Se afișează postările cu eticheta comunism. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta comunism. Afișați toate postările

sâmbătă, 18 iunie 2016

Jon Lee Anderson - Che Guevara: A Revolutionary Life

 Jon Lee Anderson, "Che Guevara: A Revolutionary Life", Grove Press, 2010 (Revised Edition)

(fragmente)

Am citit-o ca sa ma lamuresc cum s-a putut transforma baiatul ala bun, vesel si fara griji din Jurnalul pe motocicleta in "eroul" / "criminalul" de mai tarziu, dispus sa moara si sa omoare pentru un ideal utopic - si cat de "erou" si cat de "criminal" a fost de fapt.

Che Guevara este cu siguranta unul dintre cele mai interesante personaje ale secolului XX - devine si mai interesant privit de aproape, ii descoperi laturi nebanuite. E un personaj tragic, care a facut mult rau si era sa faca si mai mult rau (intregii planete), totul din dragoste, cu cele mai bune intentii, convins pana in ultima clipa ca e in slujba binelui. Avea atatea calitati: inteligent si cultivat, foarte curajos, incoruptibil, dedicat trup si suflet cauzei - atata doar ca nu si-a ales bine cauza...

Cartea te face sa meditezi la rolul personalitatilor  in istorie: Cuba a devenit comunista din cauza argentinianului Che Guevara - el a plantat ideea comunismului in mintea lui Fidel Castro, con la luz de su sonrisa, vorba cantecului. Fidel Castro nu era comunist la inceput. Fidel era un ambitios, Che un idealist; Fidel voia puterea, Che voia o lume mai buna. Fidel avea inclinatii burgheze: ii placea traiul bun, mancarea buna, femeile frumoase; Che ducea corectitudinea si dezinteresarea pana la asceza. Si totusi Che, cavalerul fara teama si prihana al comunismului, a avut un impact negativ mai mare. Fara Che, Fidel ar fi fost un dictator latino-american oarecare.


***

A nu se crede ca aceasta carte il prezinta pe Che Guevara doar ca o suma de calitati. Chiar daca Vladimir Tismaneanu o considera "lucrare hagiografica" (oare a citit-o?).  Pe de alta parte, am vazut site-uri marxiste care il considera pe Anderson un detractor care a intinat memoria lui Che Guevara. Asta pentru ca Anderson se straduieste sa fie obiectiv: scrie si de executiile ordonate de Che Guevara, si de impactul lui dezastros asupra economiei cubaneze ca ministru al industriei (era mai comunist decat Moscova, nu accepta nici putina autonomie financiara a intreprinderilor si motivare financiara a muncitorilor din tarile socialiste, credea ca economia poate functiona pe baza de motivatii morale), si de duritatea acestui simbol al rebeliunii cu subordonatii sai (pentru abateri mai serioase, pe luptatorii lui ii pedepsea cu cateva zile fara hrana, iar pe subaleternii de la minister, cu cateva luni in lagarul de munca Guanahacabibes). Desi autorul a stat cativa ani in Cuba pentru documentare, cartea e departe de a fi propaganda pro-cubaneza. Nu m-as mira sa fie interzisa in Cuba - de fapt m-as mira sa nu fie. 

Sigur, Anderson nu este total obiectiv. Un articol despre victimele lui Che Guevara reprosa cartii ca are mai multe pagini dedicate primei iubiri a lui Che decat proceselor si executiilor celor socotiti vinovati de represiunea dictatorului Batista, organizate de Che in fortareata-inchisoare La Cabaña in lunile de dupa victorie. In plus, am remarcat ca la episodul La Cabaña, Anderson citeaza doar surse din tabara lui Che, subalterni implicati si ei in tribunalele revolutionare. Au fost 55 de executii in 5-6 luni. Pentru a pune lucrurile in perspectiva, autorul spune ca tot pe-atunci Raul Castro (fratele lui Fidel si actualul conducator al Cubei) executase 70 de soldati intr-o singura zi. Au fost unele executii si in perioada luptelor din munti: informatori, dezertori, talhari, violatori - aici sursa autorului e chiar Che, care nota totul in jurnalul sau, inclusiv cum a impuscat el cu mana lui un tradator, pe unde a patruns si pe unde a iesit glontul prin teasta aceluia (in termeni anatomici, ca era medic). Si cand te gandesti ca pornise pe calea care l-a dus la astea manat de compasiune, miscat de suferinta celor saraci...

In fata propriei constiinte si a vechilor prieteni uluiti de transformarea lui in killing machine (ca Alberto cel cu motocicleta) se justifica prin necesitate si binele viitor: daca nu-i ucizi tu, te ucid ei; da, au si ei familie, copii, dar problema se pune sa salvezi mii de copii viitori de la o viata de foame. De fapt insa a fost ca in bancul sovietic cu "nu a castigat ci i s-a furat": nu a salvat ci a condamnat mii de copii viitori la foame, lipsuri, mancare pe ratie - ratiile s-au introdus in 1962, cand era el ministru (la 7 luni dupa ce, la o conferinta internationala, se lauda cum Cuba va deveni autosuficienta in ce priveste producerea hranei si va avea crestere economica de 10% pe an), si au ramas in vigoare pana astazi. Ganditi-va la anii '80, daca i-ati prins si voi in copilarie, ganditi-va cum ar fi fost sa dureze peste 50 de ani, sa fi trait asa toata viata voastra - ca sa intelegeti ce a insemnat Che Guevara pentru Cuba.

***

Ernesto Guevara de la Serna s-a nascut intr-o familie buna argenitiniana, burghezo-mosiereasca (chiar cu origini aristocratice dinspre mama), care isi pierdea treptat averea, dar nu si pozitia sociala. Parintii (mai ales mama lui) erau oameni cultivati, mai nonconformisti pentru epoca si mediul lor, nereligiosi, cu inclinatii spre stanga (tineau cu republicanii in razboiul din Spania), dar democrati, contra dictaturii lui Peron; aveau o casa dezordonata, primitoare si plina ochi de carti, raspandite pe toate mobilele.

Mama lui era o femeie neobisnuita, prima din oras care purta pantaloni si conducea masina; de la aceasta femeie a mostenit se pare Che Guevara curajul lui aparte si nonconformismul, dar si astmul care l-a chinuit toata viata. Ea l-a incurajat sa-si petreaca perioadele de boala citind (ea l-a invatat sa scrie si sa citeasca si mai tarziu l-a invatat frantuzeste), dar intervalele de sanatate facand miscare, sport, excursii, fara retineri, ca si cand n-ar avea boala. Intre ei a existat mereu o relatie speciala (intretinuta si de la distanta prin scrisori, dar intrerupta brutal cand Che a disparut plecand in mare secret in expeditia din Congo, iar ea a crezut, ca mai toata lumea, ca Fidel l-a facut disparut, cum se intampla frecvent intre nr. 1 si 2 din tarile socialiste; a si murit curand, deznadajduita, iar el, devastat interior la aflarea vestii, se straduia sa n-o arate, ca un comandante nu-si putea ingadui sa-si planga mama; si-a descarcat sufletul doar pe hartie.)

Primul lui contact cu marxismul a fost in adolescenta, din pura curiozitate intelectuala - era un cititor vorace, care citea tot ce-i pica in mana: carti de aventuri dar si literatura serioasa, proza si poezie, psihologie si filosofie - si din fronda. Cand era mic, aruncase pocnitori pe geamul vecinilor care aveau o serata, dar dupa ce crescuse si nu mai putea face asta, ca lua el insusi parte la evenimentele din lumea buna frecventata de parintii sai, observase ca niste idei si citate bine alese din lecturile sale aveau aproape acelasi efect. Cand se discuta de religie de exemplu, se folosea de Marx, dar la fel de bine si de Nietzsche.

Primul contact nu l-a convins. Pe atunci, in liceu si in studentie, nu se considera si nu era considerat comunist, nici nu il prea interesa politica, ci cartile, calatoriile si femeile (si in acest ultim domeniu, ca si la lecturi, vadea acelasi nesat si gust pentru diversitate: albe, negrese, indience). Nu avea inca o conceptie politica, dar avea o respingere spontana si instinctiva a tot ce reprezenta lumea buna a burgheziei argentiniene in care crescuse; o sfida si prin idei si prin tinuta (neglijenta dusa pana la neglijarea igienei), asteptand momentul cand se va putea rupe cu totul de ea, plecand cat mai departe, ca sa descopere alta lume, alt fel de oameni.

Pana atunci, profita de vacante sa calatoreasca: ba prin Argentina pe bicicleta, ba pe ocean, angajat pe un vapor; in ultima vacanta (prelungita) a facut cunoscuta calatorie pe motocicleta, apoi a terminat facultatea si imediat a plecat din tara. Prima oprire a fost in Bolivia, unde fusese revolutie si se facea reforma agrara, ceea ce intai l-a atras - raspundea ideilor lui inca vagi de reforma sociala, trezite  in calatoria anterioara de contactul cu saracia si suferinta - pana a vazut un functionar din minister dand cu DDT taranii indieni veniti pentru improprietarire; dezamagit de atitudinea noii puteri revolutionare fata de popor, a plecat mai departe, din tara in tara...

Pana a ajuns in alta tara in febra revolutiei: Guatemala. Aici a trait vremuri interesante: a prins interventia orchestrata de CIA, care a inlocuit un presedinte ales, Arbenz, cu un dictator Castillo Armas, ca sa puna capat reformei agrare si unor nationalizari care atingeau interese americane. El deja cocheta cu marxismul cand a ajuns in Guatemala, dar dupa ce a vazut avioanele tragand in civili, dupa ce s-a oferit sa lupte pentru revolutie dar a fost trimis la un spital, ca era medic, dupa ce a vazut demisia presedintelui sub presiunea SUA si represaliile care au urmat, arestarile (chiar viitoarea lui sotie, Hilda), a iesit din experienta asta complet radicalizat, plin de revolta neputincioasa impotriva americanilor si convins ca solutia la  problemele Americii Latine se gaseste dincolo de cortina de fier. S-a refugiat in Mexic, unde l-a cunoscut Fidel Castro si l-a chemat cu el in Cuba la revolutie (ca-i trebuia un medic al trupei de guerila).

***

Debarcarea in Cuba a fost un dezastru - au fost desoperiti imediat de armata si spulberati; din cei 80 de oameni de pe vas, doar vreo duzina au supravietuit si s-au regrupat in munti (Che a incasat si el un glont in gat, dar a supravietuit, desi convins ca moare). Si totusi, acolo in munti, minuscula grupare rebela a supravietuit, a luat amploare si dupa 2 ani, in cele din urma a invins. Cum a fost posibil ? Cu ajutorul taranilor din munti, care i-au ascuns, hranit si li s-au alaturat in lupta, si al orasenilor din miscarea de la ses, mai ales studenti si tineri intelectuali, care riscandu-si viata i-au aprovizionat constant cu arme, bani si provizii. Taranii voiau pamant, orasenii voiau libertate - si la final s-au trezit ca au luptat pentru victoria comunismului ! In plus, Batista era un dictator extrem de corupt, care transformase Cuba intr-un bordel si avea legaturi cu mafia americana; era detestat de mai toata lumea, asa ca nici soldatii, nici ofiterii nu erau prea dornici sa-si dea viata pentru el (mai ales ca rebelii, de regula, eliberau prizonierii dupa ce le luau armele, ba chiar pansau prizonierii raniti - si Che insusi se ingrijise de ei ca  doctor).

Desi fusese adus in primul rand ca medic al trupei rebele, Che prefera rolul de soldat (chiar dupa debarcare, abandoneaza un pachet medical luand in brate unul de munitii). S-a remarcat curand prin curajul lui neobisnuit, asa ca a fost facut comandante, incredintandu-i-se conducerea unei coloane (dupa care s-a remarcat si prin asprimea fata de soldatii sai). Era atat de curajos, pus pe fapte mari, atras de primejdie, incat Fidel a trebuit sa-i ordone in scris sa nu faca chestii sinucigase, sa nu-si riste viata fara rost. (Che in schimb infiintase in coloana lui un asa numit "pluton sinucigas" pentru misiunile cele mai periculoase, in care soldatii rebeli se inghesuiau sa intre de cate ori se facea un loc liber - "noroc" ca se facea des.)

Temperamentul lui nu era facut pentru stat la birou, pentru lucrul cu cifrele (inainte de a fi ministrul industriei, fusese directorul bancii nationale - desi singura lui tangenta cu bancile a fost cand a vrut sa jefuiasca una, inainte de victorie, dar a trebuit sa renunte, ceilalti lideri ai miscarii refuzand sa colaboreze la una ca asta). Asa ca l-a convins  pe Fidel sa-l trimita in secret in Congo cu o trupa de cubanezi negri, sa-i ajute pe rebelii care luptau contra neocolonialismului.

Rebelii congolezi n-au fost chiar bucurosi ca le-a venit un white savior. Din cate a descris-o Che, situatia de acolo era dezastruoasa. Liderii rebeli se certau intre ei si petreceau la oras pe banii tarilor prietene si pe front nu calcau cu lunile. Un ofiter, om educat, vorbind o franceza fluenta, sustinea ca gloantele nu-l pot atinge datorita dawa (o forma de magie congoleza). Soldatii nu stiau sa-si foloseasca armele (desi aveau arme bune din belsug, trimse de statele socialiste) si li se descarcau aiurea, riscand sa-si raneasca camarazii. In lupta, africanii au luat-o la fuga, lasandu-i sa lupte doar pe cubanezi - dupa care au pedepsit vraciul, ca nu le facuse bine dawa. Evident ca in conditiile astea au luat bataie, iar Che si soldatii lui au trebuit sa se retraga invinsi din Congo.

Dar Che nu se putea intoarce in tara infrant (faptul ca lasase in Cuba cinci copii, cel mai mic abia nascut cand plecase, nu era suficient sa-si calce pe mandrie - uneori de sub dezinteresarea comunistului iesea la suprafata orgoliul aristocratului). Ii trebuia un nou camp de lupta. Asadar, cu o trupa de guerrilleros cubanezi veterani, alesi pe spranceana, a plecat in  Bolivia - tara din care, spera el, va raspandi revolutia in toata America de Sud, visul lui fiind o America Latina unita si comunista.

De ce a esuat in Bolivia cu metoda focarului de guerila ce reusise in Cuba ? Pentru ca in Bolivia le-a lipsit sprijinul populatiei, care i-a privit ca pe niste invadatori straini (ce erau). A reusit sa recruteze doar cativa oraseni (comunisti - dezavuati de conducerea partidului lor), dar nici macar un taran. Taranii indieni, improprietariti la revolutia boliviana (vezi mai sus), ii priveau pe strainii astia albi, barbosi si inarmati, cu teama si ostilitate, se fereau de ei cat puteau. In plus, a avut si mult ghinion. Au ramas complet izolati dupa ce li s-a stricat aparatul de transmisie, iar Tania, legatura lor cu reteaua de spionaj cubaneza, s-a dat de gol din imprudenta si a trebuit sa ramana cu ei - poate o atragea viata de guerila sau poate o atragea Che, desi cartea nu sustine teza ca ar fi fost amanti (dar Che avea o putere de atractie teribila asupra femeilor, uneori chiar asupra barbatilor, s-a trezit cu o declaratie de dragoste si de la un diplomat sovietic!) Iar dupa ce armata boliviana le-a descoperit ascunzatoarea de provizii, documente si medicamente, Che n-a mai putut sa-si tina sub control astmul si l-a coplesit boala, facand din el un invalid ce abia putea sa umble. Ce a urmat a fost o lunga agonie...

***
Concluzia v-am spus-o deja: I can't help admiring him. In spite of everything... Cartea aceasta bogata in informatii, in unele pagini captivanta ca un roman bun, in altele plictisitoare tocmai prin multimea informatiilor care detaliau contextul dar intrerupeau povestea, n-a facut decat sa-mi intareasca concluzia cu care incheiam recenzia Jurnalului pe motocicleta:

Din fire, oamenii buni fac lucruri bune, iar oamenii rai fac lucruri rele; pentru a face un om bun sa faca lucruri rele, e nevoie de o ideologie.


miercuri, 1 iunie 2016

Teaser - Che Guevara: A Revolutionary Life - Jon Lee Anderson

Fragment din cartea Che Guevara: A Revolutionary Life de Jon Lee Anderson:
    As Oltuski recalled, Che was away when they arrived, and they were received by one of his young bodyguards, Olo Pantoja. As an act of courtesy, Pantoja offered them some goat meat, which they noticed was already green with rot. So as not to offend, they each tried a bite, a decision Oltuski immediately regretted: overcome by nausea, he discreetly went outside and spat out his mouthful. When Che returned at midnight and settled down before the meal, Oltuski watched with horrified fascination.
    “As he spoke,” Oltuski wrote, “he took the pieces of meat with dirty fingers. Judging from the relish with which he ate, it tasted gloriously to him. He finished eating and we went outside. ... Che handed out cigars. They were rough, no doubt made in the zone by some guajiro . I inhaled the bitter and strong smoke: I felt a warmth in my body and a light dizziness. To my side, Che smoked and coughed, a damp cough, as if he was all wet inside. He smelled bad. He stank of decomposed sweat. It was a penetrating odor and I fought it with the tobacco smoke. ... Che and Marcelo had some verbal wrangles. Among other things, they argued over the program of the 26 of July. ...
    “When we were on our way back, Marcelo asked me: ‘What do you think?’
    “‘In spite of everything, one can’t help admiring him. He knows what he wants better than we do. And he lives entirely for it.’” 
Si asta e si impresia mea finala (nu despre carte, despre personaj): I can't help admiring him. Sa fie insa clar: il admir dar nu il aprob. Nu numai ca a nenorocit Cuba cu comunismul, dar nu mult a lipsit sa nenoroceasca intreaga planeta cu un razboi atomic. Si cu toate astea... in spite of everything, one can’t help admiring him....

***

Inca niste citate, despre umorul lui Che Guevara, care m-a surprins in Jurnalul pe motocicleta  - si care l-a surprins si pe Goodwin, secretarul lui Kennedy, cand a avut o intrevedere cu temutul guerrillero.

Inainte de a deveni comandante Che Guevara, tanarul Ernesto pare sa fi fost genul care facea haz de orice, chiar si de ce avea el mai scump:
Writing to Celia about his infant daughter, he gave a new twist to a father’s pride. “My Communist soul expands plethorically,” he said. “She has come out exactly like Mao Tse-tung. Even now, the incipient bald spot in the middle of the head can be noted, the compassionate eyes of the boss and his protuberant jowls; for now she weighs less than the leader, five kilos, but with time this will even out.” 
(Celia [de la Serna] era mama lui Che; fetita lui Che "semana" cu Mao pentru ca mostenise ochii de chinezoaica de la mama ei, prima lui sotie, o peruana metisa.)

Dupa ce a ajuns inalt oficial al regimului cubanez,  a devenit desigur mai retinut, in special in public, dar uneori tot mai rabufnea, ca de pilda intr-o vizita oficiala in Indonezia:
    In Djakarta, Che fell in with a congenial compatriot, the Argentine ambassador, who regaled him with stories about Sukarno’s sybaritic lifestyle: how he lived like a monarch and maintained a harem of women of different nationalities. His current favorite, Che was told, was a Russian woman, a “gift” from Nikita Khrushchev. When Che went to Sukarno’s palace for a meeting, the Argentine envoy went along as his interpreter. Sukarno insisted on showing off his private collection of paintings, and the tour went on and on. Pardo could tell that Che was getting restless. Finally, Che broke his silence: “Well, Mr. Sukarno, in this entire tour we still haven’t seen the little Russian girl, who they say is the best thing in your collection.” Fortunately, Sukarno didn’t understand Spanish. The Argentine ambassador nearly fainted with shock and disbelief, but recovered in time to invent a question about the Indonesian economy. 
Iar in cartea lui Che despre expeditia din Congo, "povestea unui esec", desi isi face cat se poate de serios autocrtica, tot i se intampla sa alunece spre haz de necaz si autoderiziune, ca in tinerete in Jurnalul pe motocicleta:
On top of everything else, malaria as well as gastroenteritis continued to plague the Cubans. Che was also afflicted, as he wrote with black humor: “In my field diary I had recorded the statistics, in my case, of more than 30 depositions [defecations] in 24 hours, until the rigors of my runs vanquished my scientific spirit. How many more there were, only the bush knows.” 
Mi se pare foarte diferit de liderii nostri comunisti din Europa de Est, cel putin din unele puncte de vedere. Din pacate existau totusi si asemanari, cu radacini ideologice - dar despre latura lui intunecata am scris in "recnezia" cartii citate.

sâmbătă, 23 aprilie 2016

Ernesto Che Guevara - Jurnal pe motocicleta

Ernesto Che Guevara, "Jurnal pe motocicleta", Polirom, 2012 (dar eu am citit-o in engleza: The Motorcycle Diaries)

Surprinzator avand in vedere controversatul ei autor, pentru unii erou, pentru altii criminal, cartea in sine nu prea are treaba cu politica, decat tangential in cateva locuri; e povestea unei aventuri: in 1952,  la 23 de ani, studentul la medicina Ernesto Guevara pleaca cu un prieten, Alberto, pe motocicleta aceluia, intr-o calatorie prin America Latina: pornesc din Argentina (tara lor), trec prin Chile, unde ii lasa motocicleta si continua cu autostopul pana in  Peru, unde viziteaza Cuzco, Machu Pichu si Lima, dar si o colonie de leprosi, de unde pleaca cu  pluta pe Amazon, mai apoi ajung in Columbia si de acolo trec in Venezuela.

Afara de cateva pagini, mai ales pe la-nceput, unde Guevara vrea sa faca literatura, si de alte cateva mai aride, stiintifice, despre lipsurile spitalelor chiliene sau despre extragerea minereului de cupru, in cea mai mare parte a cartii, Guevara isi povesteste, ca pentru prieteni, peripetiile (pataniile) cu o tenta de umor (haz de necaz). S-ar fi putut chema "Sa radem cu Che Guevara" (uneori si "de"). Motocicleta aia e o rabla care mai in fiecare zi are cate o pana si da si cu ei de pamant de cateva ori;  tot repara la ea ca la o Dacie veche, improvizand cu sarma, dar pana la urma tot isi da duhul si raman pe jos, adevarati vagabonzi, la mila camionagiilor. Din fericire, amandoi sunt buni de gura, au putere de convingere, ca sa nu zic vrajeala (la un moment dat se dau experti in leprologie si sunt atat de convingatori ca apare un articol despre ei, cu poza, in ziarul local) si desi ramasi aproape fara un ban, in tara straina, peste tot reusesc sa gaseasca oameni care sa le ofere casa si masa sau sa le plateasca mancarea si bautura (ca daca le ofera doar bautura, ei zic ca in Argentina oamenii nu beau niciodata fara sa si manance).

M-a surprins ce putin comunist era viitorul revolutionar. Sigur, era de stanga, dar nu mai mult decat un student de azi care voteaza Bernie Sanders visand vag la la tarile nordice. Cartea ne e prezentata ca o calatorie initiatica in care in care tanarul de familie buna burgheza cunoaste suferintele poporului, fraternizeaza cu el si imbratiseaza revolutia - dar, de fapt, abia  in ultimele cateva pagini adera la comunism si alea par din alt film. Desi cel mai mult vorbeste de propriile lipsuri, de problema permanenta a asigurarii nevoilor lor de baza (hrana, adapost), uneori intr-adevar il misca necazurile celor saraci: bolnavii care isi asteapta moartea inconjurati de mizerie si indiferenta, cimitirul care creste langa mina de cupru, discriminarea indienilor. Un subofiter amabil le face rost de niste cai pe care, afla ei ulterior, ii rechizitionase pur si simplu de la niste indieni ce treceau pe acolo; fireste, le dau caii inapoi. Pe de alta parte, intr-un camion, se bucura sa stea separat de "turma umana urat mirositoare si plina de purici" a indienilor. Pe leprosii pe care  nu-i poate ajuta prea mult medical, ii ajuta mai mult la moral, purtandu-se cu ei normal, dand mana cu ei (el zice ca riscul e mic), jucand fotbal cu ei, facandu-i sa se simta iar oameni. Dar cand acestia, recunoscatori, improvizeaza un mic spectacol in  cinstea lor, Guevara nu poate sa nu remarce comicul grotesc, macabru al spectacolului in care acordeonistului mici formatii ii lipseau degete, altul era orb si toti erau marcati de boala cu diverse diformitati. Tot in colonia de leprosi, la un mic chef cu medicii de ziua lui (implinea 24 de ani), toasteaza nu pentru victoria comunismului ci pentru unirea Americii Latine.

Daca eroul comunist nu se vadea inca, nici criminalul nu se vadea. Desi au un pistol la ei, Guevara nu impusca pe nimeni si nici macar nu se bate cu nimeni; cea mai ilegala si imorala fapta a lui e furtul unor sticle de vin (de care nu are parte). Una peste alta, acest Guevara care nu devenise inca Che (din cate am inteles, che e un apelativ tipic argentinian, un fel de "bă" romanesc), acest student de 23-24 de ani pare sa fi fost om bun, inainte ca marxismul sa faca din el un om nou. Vorba aceea: din fire, oamenii buni fac lucruri bune, iar oamenii rai fac lucruri rele; pentru a face un om bun sa faca lucruri rele, e nevoie de o ideologie.

joi, 24 aprilie 2014

Thomas Morus - Utopia

Thomas Morus, „Utopia”, Editura Best Publishing Romania, 2001
Eu am citit-o tipărită, în română, dar este ebook gratuit in engleză.

Thomas More - în latină Morus - a trăit între 1478 – 1535 (contemporan cu Ștefan cel Mare!) si a sfârșit cu capul tăiat (și pus în țeapă!) de regele său, Henric al VIII-lea, lucru nu tocmai surprinzător la un umanist atât de original în gândire și înaintea timpului său. Mai surprinzător mi se pare că a fost declarat sfânt (martir) de biserica catolică - cred că papa care a decis asta nu a citit Utopia ! (sau era el însuși un original disimulat). Poate dacă nu era martirizat pt că n-a susținut făcătura religioasă a libidinosului său rege, ar fi avut șanse nu chiar neglijabile să fie ars pe rug de inchiziție, ca Giordano Bruno, pentru ideile deloc catolice din Utopia. Căci în lumea lui ideală religiile sunt diverse și se tolerează reciproc, preoții sunt căsătoriți, există și preotese femei (bătrâne), divorțurile sunt permise, chiar dacă cu dificultate, sinuciderile încurajate (și chiar asistate) în caz de boală incurabilă, propovăduirea oricărei religii e permisă, dar doar cu argumente civilizate, fără presiuni și amenințări și un proaspăt convertit creștin este pedepsit cu exilul, când începe să-i numească pe conaționalii săi păgâni idolatri și să-i amenințe cu iadul !

Este o utopie comunistă, în care proprietatea privată, văzută ca sursa tuturor relelor, a fost complet abolită și se aplica regula „de la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi”. Oamenii muncesc doar 6 ore pe zi, dar este destul din toate pentru toți, căci se produc doar lucruri realmente necesare. Toți iau masa în comun, în cantine. Toți poartă aceleași haine, cu același croi și aceeași culoare, cea naturală a firelor. Pietre prețioase folosesc doar la jucăriile și podoabele copiilor, aur doar la oalele de noapte și la lanțurile și însemnele sclavilor. Căci în societatea aia perfectă există sclavi: unii sunt condamnați de drept comun, alții străini care preferă sa fie sclavi în Utopia decât muritori de foame acasă. Ei fac muncile cele mai grele sau mai ales murdare.

Nu e o societate chiar așa egalitară de fapt, în ciuda aparențelor. Nevestele se supun bărbaților, fiii părinților, în general tinerii bătrânilor și toți celui mai bătrân membru al familiei extinse. Bărbații au dreptul să-și  pedepsească soțiile, precum și părinții copiii. Fetele se pot mărita doar de la 18 ani, băieții doar de la 22 de ani, iar cine nu rezistă până atunci și cade în păcat înainte de căsătorie e aspru pedepsit. Înainte de căsătorie, viitorul mire o examinează goală pe viitoarea mireasă și reciproc și ambii se pot răzgândi dacă descoperă  defecte ascunse de haine. Adulterul se pedepsește cu sclavia. Cei care au prea mulți copii mai dau din ei celor care n-au...

Și tot așa... Thomas Morus te surprinde, rând pe rând, uneori în același paragraf sau chiar în aceeași frază, când prin idei luminate, inteligente, umanitare, când prin idei aberante, uneori nepractice, alteori dure până la inuman...

joi, 24 mai 2012

Gabriela Adamesteanu - Dimineata pierduta

Gabriela Adamesteanu, "Dimineata pierduta", Polirom  (tiparita sau ebook)

(dar prima editie e din 1984)

Cartea este in cea mai mare parte dialogul - punctat de monologuri interioare paralele - a doua batrane cat se poate de diferite: Vica, fosta croitoreasa si negustoreasa, mahalagioaica vorbareata, bagareata si cam vulgara, respectiv Yvonne (Ivona pentru Vica) femeie fina, distinsa apartinand lumii bune de dinainte de razboi (dar nu burgheziei sau mosierimii ci intelectualitatii - e fiica de profesor universitar).

Foarte reusit, autentic, colorat e limbajul Vicai, femeie din popor fara multa scoala, "transcris" intocmai cu toate agramatismele, dezacordurile,  expresiile colocviale, uneori vulgare. Vica e cea care vorbeste pe portiuni intinse - nu numai replicile sau monologurile ei dar si multe alte pasaje narate la persoana a III-a sunt privite din perspectiva ei si povestite in limbajul ei. Mi-a adus aminte de "Cum mi-am petrecut vacanta de vara" de T.O. Bobe (carte mai recenta cu vreo 20 de ani) nu numai prin oralitatea limbajului in multe privinte asemanator in ciuda diferentei de timp, varsta si mediu dintre cei doi protagonisti, ci si prin filozofia lor de viata ca sa zic asa, care nici nu e a lor (mai ales la copilul Luca) ci absorbita din mediu, din "gura lumii", prin acele clisee frecvent repetate de genul toata lumea umbla numai dupa interes / pe degeaba nu-ti da nimeni nici un capat de ata etc. Vica ar fi putut fi bunica lui Luca. De altfel exact aceeasi conceptie de viata o are si Niki, sotul Ivonei, doar ca o exprima mai elevat (vorba bancului).

Desi uneori este vocea adevarului in chestiuni pe care Yvonne ocoleste sa le spuna sau chiar sa le gandeasca, Vica nu este tocmai personajul-cliseu "omul din popor simplu dar intelept":  e bagareata, in stare sa se serveasca pe furis din bucataria altora, barfitoare, inclinata sa-i judece dur pe ceilalti, dar si sa-si schimbe judecata de la un moment la altul: "omu ei" e "lighioana batrana", "ursuz, mut, rau de clanta" dar mai are pentru el si cate un gand bun, ca totusi "stau impreuna de  patruj-noua de ani? Stau." Si mai schimbatoare e parerea ei despre Ivona: de la "Cumsecade biata Ivona, fata buna, o stie de-o viata", cand nu o gaseste acasa ajunge la "prefacuta, dar si zgarcita [...] si data dracului", "zurlie si otravita", "Cand te uiti la ea, parca-i dracu." ca in final, imbunandu-se cand e tratata cu cafea, s-o considere doar "bleaga de Ivona","Ca suflet rau n-ar avea" dar e "zurlie".

Pe Vica "istoria mare" nu o intereseaza decat in masura in care se intersecteaza cu "istoria mica" a ei si a celor din jurul  ei. Astfel, desi femeie matura pe atunci, nu-si aminteste de cedarea Basarabiei si a Ardealului de Nord, care nu au atins-o in niciun fel - la uimirea Ivonei, raspunde ca n-o interesa politica; in schimb isi aminteste bine din copilarie "tipiligu", Zeppelin-ul pe care bucurestenii il privisera fascinati pe cer, pana a dat drumul la bombe - era primul razboi mondial; si tot de atunci, cozile unde, la 11 ani, statea de cu noapte ca sa ia o paine neagra si tare pentru fratiorii de care ea avea grija, mama murindu-i de tifos iar tatal fiind pe front.

In felul asta nu e prea atinsa nici de istoria (si mentalitatea) oficiala comunista, stie mai degraba istoria reala a vremurilor din perspectiva "istoriei mici" a alor ei si a familiilor cunoscute, in primul rand a familiei Ivonei. Nu e o "baba comunista", dar nici anticomunista nu e. Nu se indigneaza - atat de incercata de mica, greutatile vietii, de orice fel si de oriunde vin, i se par firesti. Nu are constiinta politica si nici simtul tragicului si povesteste lucruri grave pe tonul cel mai firesc:

"Si n-a stiut ele nimic, nici madam Ionaiu,  nici fii-sa, ca Ioaniu murise in puscarie, numa dup-un timp, pan vara, le-a venit lor hartie. Si s-a dus ele la cimitir sa-i ingrijeasca mormantu. S-a dus sa-i faca pomenile-acolo,  ce-o fi vrut sa-i faca baba,  ca nu se prea omora ea cu de-alde astea. S-a dus ele la cimitir, da cum sa dea acolo de el? Ca cica era pogoane de cruci, numa morti noi [...]"

Din rememorarile celor doua se incheaga povestea familiei Ivonei, completata prin cateva capitole narate omniscient din timpul primului razboi mondial, pe cand madam Ioaniu, mama Ivonei, este inca Sophie Mironescu, tanara si frumoasa sotie a unui distins profesor universitar inteligent si cultivat, bun si delicat, dar batran si bolnav; plictisindu-se langa sotul ei, cauta aventuri discrete, pentru ca, asa cum ii va spune mult mai tarziu Vicai:

"Sa tii tu minte de la mine, Vica, sa tii tu minte ca nu-i bine sa traiesti viata fara bucurie... Altfel esti tot timpul morocanos si prost dispus si-ti otravesti si sufletul tau, si-i otravesti si pe ceilalti. E bine sa-ti faci si tu placerile in viata, ca nu pierde nimeni nimic..."

Aceasta usurateca Sophie, care isi trateaza fiica cu raceala, ba chiar cu oarecare iritare, caci micuta Yvonne seamana prea mult cu detestatul ei sot si e prea atasata de el, "nefiresc", zice ea, devine in incercarile din anii '50, stalpul familiei, singurul sprijin al lui Yvonne, parasita de barbat cu copil mic; daca pe Yvonne a cam lasat-o in seama servitoarelor si a guvernantei, cu nepotul ei, Tudor, invata sa fie mama. Cand Tudor pleaca in strainatate, lumea se sfarseste pentru ea si femeia puternica, care a trecut peste moartea sotului in inchisoare, de data asta se prabuseste sufleteste si se degradeaza rapid, devine o baba senila si decrepita; frumoasa de altadata devine o "momaie [...] mica-mica si cu cocoasa-n spate si cu ochii zgaiti".

Romanul e dominat de femei, figurile masculine sunt secundare si adesea negative. Niki, sotul Ivonei, asteptat de ea intreaga zi, e pur si simplu o lichea si Yvonne se straduieste din greu sa nu vada acest lucru. Titi Ialomiteanu e un personaj interesant: timid, stangaci, umil, bland si saritor fata de toata lumea, este perceput ca baiat bun si de profesor si de sotia sa; de fapt este un arivist, un ambitios care viseaza o cariera politica; timiditatea si stangacia sunt vestigii ale trecutului provincial de care se lupta sa scape, blandetea si serviabilitatea insa reprezinta strategia sa de succes, incercarea sa de a fi bine cu toata lumea, de a indatora pe toti ca sa fie la randul lui sprijinit de ei. Singura figura luminoasa e profesorul Mironescu si singura relatie umana calda, sincera si reciproca, fara umbre, e intre el si mica Yvonne.

Nu imi pot imagina cum a fost posibil sa apara cartea asta in 1984. O recomand in special celor interesati de trecut - dar chiar si cei care nu au un interes special pentru asta ar putea savura o carte buna, scrisa de o buna cunoscatoare a oamenilor.

sâmbătă, 19 mai 2012

Sofi Oksanen - Purificare

Sofi Oksanen, "Purificare", Polirom, 2012 (tiparita sau ebook)

Intr-un sat depopulat din Estonia ex-sovietica, intr-o casa batraneasca plina de borcane de gem si muraturi si de plante puse la uscat pe ziare, o batrana traieste singura, asteptand vizitele fiicei ei din strainatate, enervandu-se pe mustele care ii intra in bucatarie si pe baietii care ii dau cu pietre in geam. Se trezeste insa cu o vizita neasteptata: gaseste in gradina o fata necunoscuta, bine imbracata dar murdara, batuta si foarte speriata, spunand intr-o estoniana cu accent rusesc dar cu parfum arhaic o poveste incropita, contradictorie, evident neadevarata. Povestea e neadevarata, dar spaima e reala, coplesitoare - si aici batrana Aliide nu se poate insela, ca a trait-o candva si ea.

Batrana nu prea stie ce sa se faca cu fata asta: ar vrea sa scape de ea, totusi n-o lasa sufletul sa o alunge. O tot tatoneaza, o suspecteaza, oscileaza, face gesturi generoase, ocrotitoare, dar si unele de o rautate meschina revoltatoare (faza cu carnatul m-a ingretosat). Caci Aliide nu e  bunicuta blanda, cu suflet cald, din reclamele la uleiul Bunica. Batrana care azi fierbe bulionul si leaga borcanele de dulceata a trecut prin multe si a fost in stare de multe in situatiile limita in care a pus-o viata, traversand o epoca foarte framantata: al doilea razboi mondial si instaurarea comunismului.

In paralel cu tatonarile dintre cele doua femei atat de diferite dar care au mult mai mai multe in comun decat s-ar crede, aflam povestile lor prin incursiuni in trecut - in trecutul recent al tinerei Zara, [spoiler] care abia scapase din mainile unor proxeneti rusi [end spoiler], dar si in trecutul indepartat, incepand chiar dinainte de razboi, cand adolescenta Aliide se indragosteste de Hans, care insa ajunge sotul surorii ei mai mari, Ingel. In povestea Aliidei se impletesc strans doua fire: "istoria mica" a iubirii ei neimpartasite si nevindecabile pentru Hans si "istoria mare" care, facand din Hans un proscris cautat de autoritatile sovietice, o face si pe ea sa intre in vizorul lor. [spoiler] Pana la urma este povestea unei auto-"reeducari", in care victima disperata gaseste o singura cale de a iesi din situatia de victima: pactizarea cu opresorii. [end spoiler]

O recenzie mai lamuritoare, dar cu usoare spoilere, gasiti la Ionuca. Cum bine zice ea acolo, e o carte puternica; as recomanda-o, dar nu oricui, ca si pentru mine a fost in unele locuri aproape de limita suportabilitatii.

Autoarea, Sofi Oksanen, e relativ tanara - nascuta in '77, deci cam din generatia noastra - si e uimitor ca a ajuns atat de cunoscuta peste hotare o scriitoare finlandeza atat de tanara (e si pe jumate estoniana dupa mama).

vineri, 4 mai 2012

Radu Pavel Gheo - Noapte buna, copii!


Pret: 15 lei ebook / 37 lei tiparita

Petrecandu-si vacantele intr-un sat de la granita cu sarbii, un grup de adolescenti banateni cresc cu fascinatia Occidentului. Pentru ei paradisul este desigur in lumea de dincolo -  dincolo de granita, de unde vin toate bunatatile: dulciuri, cola, blugi, adidasi, tricouri cu inscriptii, masini bune, muzica... E un loc aproape la fel de misterios si  greu accesibil ca taramul celalalt din basme - dar ei sunt dispusi sa incerce orice, sa riste oricat, sa plateasca orice pret ca sa treaca dincolo... Ca ulterior, deveniti adulti, sa li se para ca paradisul era atunci si acolo,  in vacantele lor impreuna, la bunici, cand se jucau sau, mai tarziu, cand stateau  sa asculte la radio topul muzical de la sarbi... un paradis in care nu mai exista intoarcere...

Adolescentii sunt Leo, un smecheras din Timisoara, liderul grupului si autorul planului, impunand celorlalti prin indrazneala si lipsa de scrupule, Paul, care scrie povestiri SF si se viseaza scriitor, Marius, pe care la inceputul cartii il vedem intorcandu-se dupa 10 ani in tara la volanul unui Chevrolet Corvette, intruchipare a visului american, si Cristina, fata cuminte, tinuta din scrut de parinti. Toti trei baietii sunt mai mult sau mai putin indragostiti de ea, mai mult sau mai putin in secret, dar  cum "fetele cuminti prefera baietii rai", Cristina il alege pe Leo.

Daca cineva va dori sa reconstituie candva, in viitor, istoria vietii private din Romania ante- si post-revolutionara, din anii '80 pana in anului 2000, cred ca va gasi in cartea lui Radu Pavel Gheo material valoros. Se vede ca Gheo cunoaste bine Romania profunda. Avem satul romanesc in doua variante: banatean si moldovean, din anii '80 si respectiv din anul 2000, Iasul cu lumea lui culturala, in plus avem si America vazuta prin ochii emigrantului roman in curs de acomodare - scriitorul a trait el insusi experienta asta, iar dupa ce s-a reintors in tara a publicat o carte de nonfictiva despre experienta sa americana: "Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a". 

Minusuri:
- Prea multe p... - cred ca sunt mai multe decat in povestea cu acel nume a lui Creanga (cu care are doua personaje comune). Ok, asa vorbesc adolescentii si nu rareori si adultii, totusi cred ca impresia de realism se putea obtine si cu mai putine.
- Partea... hm... supranaturala. Bine, mi-a placut mult in primele pagini ale cartii (pe care le puteti descarca de aici), cand se insinueaza f. discret, abia ghicit, in cel mai lumesc context posibil: un  popa in campanie electorala. A inceput sa-mi displaca in partea cu Lisaveta. Ea ca personaj e ok: o tiganca de treaba dar care nu mai recunoaste ca e tiganca - am cunoscut si eu una irl - insa acea interventie [spoiler] divina [end spoiler] mi-a contrariat simtul dreptatii. Iar partea cu partida de carti mi s-a parut total aiurea.
- Apropo de contrariat simtul dreptatii: unul dintre personaje, profesor de liceu si scriitor talentat dar nepublicat, se culca cu o eleva (contextul amintind de mediatizatul caz al profesorului de sport) dar peste asta cartea trece usor, pomenind episodul doar in treacat; profesorul-scriitor semneaza "pactul cu diavolul", decade moral si literar, abia cand intra intr-o gasca culturala de pe langa o revista din Iasi !
- De ce trebuie sa moara atatea personaje ? [spoiler major] Inteleg ca moartea Cristinei era necesara in constructia cartii, dar mortile lui Marius si Leo mi s-au parut gratuite. Nu ca as fi vrut happy end. Dar Marius s-ar fi putut intoarce la viata lui goala de sens de "dincolo" iar Leo, care reapare la sfarsit doar ca sa moara in cateva pagini, putea lipsi sau, daca Gheo simtea nevoia sa-l "pedepseasca", ar fi putut esua intr-o inchisoare americana sa zicem - si nu cred ca romanul ar fi pierdut ceva. [end spoiler]

Dar una peste alta iese cu plus si o recomand celor ce au acum 30-40 de ani si un strop de nostalgie.

joi, 29 martie 2012

Lucian Dan Teodorovici - Matei Brunul

Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, Editura Polirom, 2011

Pret: 17 lei ebook / 35 lei tiparita

De mult mi-am propus sa o citesc, de cand am auzit ca e cu detinuti politici din perioada comunista - subiect care poate ati observat ca ma intereseaza - ca documentarea scriitorului e foarte serioasa insa tratarea temei e originala, atipica:

Matei Brunul e un detinut politic amnezic. Total inocent si neajutorat ca un copil, nu mai stie nimic din ce a fost cu tara si cu el insusi dupa adolescenta si crede tot ce i se spune, adevarul oficial devenind adevarul lui. Prelucrarea lui ideologica e sarcina tovarasului Bojin, pe care Brunul il percepe drept prieten.

Chiar si inainte de accident, Matei Bruno (pe atunci) e destul de inocent - inocent nu numai din punctul nostru de vedere de azi, dar nevinovat chiar fata de regim, de fapt: artist apolitic, prea absorbit de pasiunea sa pentru marionete ca sa se intereseze de ce se intampla in jur, se trezeste prins intre rotitele sistemului din intamplare, datorita unor vagi tangente cu familia Patrascanu (n-am idee de ce a ales Teodorovici sa lege astfel "istoria mica" fictiva de "istoria mare" reala).

Tovarasul Bojin, "papusarul" lui, e inrudit cu colonelul securist Vasile Chirita al lui Razvan Radulescu. Ca si acela, ne e prezentat si in latura sa umana, privata; ca si acela, pana atunci instrument docil, incepe sa aiba indoieli - caci incepe sa se ataseze emotional de "obiectiv". Le va rezolva insa altfel decat personajul lui Radulescu...

Celalalt pol al noii vieti a lui Matei Brunul e prietena sa, Eliza. E un personaj inconjurat de mister, singurul pe care autorul nu ni-l face transparent (ca narator omniscient), ale carui ganduri si motivatii nu ni le spune; singura pe care ne lasa sa o descoperim treptat, odata cu Brunul insusi.

Planurile alterneaza permanent: prezentul anului 1959, in care Matei Brunul se straduieste sa se adapteze, dar si sa se regaseasca, cu trecutul cel uitat, povestea vietii lui Matei Bruno, in special a anchetei si inchisorilor lui.

Pregatindu-ma sa scriu despre Matei Brunul, am aruncat un ochi pe blogul autorului si am dat acolo peste o observatie surprinzatoare: lui Lucian Dan Teodorovici i se pare ca, intre cei care au scris despre cartea sa, 80-90% dintre cei care au citit-o ca ebook au apreciat-o moderat, in schimb 80-90% dintre cei care au citit-o pe hartie au scris depre ea cu entuziasm. Recenzia mea ii va intari probabil aceasta convingere, caci am citit-o ca ebook pe noua mea tableta si am apreciat-o moderat - adica favorabil, dar cu unele rezerve. Si totusi n-as crede ca mediul e de vina, mai ales ca pe acelasi suport am citit si mi-au placut mai mult "Noapte buna, copii!" de Radu Pavel Gheo si "Acasa, pe Campia Armaghedonului" de Marta Petreu (sper sa scriu si depsre ele).

Plusuri si minusuri:

- Straduindu-se atat sa-l umanizeze pe tovarasul Bojin - asta imo i-a reusit, e la plusuri - LDT a neglijat  sa-l umanizeze suficient tocmai pe eroul principal, Matei Brunul. Ok, dupa accident nu mai ramane mare lucru din personalitatea lui, raman sa il individualizeze doar sechelele, ciudatenia cu Vasilache; ok, acum omul si-a pierdut identitatea, dar care identitate, cum era el inainte ? Prea putin stim, dincolo de adolescenta unde se opresc ultimele amintiri ale Brunului. Peste toata perioada de la plecarea in Italia fascista pana la arestarea in Romania comunista, autorul trece pe fast forward (ganditi-va ce materie interesanta de roman era acolo: Italia, fascism, razboi... plus studentie la actorie apoi viata in trupa de marionetisti). Tovarasul Bojin nu e numai munca lui, mai are o pasiune pentru electronice sovietice, o slabiciune pentru romantele de altadata ("Vrei sa ne-ntalnim sambata seara?") si inca o slabiciune mai greu de marturisit pentru vocile copilaresc pitigaiate, pentru el excitante, ale actritelor de la teatrul de papusi; Matei Bruno, in schimb, pare ca e numai munca lui de papusar.

+ Cele doua supporting characters, Bojin si Eliza. Lui luciat i-a placut personajul Eliza si nu i-a placut Bojin, lui Micawber dimpotriva, i-a placut tov. Bojin si nu i-a placut prea vag conturata Eliza. Eu as zice ca amandoi au iesit bine (cel putin fata de personajul principal), personal si eu prefer pe Eliza, insa nu prea pot sa va spun de ce fara spoiler.

- Vocea din off vorbeste prea mult - si cateodata prea didactic, ca doar nu e "Ciocoii vechi si noi". Despre istoria mare si istoria mica, despre adevarul oficial si cel neoficial... Personajele ne sunt prezentate de aceasta omniscienta voce din off in momentul cand intra in scena, stim de la inceput care e bun, care e rau, care ce vrea, ce hram poarta - si vocea omniscienta ne cam spune in continuare ce gandeste si ce simte fiecare... Eliza e fericita exceptie, dar de ce nu putem sa-l descoperim tot asa, odata cu Bruno, pe nea Zacornea, gardianul, de exemplu ? O buna parte din carte, in special din trecut, dar nu numai, in loc ca intamplarile sa se petreaca sub ochii nostri (ca sa zic asa)  ne sunt povestite indirect de aceasta voce din off.

+ Ancheta si procesul. Starile prin care trece eroul - care de fapt nu e un "erou", un luptator anticomunist, ci un om normal prins intr-o situatie total anormala pentru care e total nepregatit. Speranta, disperarea, concesiile, iarasi speranta, iarasi dezamagirea... si asteptarea...


+ Scene care mi-au placut:  pregatirile si drumul la Naidas cu Eliza,  discutia lui Bojin cu sotia Torita (dar - pt LDT - teodiceea nu era o problema simpla nici pt Leibniz, cu atat mai putin pt orice teolog) Matei Bruno furand secunde ca sa priveasca Iasiul de sus, Matei Bruno trezindu-se in spital, dupa accident, s.a.m.d.

- Scene sau detalii care nu mi-au parut verosimile: cand un actor ii spune in secret  lui MB ca Vasilache nu poate fi Vasilache de parca i-ar spune o chestie interzisa, cand o batrana ii ia la intrebari in parc crezand ca sunt de la securitate, cand Bojin ii spune lui MB ca superiorii lui ii cerusera sa il invite si pe MB la ziua lui etc.


- Uneori autorul chiar tine sa ne arate cat de serios s-a documentat: de exemplu o nu tocmai scurta istorie a incendiilor Iasului - insirata de un arhivar - care chiar nu vad ce rost avea, cum se lega de povestea noastra (sau altundeva o multime de detalii din sport, nume, date, dar alea macar erau legate de fostul sportiv actualmente detinut Porthos).

Desigur, plusurile si minusurile nu se contabilizeaza matematic. Cum ziceam, impresia e mai degraba favorabila, cartea merita citita.

Alte pareri despre carte mai gasiti la luciat (moderata), la Ionuca (entuziasta, desi si ea a citit-o ca ebook :P ) si la Micawber (tot moderat si cu spoilere mari - nu cititi daca nu ati citit cartea!); a mai laudat-o, pe scurt dar calduros, si capricornk13 (dintre toti cei mentionati, numai ea a citit-o pe hartie).

(citita pe tableta)

duminică, 13 noiembrie 2011

Muzici si faze - Ovidiu Verdes

Ovidiu Verdes, Muzici si faze, Editura Aula, 2003

Am cam lasat blogul asta in paragina dar despre cartea asta trebuie sa scriu, ca e mult mai putin cunoscuta decat ar merita. Auzisem vag de ea de ceva vreme (tot din blogosfera, cred) dar nimic decisiv - titlul "Muzici si faze" imi suna ca un titlu de eseu - "faze" as in "fazele dezvoltarii...", nu faze as in "cea mai tare faza", cum voise autorul - noroc cu recenzia lui Micawber care m-a impulsionat sa o citesc, in special cand a zis ca e mai buna decat Cum mi-am petrecut vacanta de vara a lui T.O.Bobe.

E viata de zi cu zi a un adolescent de 15 ani din Bucurestiul anului '78 - ultimele zile de scoala, primele de vacanta - povestita de el insusi pe tonul cel mai firesc, oral, spontan, colocvial, cu multa verva, de multe ori cu haz, cu unele expresii argotice, totusi fara prea multe "4 letter words". Autorul - profesor universitar la Litere! - intra perfect in pielea personajului  - intrucatva, dar nu intru totul, autobiografic - tonul, expresiile, faptele, gandurile sunt toate autentice pt acea vreme si acea varsta, foarte rar intalnim note false. (Nu, nu-mi amintesc anul '78, i'm old but not that old - dar si anii '80 tot cam asa erau, plus alte "muzici" si mai ales plus multe alte lipsuri; curios cat de putin s-au schimbat lucrurile intr-un deceniu si cat de mult s-au schimbat apoi in urmatorul / urmatoarele doua, cand la revolutia din '89 s-a adaugat revolutia informatica...)

E adolescenta adolescentului universal de la sfarsitul anilor '70, ca sa zic asa. Asculta aceleasi "muzici" pe care le ascultau si semenii lui din vest - doar ca aceia si le procurau mai usor. Lucru curios la o carte scrisa acum despre perioada aia, critica regimului e cvasi-absenta. Adolescentii sunt rebeli, dar revoltati impotriva constrangerilor parintilor si scolii, nu neaparat ale regimului. Regimul comunist e prea putin simtit, prin cate un careu in curtea scolii si un instructaj absurd de PTAP (Pregatirea Tineretului pt Apararea Patriei), prin faptul ca pt Pepsi se sta la coada sau se da pe sub tejghea. Adolescentul penduleaza intre doua lumi distincte, care nu se prea intersecteaza, fiecare cu setul ei de personaje, de  probleme si obiective - la scoala si acasa.

La scoala e Hari, fata de care ii place, dar mai e (spre neplacerea lui) si grupul ei de prietene nedespartite, Ina si Dana; mai e si Raz, amicul lui dar inamicul lui Hari; plus profesorii: dirigintele Pop[eye] care ii tot spune sa se tunda, instructorul de PTAP militaros, patruns de rolul sau si de propaganda nationalista a epocii. Cu notele nu-si face griji - mai si invata, e, mai ales, bun la romana, dar altele il preocupa: obiectivul lui nr. 1 e sa fie prietenul lui Hari, cea mai frumoasa fata din clasa, dar cocheta si capricoasa de il exaspereaza cu fitzele ei (si nu numai pe el ci si pe mine, ca m-a facut sa sper s-o lase balta si sa se reorienteze spre Ina, care era ceva mai nerdy, cum eram de fapt si eu in liceu si nu numai).

Acasa inseamna nu atat apartamentul cat blocul si in jurul blocului (plus cofetaria modesta din vecini zisa Parasuta), iar personajele aici sunt nu atat parintii cat baietii din bloc si din zona (nu numai adolescentii ci si picii care se joaca in jurul blocului, intre care se juca si el acum cativa ani, dar si tinerii majori, inclusiv golanii cartierului). Are trei prieteni: Mimi, Luci si Tanana; primul ii e cel mai bun prieten, pe ceilalti doi ii priveste condescendent, ca sunt la "industrial", ii uneste interesul pt muzica, insa mai mult decat oricare dintre ei si poate mai mult chiar decat Hari conteaza Bodi, cel mai cool tip din bloc (am zice azi - pe atunci nu se folosea "cool"), care are cea mai buna muzica, cele mai bune gagici, un caine lup periculos, e chitarist intr-o trupa de rock, mai si deseneaza bine ca da la arhitectura, e mereu calm, flegmatic, ironic, cu replici bine tintite cu care pune la respect chiar si pe golanii din cartier - toate insusirile necesare ca sa devina modelul, idealul, idolul adolescentului; faptul ca a picat la arhitectura nu conteaza; baiatul vrea sa ii calce pe urme si in primul rand vrea sa-si ia, ca Bodi, un Maiak (un magnetofon rusesc, copiat dupa o marca occidentala).

Desi ma tem ca n-am reusit sa va transmit de ce e cool / misto / meseriasa cartea,  inchei aici, recomandand-o calduros in special nostalgicilor (dupa varsta aceea, nu dupa regimul acela) dar si adolescentilor de azi, daca se rataceste vreunul pe aici.

P.S: Cate ceva despre autor, despre geneza romanului si despre receptarea lui de catre adolescentii de azi aflati dintr-un interviu luat de fosta lui studenta, poeta Svetlana Carstean: Despre un roman cu calitati de best seller

vineri, 1 octombrie 2010

G. Calinescu - Scrinul negru

E o carte mai buna decat precedenta, dar este intrecuta, chiar in genul sau (roman realist, de inspiratie balzaciana) si pe subiectul sau (aristocratia romana cazuta in mizerie dupa instaurarea comunismului) de volumul III din Cronica de familie, care ii seamana si in privinta atitudinii duplicitare, la ambii autori afinitatea cu aristocratii cazuti fiind deghizata in condamnarea de rigoare. Dar cartea lui P. Dumitiru e superioara celei a lui G. Calinescu fie si numai pentru ca in timp ce la primul ratate, neconvingatoare, sunt doar pasajele cu personaje pozitive realist-socialiste, pe cand la ultimul, pe langa acestea, se mai adauga si cele despre amorurile platonice sau nu ale irezistibilului sexagenar Ioanide, care era destul de antipatic deja inainte de a deveni cripto-comunist, pe cand era un irezistibil cincuagenar, “bietul”…

Ioanide este acum un favorit al noului regim, pentru care construieste cu avant si chiar cu convingere, bucuros ca isi poate pune in practica ideile monumentale. Traieste in continuare destul de "burghez", isi pastreaza servitoarea si vila pe care si-o aranjeaza cu tablouri, covoare si mobile de valoare, cumparate la talcioc de la clasa exploatatoare. Se lasa ghidat de tovarasul Dragavei. In jurul sexagenarului graviteaza trei femei: secretara Mini, statuara Mihaela/Diana si balerina Cucly. Pe Mini o iubeste pur platonic, cu Diana isi ingaduie mangaieri aproape nevinovate iar pe Cucly o lasa insarcinata... si se simte vinovat nu fatza de mult-ingaduitoarea lui sotie, nu fata de fata sau de tatal ei, e convins ca ei toti vor intelege, ci fata de tovarasul Dragavei, pentru abaterea de la morala proletara, pentru ca nu e inca "om nou"...

Din fericire insa, cartea asta nu il mai are in centru pe Ioanide. Personajul principal e mai degraba Caty Zanoaga/Ciocarlan, misterioasa femeie a carei neobisnuita viata o reconstituie Ioanide din scrisorile gasite in "scrinul negru" cumparat de la talcioc. E fiica unui negustor imbogatit, ajuns mosier, care vrea sa ofere fiicei sale multa vreme unice tot ce e mai bun si mai ales: pian si maestru de muzica, cai si maestru de calarie, vacante la mare nu la Balcic ci la Deauville... Crescuta astfel, capata ceea ce ea numeste "instinctul luxului"; are insa si o vitalitate care o deosebeste dar si face remarcata in lumea aristocratiei in care vrea sa se asimileze, pe care si-o chelutieste ca adolescenta in cavalcade vijelioase, mai apoi, ca tanara femeie, in amoruri pasionale. E o femeie fermecatoare, senzuala, tandra, pisicoasa, coplesind barbatii cu o avalansa de mangaieri si vorbe tandre - si totusi lucida, calculata si foarte eficienta cand e vorba de interesele, afacerile, averea ei, incapabila sa sacrifice din bani pentru barbatii din viata ei si astfel sacrificandu-i pe acestia, lasandu-i sa se prabuseasca... Apoi vine comunismul si pierde tot - si odata cu averea si confortul, si sanatatea si vitalitatea. Romanul incepe cu inmormantarea ei.

Prin fiul ei, micul Filip, martor inca nedeplin constient - nedumerit cine sunt ciudatii astia mizeri si totusi distinsi intre care se trezeste - autorul urmareste destinul aristocratiei ajunsa in mizerie. S-a spus ca i-a ponegrit, caricaturizat si ridiculizat. Si da si nu - eu zic ca aristocratii ies mai putin sifonati decat erau intelectualii in cartea precedenta si chiar in asta. Sigur, autorul nu se retine  sa scoata efecte comice din contrastul dintre starea prezenta si si cea trecuta sau chiar morga inca prezenta a personajelor, totusi nu ii transforma pe toti in fantose si caricaturi, lasa sa se stravada la unii o anume demnitate in mizerie si reale calitati sufletesti.

Cum si din ce traiesc aristocratii in noua conjunctura, dupa ce si-au pierdut proprietatile si chiar casele, nationalizate? Printul Antoine Hangerliu, printul Matei Basarab si contele Iablonski muncesc ca sa-si intretina familiile: primul repara radiouri, al doilea e muncitor intr-o fabrica iar ultimul hamal. Multi altii traiesc de pe o zi pe alta, vanzandu-si la talcioc lucrurile. Talciocul - observa amuzat Ioanide -  devenise un adevarat Almanah de Gotha. Unii chiar capata gustul comertului. Vaduva unui general cultiva o gradina si creste o capra. Gaittany e mai norocos, isi pastreaza in noua oranduire functia de director si limuzina, de aceea atitudinea lui e ambigua: pe de o parte se teme sa se compromita in tovarasia celorlalti, pe de alta parte ii ajuta discret. Apriga, autoritara si trufasa printesa Hangerliu, descendenta din os domensc cu nerealiste ambitii dinastice pe care le vrea infaptuite prin nepotul ei, Filip, e impunatoare chiar si in podul de grajd in care a ajuns sa-si duca zilele.

Cat despre Filip, e un baiat cuminte si bine crescut, sensibil si delicat, prematur serios si trist. Intr-un fel, e un Felix mai tanar: ca si acela,  orfan, al nimanui, ajuns printre straini de care depinde si care toti se erijeaza in tutori ai lui, martor inocent al mediului in care traieste (dar mediul e altul).  Creste printre batrani, in lipsuri materiale si lipsa de afectiune, tratat cu o politete rece si distanta, in ambianta aceea postapocaliptica, rupt de lume, modelat dupa sperantele nerealiste pe care tutorii sai si le pun in el, tanjind dupa un pic de copilarie fireasca si dupa un strop de caldura, neintelegand ce e cu lumea in care a nimerit si incercand repetat si zadarnic sa ii scape. Spre disperarea alor sai, vrea sa se faca muncitor, convins ca numai muncitorii o duc bine...

Ii regasim si pe intelectualii din "Bietul Ioanide", care si-au pastrat posturile, s-au aliniat formal adoptand un vocabular de circumstanta, infiereaza bughezia insa strang avere, investindu-si banii, de teama stabilizarii, Hagienus in argintarie, Sufletel in pietre pretioase iar Gulimanescu in cele mai diverse lucruri: medicamente straine, covoare, motociclete... Cum ziceam, intelectualii fac figura mai putin onorabila decat aristocratii, Calinescu a fost mai dur cu propria casta. Aristocratii sunt ei insisi oameni cultivati, cu gust, cu inclinatii muzicale, multi dintre ei canta la clavecin (chiar micul Filip canta remarcabil) si desigur toti vorbesc fluent franceza;  "rafinati prin ereditate" crede printesa Serica Baleanu, prin mediu, crede Calinescu, care ne prezinta si inceputul procesului la Marioara, sotia tovarasului Dragavei, filatoare fruntasa, care, mutandu-se cu sotul ei intr-o vila eleganta parasita de fostii proprietari fugiti in strainatate, inconjurata de obiecte de lux, mancand cu tacamuri de argint, band din pahare de cristal, oglindindu-se intr-o mare oglinda venetiana,  incepe pe nesimtite sa se schimbe:
Instinctul de frumos, pe care il are orice om,  ii fusese mult timp contrariat si acum izbucnea cu prospetime. Azi putea sa bea din cesti de ceai vitroase si subtiri, prin care ceaiul se stravedea si care dadeau lichidului o nuanta de piatra pretioasa si un parfum indefinisabil. Toate aceste voluptati schimbase (sic) fizionomia tovarasei Dragavei [...] Astfel, bucatile de piatra sau de sticla batute de valurile marii se slefuiesc si par opera unui bijutier.

Ma intreb cum vor fi privit cei de la partid aceasta metamorfoza. Altfel Calinescu a tinut cont de indicatiile primite chiar de la Gheorghiu Dej, a introdus in carte muncitori, o vizita intr-o fabrica, activisti comunisti fosti ilegalisti si vorbeste de prefacerile socialiste si de viata fericita a oamenilor muncii - uneori in asa fel incat pare o parodie. Chiar duhurile mortilor invocate intr-o sedinta de spiritism (la care asista aristocratii si intelectualii cu tendinte burgheze) prezic victoria socialismului, spun ca  "tot ce a fost vechi are sa se naruie la pamant", "o noua omenire se naste", "cu alti oameni care vor trai ca fratii" (oare de aici s-o fi inspirat Razvan Radulescu la invocarea duhului lui Marx ?). Alt exemplu:  dojenit de vechea lui prietena, madam Valsamaki-Farfara (foarte buna cunoscatoare a sufletului omenesc, ale carei intuitii se confirma in repetate randuri), care ii zice "Stiu bine ca nu esti comunist.", Ioanide, protestand si justificandu-se, ajunge sa spuna ca:
Taranii nostri, intorsi de la camp, unde au semanat cu semanatoare mecanice, vor canta seara din flaut, vioara, viola si violoncel, facand serate muzicale nu mai putin reusite decat ale printesei Baleanu.

Pe de alta parte, cand, la talcioc, un taran vrea sa cumpere el "scrinul negru", Sultana Demirgian, care acum vinde mobile greoaie taranilor si explica complice lui Ioanide ca acum "grotescul e la moda", se indigneaza:
O comoda  Louis XV intr-un bordei, comenta in surdina Sultana situatia. Trebuie neaparat sa ai pentru ea, ca fond,  pe un perete, un Aubusson, un Ghiordez  sau o broderie de Buhara. Cum sa facem sa i-l scoatem din mana ?

Si autorul, care isi va plasa scrinul chiar intr-un un astfel de fundal, pare a fi in asentimentul ei - si al lui Babighian, directorul magazinului de arta, care face tot posibilul ca tablourile de valoare sa nu fie cumparate de laptarese.

Pe de alta parte, cand micul aristocrat Filip, in una din fugile lui de acasa, afla adapost la Ioanide, autorul noteaza cat de bine si de firesc se comporta baiatul in ambianta luxoasa a vilei arhitecului, cu interioare elegant mobilate si cu fantana ei arteziana cu 100 de jeturi de apa:
S-ar fi zis ca incerca o satisfactie de mult interzisa si ca regasea mediul in care era obisnuit sa traiasca in chip firesc. [...]

Elvira il invita in somptuoasa sufragerie, in care Filip pasi fara a da semne de sfiala si de uimire plebee.

Mai ales ultimul cuvant suna foarte neasteptat intr-o carte "realist socialista".

Alta fuga de acasa il va duce pe Filip, acum adolescent, calauzit cu mari precautii de Gavrilcea, fostul conducator al Miscarii, in munti, unde se ascunde colonelul Remus Gavrilcea, varul celuilalt Gavrilcea si al doilea sot al lui Caty, condamnat ca criminal de razboi pentru a fi condus un lagar de evrei din Transnistria. Lucru surprinzator, caci nu stiu alta referire literara sau chiar istorica ante '89 la romani patronand un lagar cu evrei. Spre deosebire de ofiterii nemti fanatizati, care urmaresc exterminarea evreilor, ofiterii romani ai lagarului n-au intentii ucigase ci urmaresc pur si simplu jecmanirea lor de ultimele bunuri (ceasuri, bijuterii, blanuri) in interes propriu, lucru realizat prin stratageme pe cat de ingenioase pe atat de cinice de capitanul Hagienus (fiul), colonelul multumindu-se sa inchida ochii si sa-si ia partea leului, pe care o trimitea acasa lui Caty. Acum traieste rupt de lume si aproape primitiv, din vanat si ghinda, intr-un bordei in pamant.

Un al doilea volum, la fel de voluminos ca romanul insusi, cuprinde materialul inspirator gasit realmente de autor intr-un scrin, mai exact o comoda Louis XV, cumparat(a) de la talcioc in imprejurarile descrise in roman:
In apropierea carutei era asezata pe zapada o comoda Louis XV din lemn de palisandru in ton intunecat, parand si mai inchis pe zapada si cu intarsiaturi in chip de ghirlande din lemn de trandafir. Mobila avea trei sertare cu profil curbat si inlocuia obisnuita placa de marmura cu  un placaj tot de palisandru. Cunoscatorul nu putea ramane decat surprins de prezenta, in asemenea mediu, pe zapada si langa o caruta, a unei mobile asa de elegante pe picioarele ei subtiri, ca de caprioara.

A gasit acolo corespondenta in franceza si romana, poze, taieturi din ziare, acte, jurnale si carnete de cheltuieli apartinand unei anume Etta, modelul real al lui Caty.  Cam discutabila etic folosirea in acest fel a biografiei unei straine, a carei viata cu detaliile cele mai personale, chiar intime, au ajuns intamplator in mana scriitorului; estetic insa, a iesit un personaj viu si o poveste captivanta, suficient de diferite de modelele reale. Daca in linii mari viata imaginarei Caty urmeaza traiectoria realei Etta, maritata intai cu ambasadorul Romaniei la Buenos Aires, apoi cu un ofiter plecat pe front, detaliile apartin lui Calinescu, chiar daca brodeaza pornind de la elemente reale: de pilda pornind de la niste fotografii cu calatori pe puntea unui vas imagineaza calatoria pe ocean spre Argentina; sau  pornind de la actele procesului de succesiune imagineaza desfasurarea procesului cu atmosfera de la tribunal; chiar daca uneori foloseste fraze si mai ales cuvinte de alint specifice Ettei ("mon pisic adore"), Caty e fictiune si creatia scriitorului. Volumul suplimentar mai contine si  fisele de lucru ale autorului,  pe care, pe langa liste de nume, planuri, fraze de plasat in dialog, vedem desene: schite de cladiri, interioare, fantani arteziene (creatiile lui Ioanide), portrete desenate stangaci... E o incercare a editorilor de a lasa cititorul sa arunce o privire in atelierul unui scriitor si sa vada geneza unui roman, care insa nu ne lamureste de ce acelasi scriitor in aceeasi carte poate avea reusite si esecuri...

luni, 8 martie 2010

Petru Dumitriu - Cronica de familie

Petru Dumitriu - Cronica de familie - vol. I

Petru Dumitriu, Cronica de familie, Editura Litera (+Jurnalul National), Biblioteca pentru toti, Bucuresti, 2009, (vol. I-III)

Gasisem candva demult, in secolul trecut, un vechi almanah sau antologie de texte din anii 50; si acolo, printre comnisti ilegalisti, muncitori fruntasi in productie, tarani saraci, chiaburi si alte personaje [stereo]tip ale realismului socialist, am avut surpriza sa gasesc jobenuri, crinoline, o guvernanta care-si admonesteaza in frantuzeste pupila. Aceasta, Davida, eroina principala a povestirii (omonime), e o adolescenta voluntara, orgolioasa, inflacarata si in iubire si in ura, insotita mereu de rigida mademoiselle Marchand, guvernanta adusa din Franta sa o struneasca si supravegheze. Iluziile ei romantice exaltate sunt zdrobite de contactul cu realitatea, lucru ce va avea urmari dramatice pentru ea si pentru ceilalti - mai multe nu va pot spune fara spoilere majore.            

Mi-a placut mult la vremea aceea, pentru farmecul atmosferei si personajele puternice, vii, memorabile, puse in valoare de contrastul cu atmosfera “realist socialista” si personajele conventionale din textele din jur - era nu doar cea mai reusita ci aproape singura bucata de literatura adevarata din cartea aia. Nu stiam atunci ca din acea povestire a rasarit un roman (al carei prim capitol este) si din personajele ei un bogat, chiar stufos arbore genealogic, o numeroasa descendenta ale carei traiectorii romanul le va urmari pe parcursul unui secol, de pe vremea lui Cuza pana in "obsedantul deceniu" '50, perioada scrierii romanului. Astfel marirea si decaderea unei familii boieresti e urmarita pe mai multe generatii, eroii ultimului volum fiind nepotii si stranepotii Davidei si ai fratilor ei.                    

I s-a reprosat autorului ca, punandu-si talentul in slujba regimului comunist, a zugravit "clasa exploatatoare" exclusiv in nuante intunecate. E si nu e asa. Cartea e, categoric, tributara timpului si contextului ei si multe pagini sunt azi nedigerabile prin tezismul lor - in special cele despre miscarile taranesti – dar mult mai multe sunt cele care rezista timpului. Si, coincidenta, in general cele care nu mai rezista istoric nu rezista nici estetic. De fapt Petru Dumitriu a jucat un joc dublu. Favorurile regimului i-au asigurat o ascensiune rapida, intr-o vreme cand scena literara era saraca, multi dintre scriitorii consacrati aveau interdictie de publicare sau nu voiau sau nu puteau sa se muleze pe exigentele partidului. Insa, spre deosebire de Labis de exemplu, Petru Dumitriu nu a fost un comunist convins ci un mercenar. Afinitatile lui launtrice inclinau spre clasa de care il legau originea si educatia(*) dar asta nu l-a impiedicat ca, la fel de cinic si ambitios ca unele din personajele sale, sa isi ofere serviciile noului regim.       

Asadar, zugraveste decadenta, coruptia, viciile  [burghezo-]mosierimii. Totusi, ceea ce rezulta nu este (cum s-a spus) un bestiar, o galerie de monstri. Omul poate avea doua feluri de defecte: cele in defavoarea sa (timiditatea,  stangacia, lipsa de vlaga, credulitatea, prostia, uratenia)  si cele in defavoarea celorlati (egoismul, lipsa de scrupule, insensibilitatea,  ipocrizia, viclenia, rautatea, cruzimea) - unele dintre acestea ultimele putandu-i aduce celui in cauza chiar avantaje. Ultimele pot starni aversiunea sau chiar ura, primele mila sau dispretul. Defectele majore ale personajelor lui Petru Dumitriu sunt cel mai adesea din a doua categorie; ele ii ajuta sa isi urmareasca scopurile. Sunt odiosi dar nu grotesti. Exceptii sunt totusi cei cativa aristocrati relativ buni (dar relativ slabi), ca Serban Romano si Alexandra Lascari, cu care ati facut cunostinta in teaser.                    

Tipul uman cel mai prezent in roman e ambitiosul, pe care il intalnim in mai multe timpuri si in mai multe variante, masculine si feminine. Autorul le urmareste traiectoria: geneza ambitiei, ascensiunea, succesele si esecurile.                  

Bonifaciu Cozianu era, in prima parte a vietii, un hedonist indolent, blazat, vadind interes doar pentru femei, nicidecum pentru treburile publice. Cotitura se produce cand, scos din existenta lui comoda si trimis pe front in razboiul de independenta, vazand cum statul dispune de viata lui, decide ca vrea sa fie intre cei ce conduc, nu intre cei ce se supun. Asadar intra in politica, urca treapta cu treapta, calcand fara ezitare pe ceilalti cand ii e necesar - pe sotia luata din interes, pe inofensivul, tacutul ei admirator platonic, pe ziaristul impertinent doborat in duel, pe taranii reprimati dur - ca in final, ajuns in varf, victoria sa-i para searbada, amestacata cu umilinta condescendentei ultimului stapan, regele.             


Petru Dumitriu - Cronica de familie - vol. II
vol. II
Pe Dimitrie Cozianu il intalnim intai ca adolescentul Dim, plin de inchipuiri romantice, tulburat de ispite erotice si de descoperiri  socante privind trecutul si prezentul propriei familii; apoi ca tanarul care sacrifica o promitatoare cariera politica incipienta, impreuna cu toate relatiile sociale si de familie, pentru o casatorie din dragoste. Dar dragostea aceea furtunoasa ii consuma curand toate resursele financiare si sufletesti, lasandu-l dezamagit, cinic, calculat,  decis sa faca cariera politica,  recuperand timpul pierdut.             

Ambitia Elvirei Vorvoreanu ia alta cale, singura posibila pentru o femeie a acelor vremi (pe cand Margaret Thatcher abia se nascuse ). Armele ei sunt frumusetea si senzualitatea, ambele iesite din comun, indrazneala combinata cu abilitatea; isi alege si dozeaza provocarile ca sa faca lumea sa vorbeasca despre ea, fara sa se ajunga totusi la un scandal care ar exclude-o din inalta societate; urca si ea treapta cu treapta, dar la ea fiecare treapta e un barbat, cea din varf fiind regele, afemeiatul Carol al II-lea; asadar tinteste mai sus decat barbatii familiei, care in acele vremi nu puteau aspira la mai mult decat rangul de prim-ministru.         

Ambitia mamei ei, Elena Vorvoreanu, fusese una mai obisnuita: nu puterea ci averea - pentru care e in stare sa faca orice, lupta cu o energie neobosita si cu o lipsa de scrupule crescanda, iar in situatii limita, pe fundalul rascoalei din 1907, se vadeste capabila de lucruri de care nu s-ar fi crezut in stare...              

Ambitia tanarului Serban Romano e de alta natura: filosofia, cunoasterea, adevarul. Pleaca in Germania sa studieze filosofia (asemeni autorului),  vedem crampeie din viata universitara germana, inclusiv traditionalele dueluri,  insa patria filosofiei incepea deja sa se transforme in patria nazismului si, deziluzionat, tot mai convins ca "nu se mai poate nimic in filosofie", ca nu exista adevar, certitudini, nimic solid, dincolo de placerile senzoriale imediate, tanarul inteligent, serios si studios se metamorfozeaza in hedonistul, dandy-ul pe care il vedem in teaser.    

 O ambitie de aceeasi factura are si sculptorul Pius Dabija, care vrea sa calce pe urmele lui Michelangelo. Nu stiu in ce masura e vorba de un alter ego al lui Petru Dumitriu; un indiciu ar fi initialele numelui (asta n-am descoperit-o eu, zicea in postfata); ca infatisare, mic de statura, cu ceva “bestial”, teluric, e exact opusul autorului (inalt, elegant, dandy); insa il reprezinta cel putin in ce priveste crezul estetic (inlocuind Michelangelo cu Balzac) si in ce priveste disponibilitatea de a colabora cu noul regim, fara sa fie comunist, doar pentru posibilitatea desfasurarii  talentului sau. Asa ca, spre oroarea alor sai, accepta comanda unei uriase statui a lui Stalin. O idee originala, indrazneata mi s-a parut prietenul lui Pius, Rafael, homosexualul comunist – si inca ilegalist ! Tare ma mir cum a trecut de cenzura.  



Petru Dumitriu - Cronica de familie  - vol. III
vol. III
Nu toti sunt animati de ambitie. Alexandra Lascari traieste linistita in lumea ei fara griji, cu mondenitati, partide de tenis, o relatie discreta de lunga durata acceptata tacit de sotul ei, care uzeaza si el de aceeasi libertate in relatiile conjugale. Asta pana cand viata  ii este bulversata de instaurarea comunismului si incepe o existenta cu totul diferita - vezi fragmentul al doilea din teaser,  poate singura descriere a unei cozi intr-o carte publicata sub comunism. Descrierea cozii si alegerea de infatisa viata burghezo-mosierimii in mizerie focalizand tocmai pe blanda Alexandra, care nu facuse rau nimanui (iar nu pe vreunul din numeroasele personaje dubioase sau chiar odioase din familia ei) prezinta noua oranduire intr-o lumina nu tocmai favorabila, lasand sa se stravada rezerva interioara a autorului.

Acestia sunt doar cativa din descendentii neamului Cozianu, doar cateva din numeroasele personaje care se perinda prin cele peste 1500 de pagini de roman...  o intreaga lume...         

---------------------------------------------------
* "Tatăl său, Petre Dumitriu, căpitan (colonel după alte surse), era român, în timp ce mama, Maria-Theresia (născută von Debretzy), făcea parte din mica nobilime secuiască, dar vorbea, atât cu soţul ei, cât şi cu fiul, mai mult în franţuzeşte şi, de aceea, franceza i-a fost scriitorului, din copilărie, o a doua limbă" (Wikipedia)