, care il intimideaza total, asa ca apeleaza la experienta prietenilor, apoi la o verisoara, singurul lui contact cu universul feminin, ale carei idei insa sunt prea siropoase ca sa fie utile, asa ca renunta la eroina.

Autofictiune si metaroman - ce poate fi mai contemporan ?

Lasand acum teoriile literare la o parte, avem un adolescent ochelarist, urat, frustrat, complexat, inadaptat, speriat de fete, devorator de carti - pe scurt, un nerd. Nu insa un tocilar - nu e acelasi lucru ! - caci daca citea pe nerasuflate tot ce il interesa, neglija total programa scolara si materiile care nu-i placeau (in special matematica)  profesorii respectivi considerandu-l lenes sau chiar incapabil, prost. In fata acestori profesori care-l dispretuiesc, in fata parintilor care ii reproseaza insuccesele scolare, in fata fetelor care nu il baga deloc in seama (sau cel mult il privesc ca pe o curizitate) vrea el sa-si ia revansa intr-o zi ajungand mare, celebru - tel suprem spre care isi canalizeaza toata energia.

Colegii lui de generatie il tratau ceva mai bine; il ironizau (ii ziceau doctore) dar nu il ostracizau, nu il izolau, nu il excludeau din grup. Are prieteni: Dinu, cel mai apropiat, penduland intre lumea din mansarda prietenului sau si distractii mai facile, spre care il predispunea fizicul atragator, pe placul fetelor; Robert, frumusel, ingamfat, superficial, poseur, cu succes la sexul frumos, succes pe care il mai si exagera verbal; Marcu, evreu, comunist, devorator de carti pe care nu lasa din mana nici la scoala in timpul orelor, era si el elev slab, subapreciat de profesori. Cu ei face schimb de carti, se plimba prin Cismigiu, joaca in piese de teatru scolare, merge la colindat sau la... bordel (considerat pe-atunci o etapa aproape obligatorie in viata unui elev de liceu, cum ziceam pe blogul chestii livresti ). Prietenii binevoitori ii aranjeaza si o intalnire cu sora unui flirt de-al unuia dintre ei, dar iese prost datorita purtarii lui ciudate, contradictorii.

Exista destule astfel de intermezzo-uri de grup, insa cea mai mare parte a cartii se petrece in singuratate, in interiorul mansardei si in interiorul mintii adolescentului miop. Mansarda casei parintesti e lumea lui, refugiul lui din fata lumii exterioare ostile si a ajuns sa ii reflecte personalitatea, e la fel de intesata cu carti  ca propria sa minte. Aici momentele de melancolie si visare sentimentala sunt infrante prin exercitii de vointa - intr-o perioada, chiar prin biciuiri cu funia, care ii provoaca un fel de voluptate dureroasa - dar revin iarasi si iarasi...

Daca-mi ingaduie Radu Vancu sa-l parafrazez, a fi [adolescentul] Eliade e o ocna. Si fiecare din cartile citite pe nerasuflate e inca o caramida la zidul care il izoleaza, il deosebeste, il instraineaza de ceilalti - dar si la scara care il va scoate intr-o zi deasupra...

Gaudeamus

Este continuarea "Romanului adolescentului miop":  primul prezenta anii de liceu, ultimul anii de studentie.  Tot autofictiune dar doza de fictiune e mai mare. Personajul e si nu mai e acelasi: la fel de ambitios, de pus pe fapte mari, de devorat de patima cunoasterii care il impinge uneori sa se izoleze de toti si de toate, saptamani in sir, in mansarda, printre carti; dar are primele succese: academice, profesionale, sociale, erotice... Acum este apreciat de profesori, in special de cel de logica (cu "sprancenele dracesc arcuite"),  in care il recunoastem pe controversatul Nae Ionescu, care il si ia colaborator la ziarul sau. Daca in primele zile e singur si stingher in marea de studenti necunoscuti de ambele sexe, curand gaseste rezolvarea problemei, punandu-si mansarda la dispozitia unui cerc studentesc ce tocmai lua fiinta, alegandu-se astfel cu prieteni noi, o viata sociala, ocazii de flirt...

Spre deosebire de predecesorul sau, romanul asta are si o eroina. Apare, in sfarsit, o fata care nu e superficiala, frivola, preocupata doar de flirturi si distractii si plictisita de orice tema serioasa; care priveste fascinata multimea de carti din mansarda si il intreaba daca n-are nevoie de o bibliotecara; care vrea sa-i fie discipol si se lasa modelata de el si... atentie, urmeaza un spoiler !

Ce spoiler ? veti zice - doar e clar ce urmeaza: cei doi se iubesc si sunt fericiti impreuna. Sau poate apar obstacole, forte potrivnice care ii separa, ca pe Romeo si Julieta ? Sau poate fata il dezamageste, se dovedeste in cele din urma mediocra, superficiala, frivola, ca la Camil Petrescu ? Nu, niciuna din variantele de mai sus. Atunci ? Nu, nu va spun. Va las sa desoperiti singuri, citind si enervandu-va, cum m-am enervat si eu.

Addenda

In Addenda volumului gasim, in Jurnalul (apoi Romanul) unui om sucit si alte cateva texte, un Eliade si mai tanar, mai aproape de copilarie, mai candid, mai uman parca si mai simpatic, in care interesul pentru filozofie, abia incoltit, coexista cu pasiuni mai vechi: chimia si entomologia, iar mansarda adapostea, pe langa carti, un mic laborator de chimie si o colectie de insecte. In vacante merge in tabara la Dumbrava Sibiului unde prinde insecte si viseaza idile cu fete imaginare; pana la urma se smulge cu un efort de vointa din starea aia de moleseala, plecand intempestiv din tabara. Sau merge la tara, la Sacele, unde de asemenea prinde insecte si viseaza iubiri cu fete imaginare, dar de data asta li le povesteste prietenilor, in scrisori, ca fapte reale - si ei il cred, in prima instanta, pana descopera contradictii si asemanari suspecte cu pasaje din cartile lui d'Annunzio.

...Si ar mai fi si altele de spus, dar m-am hotarat sa ma opresc si sa postez acum, neaparat,  numai ca sa nu-i dau dreptate lui dreamingjewel :)