Se afișează postările cu eticheta inchisoare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta inchisoare. Afișați toate postările

vineri, 12 decembrie 2014

Valeriu Anania – Memorii – 2


Valeriu/Bartolomeu Anania, Memorii, Polirom, 2011 (ebook)

(continuare - prima parte aici)

Cum ziceam, curand dupa calugarire incep sa se adune deziluziile - tanarul Vartolomeu simte ca nu are vocatie monahala si pe de alta parte vede ca nici viata calugareasca din jurul lui nu se prea potriveste cu idealul monahal - ceea ce il arunca intr-o depresie, in prima lui mare criza sufleteasca, din care il scoate intalnirea providentiala cu staretul Gherasim Bica, un calugar ideal, total dedicat slujirii aproapelui (culmea, aflam ca peste ani acesta va trece la randul lui printr-o criza sufleteasca, va lasa calugaria si se va casatori). Criza interioara astfel rezolvata, vor urma crizele exterioare ale unei existente foarte framantate, atat datorita vremurilor potrivnice cat si datorita neastamparului firii sale.

Cartea ne poarta prin tot felul de medii si locuri, urmand destinul sinuos si al autorului; avem ocazia sa-l vedem pe orginalul calugar disecand pasionat cadavre si broaste ca student la medicina, apoi deghizandu-se ca sa scape de politie, ca lider al grevei studentesti, apoi construind din carton decoruri si regizand piese de teatru, iar mai tarziu, in partea a doua, facand plaja in Hawaii.

Printre toate acestea se incheaga un personaj-autor viu, cu multa personalitate, chiar daca greu de prins intr-un tipar: un calugar deloc mistic,  dar cu o credinta solida de om cu radacini taranesti, care si-a inceput viata si activitatea literara pascand vaca - inteligenta, cultura vasta, cizelarea nu se traduc la el intr-un minus de vitalitate; e plin de energie, cu stofa de lider, activ, patimas, impulsiv uneori pana la iesiri violente, dar alteori abil si cu tact, pricepandu-se (asemenea mai marelui sau, patriarhul Justinian) "sa discute cu adversarul de pe pozitii aparent comune"; are charisma; place femeilor - si nu ezita sa ne-o spuna; are umor.

A doua parte... as fi preferat sa lipseasca; ar fi fost o carte mai buna (si mai ieftina) fara aceasta coada de peste. Daca prima parte ne tine cu sufletul la gura insotindu-ne eroul ne-fictiv prin toate acele peripetii, a doua parte ne ingroapa in informatii detaliate despre treburile episcopiei romane din America, total neinteresante pentru cititor - parca ar fi un raport, o dare de seama. Ne povesteste de pilda pe o pagina intreaga demersurile episcopului sau Victorin ca sa il faca arhiereu pe un oarecare preot Vasilachi, reusind in cele din urma sa-l faca doar arhimandrit mitrofor, ceea ce nu l-a multumit pe deplin caci astfel protejatul lui avea mitra dar nu avea omofor (?). Nu-si uita nici inamicii: un anume Amariu[tei] era (reproduc textual) "mare mancator de rahat"... Pe scurt, plictiseala cvasi-totala - intrerupta doar de jurnalul din Hawaii.

[Draft din 18-24 martie 2010, publicat aproape nemodificat - desi atunci consiederam ca ar mai fi fost destule de spus, in special despre "inchisorile lui", e prea tarziu acum, prea mult timp de cand am citit-o.]

Fragmente gasiti pe vechiul meu blog. Alta recenzie gasiti la capricornk13, care a citit-o la recomandarea mea si i-a placut, desi e atee convinsa - a citit-o ca "un roman de aventuri" :)

vineri, 6 aprilie 2012

Dinu Pillat - Asteptand ceasul de apoi


Pret: 20 lei ebook / 35 lei tiparita

Cartea asta a avut probabil cel mai ciudat destin al unei carti din literatura romana. A fost "arestata" timp de peste jumatate de veac: confiscata in 1959 de securitate, care i-a bagat nu numai autorul ci si primii cititori la inchisoare, a fost descoperita in arhiva securitatii si publicata abia in 2010.

Securitatea a considerat-o propaganda legionara. Pentru noi cei de azi este clar ca nu e asa ceva: in scena (inspirata de Mihail Sebsatian) a alungarii brutale a studentilor evrei de la curs, e limpede ca autorul simpatizeaza cu victimele. Pe atunci insa, in 1959 intr-o lume mult mai insensibila la nuante, simplul fapt ca autorul descrie cativa legionari ca oameni, nu ca demoni, e suficient pt eticheta de "propaganda legionara". Nu prea cred ca autorul a incercat sa reabiliteze miscarea legionara dar poate ca a vrut sa isi reabiliteze generatia, din care atatia au cazut in ispita extremismului; poate ca a vrut sa inteleaga si sa ne ajute sa intelegem cum a fost posibil ca oameni care nu erau fundamental rai sa ajunga sa adere la o miscare care avea ca metoda de lupta asasinatul.

Elevul Stefanuca, un adolescent care acum cativa ani se juca cu sora lui de-a indienii si cu colegii de clasa de-a muschetarii, cauta aventura, pe care colegul sau Nicoara, fostul "Athos" din copilarie, i-o propune sub forma "fratiei de cruce" legionare. Fratele sau, studentul Lucian, un intelectual rafinat cu inclinatii gay, cu toata repulsia fata de violenta, nu vrea sa rateze prilejul de a deveni ganditorul, ideologul generatiei sale. Vasea, student basarabean sarac, infometat, cu tendinte anarhiste, vrea sa darame din temelii societatea care il marginalizeaza si pe care o uraste. Victor, tanar insurat si cu copil, inghesuit cu familia intr-o singura camera, are nevoie de un ideal sau poate mai degraba de o iesire din monotonia vietii de familist, mizere si pline de griji; [spoiler] pana la urma iese de tot, pleaca la manastire! [end spoiler] Toti acestia vor sa schimbe lumea si/sau sa se dedice unui ideal. Exceptia e Lica, care vrea doar sa parvina prin politica; el e, evident, personajul negativ; autorul subliniaza cam mult originea lui joasa (care nu e chiar asa joasa de fapt - tatal lui e functionar); are, la fel ca Julien Sorel, un portret al lui Napoleon, dar asemanarile se opresc aici, Lica e grosolan si fara niciun fel de principii - dovada si faptul ca [spoiler] devine informatorul Sigurantei. [end spoiler] 

E semnificativ faptul ca autorul ni-l arata pe tocmai  pe Lica incantat de violentele antisemite de la curs: "Ce triumf sa-l scoti pe Rosner in pumni, in vazul salii intregi! Pe el, estetul ultradecadent, care ii dispretuia ca retrograzi si obscurantisti... Mama lor de jidani!" in timp ce delicatul Lucian, candva prieten cu "estetul ultradecadent", cu care asculta muzica si schimba carti, asista la intreaga scena cu indignare tacuta, neputincioasa, caci ii lipseste curajul sa-si infrunte "camarazii" si ideologia la care aderase; abia dupa indrazneste sa-l ia la intrebari pe Victor - pe care il stia fire sensibila, pasionat de poezie, in special de a lui Blaga - care insa ii raspunde ca "Palmele mele au implinit o functiune istorica" si "este o necesitate ca evreii sa sufere mereu" - ultima idee provenind, desigur, de la "profesorul de metafizica" aka profesorul de logica Nae Ionescu.

(citita pe tableta)

joi, 29 martie 2012

Lucian Dan Teodorovici - Matei Brunul

Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, Editura Polirom, 2011

Pret: 17 lei ebook / 35 lei tiparita

De mult mi-am propus sa o citesc, de cand am auzit ca e cu detinuti politici din perioada comunista - subiect care poate ati observat ca ma intereseaza - ca documentarea scriitorului e foarte serioasa insa tratarea temei e originala, atipica:

Matei Brunul e un detinut politic amnezic. Total inocent si neajutorat ca un copil, nu mai stie nimic din ce a fost cu tara si cu el insusi dupa adolescenta si crede tot ce i se spune, adevarul oficial devenind adevarul lui. Prelucrarea lui ideologica e sarcina tovarasului Bojin, pe care Brunul il percepe drept prieten.

Chiar si inainte de accident, Matei Bruno (pe atunci) e destul de inocent - inocent nu numai din punctul nostru de vedere de azi, dar nevinovat chiar fata de regim, de fapt: artist apolitic, prea absorbit de pasiunea sa pentru marionete ca sa se intereseze de ce se intampla in jur, se trezeste prins intre rotitele sistemului din intamplare, datorita unor vagi tangente cu familia Patrascanu (n-am idee de ce a ales Teodorovici sa lege astfel "istoria mica" fictiva de "istoria mare" reala).

Tovarasul Bojin, "papusarul" lui, e inrudit cu colonelul securist Vasile Chirita al lui Razvan Radulescu. Ca si acela, ne e prezentat si in latura sa umana, privata; ca si acela, pana atunci instrument docil, incepe sa aiba indoieli - caci incepe sa se ataseze emotional de "obiectiv". Le va rezolva insa altfel decat personajul lui Radulescu...

Celalalt pol al noii vieti a lui Matei Brunul e prietena sa, Eliza. E un personaj inconjurat de mister, singurul pe care autorul nu ni-l face transparent (ca narator omniscient), ale carui ganduri si motivatii nu ni le spune; singura pe care ne lasa sa o descoperim treptat, odata cu Brunul insusi.

Planurile alterneaza permanent: prezentul anului 1959, in care Matei Brunul se straduieste sa se adapteze, dar si sa se regaseasca, cu trecutul cel uitat, povestea vietii lui Matei Bruno, in special a anchetei si inchisorilor lui.

Pregatindu-ma sa scriu despre Matei Brunul, am aruncat un ochi pe blogul autorului si am dat acolo peste o observatie surprinzatoare: lui Lucian Dan Teodorovici i se pare ca, intre cei care au scris despre cartea sa, 80-90% dintre cei care au citit-o ca ebook au apreciat-o moderat, in schimb 80-90% dintre cei care au citit-o pe hartie au scris depre ea cu entuziasm. Recenzia mea ii va intari probabil aceasta convingere, caci am citit-o ca ebook pe noua mea tableta si am apreciat-o moderat - adica favorabil, dar cu unele rezerve. Si totusi n-as crede ca mediul e de vina, mai ales ca pe acelasi suport am citit si mi-au placut mai mult "Noapte buna, copii!" de Radu Pavel Gheo si "Acasa, pe Campia Armaghedonului" de Marta Petreu (sper sa scriu si depsre ele).

Plusuri si minusuri:

- Straduindu-se atat sa-l umanizeze pe tovarasul Bojin - asta imo i-a reusit, e la plusuri - LDT a neglijat  sa-l umanizeze suficient tocmai pe eroul principal, Matei Brunul. Ok, dupa accident nu mai ramane mare lucru din personalitatea lui, raman sa il individualizeze doar sechelele, ciudatenia cu Vasilache; ok, acum omul si-a pierdut identitatea, dar care identitate, cum era el inainte ? Prea putin stim, dincolo de adolescenta unde se opresc ultimele amintiri ale Brunului. Peste toata perioada de la plecarea in Italia fascista pana la arestarea in Romania comunista, autorul trece pe fast forward (ganditi-va ce materie interesanta de roman era acolo: Italia, fascism, razboi... plus studentie la actorie apoi viata in trupa de marionetisti). Tovarasul Bojin nu e numai munca lui, mai are o pasiune pentru electronice sovietice, o slabiciune pentru romantele de altadata ("Vrei sa ne-ntalnim sambata seara?") si inca o slabiciune mai greu de marturisit pentru vocile copilaresc pitigaiate, pentru el excitante, ale actritelor de la teatrul de papusi; Matei Bruno, in schimb, pare ca e numai munca lui de papusar.

+ Cele doua supporting characters, Bojin si Eliza. Lui luciat i-a placut personajul Eliza si nu i-a placut Bojin, lui Micawber dimpotriva, i-a placut tov. Bojin si nu i-a placut prea vag conturata Eliza. Eu as zice ca amandoi au iesit bine (cel putin fata de personajul principal), personal si eu prefer pe Eliza, insa nu prea pot sa va spun de ce fara spoiler.

- Vocea din off vorbeste prea mult - si cateodata prea didactic, ca doar nu e "Ciocoii vechi si noi". Despre istoria mare si istoria mica, despre adevarul oficial si cel neoficial... Personajele ne sunt prezentate de aceasta omniscienta voce din off in momentul cand intra in scena, stim de la inceput care e bun, care e rau, care ce vrea, ce hram poarta - si vocea omniscienta ne cam spune in continuare ce gandeste si ce simte fiecare... Eliza e fericita exceptie, dar de ce nu putem sa-l descoperim tot asa, odata cu Bruno, pe nea Zacornea, gardianul, de exemplu ? O buna parte din carte, in special din trecut, dar nu numai, in loc ca intamplarile sa se petreaca sub ochii nostri (ca sa zic asa)  ne sunt povestite indirect de aceasta voce din off.

+ Ancheta si procesul. Starile prin care trece eroul - care de fapt nu e un "erou", un luptator anticomunist, ci un om normal prins intr-o situatie total anormala pentru care e total nepregatit. Speranta, disperarea, concesiile, iarasi speranta, iarasi dezamagirea... si asteptarea...


+ Scene care mi-au placut:  pregatirile si drumul la Naidas cu Eliza,  discutia lui Bojin cu sotia Torita (dar - pt LDT - teodiceea nu era o problema simpla nici pt Leibniz, cu atat mai putin pt orice teolog) Matei Bruno furand secunde ca sa priveasca Iasiul de sus, Matei Bruno trezindu-se in spital, dupa accident, s.a.m.d.

- Scene sau detalii care nu mi-au parut verosimile: cand un actor ii spune in secret  lui MB ca Vasilache nu poate fi Vasilache de parca i-ar spune o chestie interzisa, cand o batrana ii ia la intrebari in parc crezand ca sunt de la securitate, cand Bojin ii spune lui MB ca superiorii lui ii cerusera sa il invite si pe MB la ziua lui etc.


- Uneori autorul chiar tine sa ne arate cat de serios s-a documentat: de exemplu o nu tocmai scurta istorie a incendiilor Iasului - insirata de un arhivar - care chiar nu vad ce rost avea, cum se lega de povestea noastra (sau altundeva o multime de detalii din sport, nume, date, dar alea macar erau legate de fostul sportiv actualmente detinut Porthos).

Desigur, plusurile si minusurile nu se contabilizeaza matematic. Cum ziceam, impresia e mai degraba favorabila, cartea merita citita.

Alte pareri despre carte mai gasiti la luciat (moderata), la Ionuca (entuziasta, desi si ea a citit-o ca ebook :P ) si la Micawber (tot moderat si cu spoilere mari - nu cititi daca nu ati citit cartea!); a mai laudat-o, pe scurt dar calduros, si capricornk13 (dintre toti cei mentionati, numai ea a citit-o pe hartie).

(citita pe tableta)

luni, 25 ianuarie 2010

Constantin Fantana - Sentinta

Constantin Fantana, Sentinta,  Editura Fundatia Academia Civica, 2002              

(fragmente)              

Tare mi-a placut cartea asta la prima lectura (in ciuda unor evidente defecte - voi vorbi si despre ele). N-as putea spune insa exact de ce. Poate pentru ca am empatizat f. tare cu eroul ei, Felix, un adolescent cuminte si studios, sensibil si visator, naiv si idealist - pe cat de inteligent, pe-atat de naiv si pe cat de precoce pe-atat de copil - si prin toate acestea, foarte dezarmat si vulnerabil.  Abia iesit dintr-un liceu militar a carui disciplina severa si atmosfera cazona nu se potriveau deloc firii sale sensibile, se trezeste in mijlocul unei societati care, desi tot mai ingrijorata de schimbarile sociale (sunt anii 48-49 ai tranzitiei spre comunism) nu abandoneaza speranta (alimentata de posturile de radio straine) si pe cat posibil nici vechiul fel de viata. Pe acest fundal isi traieste Felix adolescenta si isi face educatia sentimentala, traieste prima dragoste, pentru chiriasa lor, frumoasa Nicole, cu 5-6 ani mai mare, deja maritata.         

Dar, suflet pur si idealist, gandeste in termenii: "dragostea mea pentru Nicole pretuia mai mult decat viata dar nu mai mult decat onoarea"  - si astfel ajunge in situatia ca atat Nicole cat si sotul ei incearca sa-l foloseasca, el pentru supravegherea ei, ea ca alibi pentru o mica aventura. Nu mai stiu sigur dar parca Dostoievski zicea (parca apropo de Don Quijote) ca nu poti crea un personaj pozitiv viu si credibil fara sa il faci putin ridicol. Insa ispita e mereu prezenta, el locuind sub acelasi acoperis cu Nicole si urmand-o peste tot ca un paj, mai ales ca puritatea si idealismul nu ii retin totusi privirea sa se bucure pe furis, cand apare ocazia... (Asta e, dupa mine, una din reusitele cartii: se mentine in limitele decentei, fara sex propriu-zis, totusi se creeaza o tensiune erotica mai puternica decat in multe romane contemporane cu continut explicit sexual.) Pe deasupra mai apare in scena si Magda, femeie de 30 de ani, jucatoare, aventuriera, foarte libera in moravuri, cu care ati facut cunostinta in teaser.        

In fundal, evenimentele se precipita, comunistii castiga teren, cei din jurul lui sunt tot mai ingrijorati; el inregistreaza destul de absent ce se intampla in jur, absorbit de viata sa interioara; comunismul ii repugna dar nu isi face griji, e convins ca vin americanii si totul va fi bine; il framanta nu tradarea aliatilor ci a lui Nicole care flirteaza cu un elegant si irezistibil bucurestean, folosindu-l pe el ca paravan.        

Dar toate astea au un sfarsit brusc: Felix e arestat de securitate si ajunge la inchisoare. Nu e spolier, acolo il gasim in primele pagini, depanandu-si amintirile. Incepe pentru el o existenta noua si total diferita, intr-un alt univers, ostil, in care el e un "bandit", un "criminal", un "dusman al poporului". Cum anume l-au torturat nu ni se spune - doar:      
Nu stiu cum am rezistat. Cat eram in celula, "lingandu-mi" ranile, ma cuprindea o slabiciune si-mi ziceam ca daca ma mai scot o data la interogatoriu (de fapt nu era interogatoriu, fiindca eu ma incapatanam sa nu mai rostesc nici un cuvant, ca si cum as fi fost mut, iar ei se straduiau sa ma faca sa vorbesc,  insa fara succes, ceea ce ii scotea din minti) n-o sa mai rezist.  Cand auzeam pasii gardianului apropiindu-se de celula mea si cheile zanganind, ma apuca un tremur nervos, asa cum tremura un caine batut indelung.        

Culmea absurdului (specific acelui sistem) e ca securistii incercau, in acest mod, sa scoata de la el lucruri pe care el chiar nu le stia, in schimb ei le cam stiau: discutiile politice "dusmanoase" care se purtau in mediul lui, carora el, neinteresat de politica, nu le daduse atentie, treceau pe langa el ca un zgomot de fond - din conversatiile din jur, adolescentul le retinea mai degraba pe cele cu tenta sexuala, de pilda despre viata amoroasa a Magdei; in schimb, securitatea avea un informator in cercul lor, probabil chiar acea Magda, prin care era la curent cu ce se discuta.       

[caption id="attachment_1264" align="aligncenter" width="380" caption="Imaginea e din documentarul ceh Rene, despre un alt adolescent dupa gratii, detinut de drept comun insa. "][/caption]

Procesul e o simpla formalitate - sentinta fiind deja stabilita. Urmeaza inchisoarea. Universul i se restrange acum la o celula. Singura schimbare de decor e drumul pana la closetul din curte, zilnic la aceeasi ora, insotit de gardian. In rest, de la fereastra celulei, mare si cu gratii solide, pe pervazul careia isi face veacul, ca in imaginea de mai sus, vede un petec de cer, un petec de iarba in curtea inchisorii, comunica prin semne cu o detinuta politica si doar prin priviri cu o frumoasa tigancusa, detinuta de drept comun. In fosta chilie calugareasca - inchisoarea fiind fosta manastire - ajuns un fel de sihastru fara voie, petrecandu-si zilele in izolare (singur in celula), ajunare (hrana fiind nu numai putina, saraca, ci uneori si gretoasa ca aspect; in primele saptamani refuza arpacasul, o "fiertura baloasa", pana cand foamea si sfatul unui gardian mai omenos il fac sa-si invinga repulsia) si curatie - caci, desi mereu cu Nicole in minte, slabit, chinuit, infometat, "trupul asta, numai piele si oase, nu mai vrea nimic (sau nu mai poate nimic)", cauta reazem sufletesc  in credinta. Incearca sa isi umple lungile ceasuri goale (ca sa tina departe nu numai plictiseala ci si regretele dupa viata lui netraita) cu amintirea Nicolei, cu poezie si... matematica (rezolvand de pilda sisteme de 4 ecuatii in minte!)   

Cele rele acum. Desi cartea are doar ~150 de pagini, destule pasaje ar putea lipsi. Cred ca ar fi avut mult de castigat dintr-o redactare ca lumea – de fapt, impresia mea e ca nu a existat redactor care sa se ocupe de ea. Unele pasaje sunt inutile in economia cartii: rant-uri anticomuniste si alte digresiuni, religioase de pilda, poezii intregi - una de Verlaine, alta de Magda Isanos - daca traia azi, probabil ar fi avut blog livresc si posta pds-uri. Acestea apar mai frecvent spre final, cand personajul, claustrat intre peretii celulei, ramane singur cu gandurile sale. Si exista cateva pasaje nereusite, neverosimile, jenante; din pacate unul dintre ele e chiar in primele pagini, in care, intr-un asa zis cuvant inainte, personajul Nicole ne vorbeste  despre viata ei, inclusiv sexuala - se vede ca autorul nu s-a priceput sa "intre in pielea" unei femei. Greseala fatala - mai ales pentru un scriitor debutant - un inceput ratat poate face cititorul sa lase cartea din mana - ceea ce in cazul de fata e pacat, zic eu. Din fericire, din momentul in care naratorul devine Felix, lucrurile se schimba, aici autorul intra perfect in pielea personajului - poate pentru ca adolescent a fost dar femeie nu - creand un personaj viu, credibil, cu toata prospetimea, candoarea, idealismul si exaltarea varstei. Tot la cele rele, unele personaje secundare sunt prea schematice, teziste: boierul cel bun, care imparte grane taranilor in foametea din '46,  securistii cei rai, cu replici si gesturi brutale tipice - dar nu si temnicierii, intre care unii vadesc uneori surprinzatoare strafulgerari de umanitate.

Cu toate astea, cum ziceam, mi-a placut. Poate sa fi contat si faptul ca povestea e partial adevarata:  "o sensibilă autobiografie de adolescent disimulată într-un roman"  zice Romulus Rusan pe coperta a 4-a (nu stiu de ce nu foloseste termenul "autofictiune"); din cate aflam tot pe coperta a 4-a, autorul a facut el insusi cunostinta cu sistemul concentrationar comunist la 18 ani. Avea sa iasa 6 ani mai tarziu - la 24 deci. Dupa eliberare, s-a inscris la facultatea de matematica-fizica dar a fost exmatriculat in anul urmator; apoi timp de 10 ani a lucrat ca simplu muncitor, construind socialismul pe santierele patriei si astfel "reabilitat" i s-a permis sa termine facultatea - pe la 40 de ani - dupa care a lucrat ca seismolog, izolat pe un varf de munte, departe de lumea dezlantuita. Cu cartea asta a debutat la peste 70 de ani, iar dupa 3 ani a murit. So it goes.