Gabriela Adamesteanu - Dimineata pierduta

Gabriela Adamesteanu, "Dimineata pierduta", Polirom  (tiparita sau ebook)

(dar prima editie e din 1984)

Cartea este in cea mai mare parte dialogul - punctat de monologuri interioare paralele - a doua batrane cat se poate de diferite: Vica, fosta croitoreasa si negustoreasa, mahalagioaica vorbareata, bagareata si cam vulgara, respectiv Yvonne (Ivona pentru Vica) femeie fina, distinsa apartinand lumii bune de dinainte de razboi (dar nu burgheziei sau mosierimii ci intelectualitatii - e fiica de profesor universitar).

Foarte reusit, autentic, colorat e limbajul Vicai, femeie din popor fara multa scoala, "transcris" intocmai cu toate agramatismele, dezacordurile,  expresiile colocviale, uneori vulgare. Vica e cea care vorbeste pe portiuni intinse - nu numai replicile sau monologurile ei dar si multe alte pasaje narate la persoana a III-a sunt privite din perspectiva ei si povestite in limbajul ei. Mi-a adus aminte de "Cum mi-am petrecut vacanta de vara" de T.O. Bobe (carte mai recenta cu vreo 20 de ani) nu numai prin oralitatea limbajului in multe privinte asemanator in ciuda diferentei de timp, varsta si mediu dintre cei doi protagonisti, ci si prin filozofia lor de viata ca sa zic asa, care nici nu e a lor (mai ales la copilul Luca) ci absorbita din mediu, din "gura lumii", prin acele clisee frecvent repetate de genul toata lumea umbla numai dupa interes / pe degeaba nu-ti da nimeni nici un capat de ata etc. Vica ar fi putut fi bunica lui Luca. De altfel exact aceeasi conceptie de viata o are si Niki, sotul Ivonei, doar ca o exprima mai elevat (vorba bancului).

Desi uneori este vocea adevarului in chestiuni pe care Yvonne ocoleste sa le spuna sau chiar sa le gandeasca, Vica nu este tocmai personajul-cliseu "omul din popor simplu dar intelept":  e bagareata, in stare sa se serveasca pe furis din bucataria altora, barfitoare, inclinata sa-i judece dur pe ceilalti, dar si sa-si schimbe judecata de la un moment la altul: "omu ei" e "lighioana batrana", "ursuz, mut, rau de clanta" dar mai are pentru el si cate un gand bun, ca totusi "stau impreuna de  patruj-noua de ani? Stau." Si mai schimbatoare e parerea ei despre Ivona: de la "Cumsecade biata Ivona, fata buna, o stie de-o viata", cand nu o gaseste acasa ajunge la "prefacuta, dar si zgarcita [...] si data dracului", "zurlie si otravita", "Cand te uiti la ea, parca-i dracu." ca in final, imbunandu-se cand e tratata cu cafea, s-o considere doar "bleaga de Ivona","Ca suflet rau n-ar avea" dar e "zurlie".

Pe Vica "istoria mare" nu o intereseaza decat in masura in care se intersecteaza cu "istoria mica" a ei si a celor din jurul  ei. Astfel, desi femeie matura pe atunci, nu-si aminteste de cedarea Basarabiei si a Ardealului de Nord, care nu au atins-o in niciun fel - la uimirea Ivonei, raspunde ca n-o interesa politica; in schimb isi aminteste bine din copilarie "tipiligu", Zeppelin-ul pe care bucurestenii il privisera fascinati pe cer, pana a dat drumul la bombe - era primul razboi mondial; si tot de atunci, cozile unde, la 11 ani, statea de cu noapte ca sa ia o paine neagra si tare pentru fratiorii de care ea avea grija, mama murindu-i de tifos iar tatal fiind pe front.

In felul asta nu e prea atinsa nici de istoria (si mentalitatea) oficiala comunista, stie mai degraba istoria reala a vremurilor din perspectiva "istoriei mici" a alor ei si a familiilor cunoscute, in primul rand a familiei Ivonei. Nu e o "baba comunista", dar nici anticomunista nu e. Nu se indigneaza - atat de incercata de mica, greutatile vietii, de orice fel si de oriunde vin, i se par firesti. Nu are constiinta politica si nici simtul tragicului si povesteste lucruri grave pe tonul cel mai firesc:

"Si n-a stiut ele nimic, nici madam Ionaiu,  nici fii-sa, ca Ioaniu murise in puscarie, numa dup-un timp, pan vara, le-a venit lor hartie. Si s-a dus ele la cimitir sa-i ingrijeasca mormantu. S-a dus sa-i faca pomenile-acolo,  ce-o fi vrut sa-i faca baba,  ca nu se prea omora ea cu de-alde astea. S-a dus ele la cimitir, da cum sa dea acolo de el? Ca cica era pogoane de cruci, numa morti noi [...]"

Din rememorarile celor doua se incheaga povestea familiei Ivonei, completata prin cateva capitole narate omniscient din timpul primului razboi mondial, pe cand madam Ioaniu, mama Ivonei, este inca Sophie Mironescu, tanara si frumoasa sotie a unui distins profesor universitar inteligent si cultivat, bun si delicat, dar batran si bolnav; plictisindu-se langa sotul ei, cauta aventuri discrete, pentru ca, asa cum ii va spune mult mai tarziu Vicai:

"Sa tii tu minte de la mine, Vica, sa tii tu minte ca nu-i bine sa traiesti viata fara bucurie... Altfel esti tot timpul morocanos si prost dispus si-ti otravesti si sufletul tau, si-i otravesti si pe ceilalti. E bine sa-ti faci si tu placerile in viata, ca nu pierde nimeni nimic..."

Aceasta usurateca Sophie, care isi trateaza fiica cu raceala, ba chiar cu oarecare iritare, caci micuta Yvonne seamana prea mult cu detestatul ei sot si e prea atasata de el, "nefiresc", zice ea, devine in incercarile din anii '50, stalpul familiei, singurul sprijin al lui Yvonne, parasita de barbat cu copil mic; daca pe Yvonne a cam lasat-o in seama servitoarelor si a guvernantei, cu nepotul ei, Tudor, invata sa fie mama. Cand Tudor pleaca in strainatate, lumea se sfarseste pentru ea si femeia puternica, care a trecut peste moartea sotului in inchisoare, de data asta se prabuseste sufleteste si se degradeaza rapid, devine o baba senila si decrepita; frumoasa de altadata devine o "momaie [...] mica-mica si cu cocoasa-n spate si cu ochii zgaiti".

Romanul e dominat de femei, figurile masculine sunt secundare si adesea negative. Niki, sotul Ivonei, asteptat de ea intreaga zi, e pur si simplu o lichea si Yvonne se straduieste din greu sa nu vada acest lucru. Titi Ialomiteanu e un personaj interesant: timid, stangaci, umil, bland si saritor fata de toata lumea, este perceput ca baiat bun si de profesor si de sotia sa; de fapt este un arivist, un ambitios care viseaza o cariera politica; timiditatea si stangacia sunt vestigii ale trecutului provincial de care se lupta sa scape, blandetea si serviabilitatea insa reprezinta strategia sa de succes, incercarea sa de a fi bine cu toata lumea, de a indatora pe toti ca sa fie la randul lui sprijinit de ei. Singura figura luminoasa e profesorul Mironescu si singura relatie umana calda, sincera si reciproca, fara umbre, e intre el si mica Yvonne.

Nu imi pot imagina cum a fost posibil sa apara cartea asta in 1984. O recomand in special celor interesati de trecut - dar chiar si cei care nu au un interes special pentru asta ar putea savura o carte buna, scrisa de o buna cunoscatoare a oamenilor.