Se afișează postările cu eticheta adolescenti. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta adolescenti. Afișați toate postările

miercuri, 3 decembrie 2014

Philip Roth - Complexul lui Portnoy

Philip Roth, Complexul lui Portnoy, Polirom, 2011, colectia Top 10+

In engleza Portnoy's Complaint, titlul contine un joc de cuvinte intraductibil: poate insemna  si "complexul/boala lui Portnoy" dar si "plangerea lui Portnoy" - si intr-adevar cartea este o lunga jelanie, o lunga confesiune amuzant-plangareata, lunga si dezlanata, pe care un intelectual evreu american peste 30 de ani, Alex Portnoy, o face psihologului.

Desi atinge ocazional prezentul si relatiile lui pasagere, cartea se concentreaza pe copilarie si adolescenta, pe familia sa si in special pe mama sa, a carei iubire posesiva i-a marcat viata; asta pentru ca el crede ca faptul ca e afemeiat si nu se poate opri la o femeie sa-si intemeieze o familie s-ar datora copilariei si adolescentei sale, familiei sale sufocante si in special mamei, foarte dominatoare nu numai cu fiul ci si cu sotul.

E vorba de o familie de evrei americani de origine est-europeana, care vorbesc engleza amestecand in ea cuvinte idis, care traiesc in comunitatea lor inchisa. E mult sovinism in acest mediu (in randul evreilor maturi - caci cei tineri il respiung); e drept, un sovinism nonviolent, caci evreii nu incearca in niciun fel sa faca rau ne-evreilor care ii inconjoara, dar se feresc de ei, pun intre ei si restul lumii o distanta in care intra neincredere, teama si o doza de dispret. N-as sti sa spun daca tema principala a cartii e evreitatea sau sexualitatea.

Prima carte de Philip Roth citita si parca ma asteptam la mai mult, avand in vedere ca tot aud numele lui cand se vorbeste de candidatii cu sanse la Nobel. Nu e un must read dupa parerea mea, totusi exista o categorie de cititori carora le-o recomand: daca vi se pare ca parintii vostri au fost prea sufocanti, veti vedea ca se poate mult mai rau...

[Draft din 4 septembrie 2012, publicat aproape nemodificat]

vineri, 25 mai 2012

Kazuo Ishiguro - Sa nu ma parasesti

Kazuo Ishiguro, "Sa nu ma parasesti" ("Never let me go"), Polirom, 2011 (traducere de Vali Florescu)

Pret: in romana 18 lei tiparita
original engleza: 10 $ tiparita / 13 $ ebook Kindle

Cei trei eroi ai cartii, Kathy, Ruth si Tommy, sunt prieteni din copilarie, au crescut impreuna intr-o scoala englezeasca mai deosebita, numita Hailsham, de care ii leaga o multime de amintiri - acum multi dintre cei din jurul lor ii invidiaza pentru privilegiul de a fi de la Hailsham. In prima parte a cartii  ii vedem pe cei trei crescand acolo, mai intai copii apoi adolescenti. In unele privinte e o scoala ca oricare alta, in care baietii il necajesc si umilesc continuu prin farse rautaciose pe cel mai vulnerabil dintre ei, in care fetele se grupeaza in bisericute si isi spun secrete, iar cand intra in adolescenta incep sa se formeze perechi.

Naraţiunea, alcatuita din amintirile fragmentate ale lui Kathy, se concentrează pe cei trei prieteni: Tommy, căruia farsele crude ale colegilor săi îi provoaca crize de nervi, Ruth, o fata voluntara, dominatoare, lidera grupului si Kathy insasi, fata buna, empatica, dar dominata de Ruth. Se concentreaza pe relatiile dintre ei trei, pe inchegarea prieteniei lor, cu urcusurile si coborasurile ei, dar printre randuri sesizam ca Hailsham e o scoala foarte atipica. O şcoala unde se pune atâta accent pe arta, pe creativitate, ca cel mai netalentat elev, Tommy, devine cel mai dispreţuit şi bullied de colegii a săi. O scoala din care n-au iesit niciodata, caci niciunul nu are familie, unde cel mai fericit eveniment, mult asteptat de ei, e cand primesc lucruri de la solduri. O scoala unde fumatul este privit ca o mare crima si elevii sunt socati de marturisirea profesoarei de sport ca a fumat candva. O scoala unde profesorii se numesc "paznici" (guardians) - eu parca as fi tradus prin "supraveghetori", sa nu fie chiar asa batator la ochi.

Nu pot merge mai departe fara spoilere, dar cred ca mai toti cei care citesc cartea asta stiu dinainte ca este vorba despre - atentie spoiler - clone. Si copiii stiu asta, stiu de mici ca rostul lor in viata e sa fie donatori, dar asta nu ii prea preocupa, fiind vorba de un viitor vag, neprecizat, la fel cum fac si copiii obisnuiti ce stiu ca toti oamenii vor muri candva dar nu-si bat capul cu asta. Apoi se fac mari, pleaca de la Hailsham, ajung la Casute, unde sunt intr-un fel de vacanta, citesc, hoinaresc, se plictisesc... si asteapta sa le vina randul...

E curios cum, desi pot circula liber prin tara, niciunul dintre cei trei nu incearca sa fuga, sa se ascunda in masa oamenilor obisnuiti. Probabil cunostintele lor precare despre restul lumii nu le-ar fi prea permis sa se integreze, dar ei nici macar nu incearca, niciunul. Se straduiesc sa obtina doar o amanare, printr-o portita care, dupa stirea lor, ar fi prevazuta chiar de sistem, dar nu sa se revolte impotriva sistemului. Chiar si voluntara Ruth se multumeste doar sa viseze la o slujba corporatista intr-un birou, ca la un vis pe care il stie imposibil, iar Tommy isi varsa furia si revolta urland in gol; cat despre Kathy, este mentinuta multi ani in rolul de ingrijitoare (meserie ce presupunea nu ingrijiri medicale ci suport sufletesc pentru clonele ce reuseau sa supravietuiasca primelor donatii) nu numai datorita empatiei ci si a docilitatii ei.

Clonele acestea, despre care multi se indoiesc ca ar avea suflet, au de fapt suflete complexe, in care incap sentimente durabile dar nerostite - n-am citit si nici vazut filmul dupa "Ramasitele zilei" dar inteleg ca asta e ceva specific lui Kazuo Ishiguro.

--- end spoiler ---

E multa tristete, cu toate astea cred ca o sa va placa (la mine si tristetea dar si placerea au fost intrucatva diminuate de faptul ca vazusem inatine filmul si stiam tot ce va urma).

vineri, 4 mai 2012

Radu Pavel Gheo - Noapte buna, copii!


Pret: 15 lei ebook / 37 lei tiparita

Petrecandu-si vacantele intr-un sat de la granita cu sarbii, un grup de adolescenti banateni cresc cu fascinatia Occidentului. Pentru ei paradisul este desigur in lumea de dincolo -  dincolo de granita, de unde vin toate bunatatile: dulciuri, cola, blugi, adidasi, tricouri cu inscriptii, masini bune, muzica... E un loc aproape la fel de misterios si  greu accesibil ca taramul celalalt din basme - dar ei sunt dispusi sa incerce orice, sa riste oricat, sa plateasca orice pret ca sa treaca dincolo... Ca ulterior, deveniti adulti, sa li se para ca paradisul era atunci si acolo,  in vacantele lor impreuna, la bunici, cand se jucau sau, mai tarziu, cand stateau  sa asculte la radio topul muzical de la sarbi... un paradis in care nu mai exista intoarcere...

Adolescentii sunt Leo, un smecheras din Timisoara, liderul grupului si autorul planului, impunand celorlalti prin indrazneala si lipsa de scrupule, Paul, care scrie povestiri SF si se viseaza scriitor, Marius, pe care la inceputul cartii il vedem intorcandu-se dupa 10 ani in tara la volanul unui Chevrolet Corvette, intruchipare a visului american, si Cristina, fata cuminte, tinuta din scrut de parinti. Toti trei baietii sunt mai mult sau mai putin indragostiti de ea, mai mult sau mai putin in secret, dar  cum "fetele cuminti prefera baietii rai", Cristina il alege pe Leo.

Daca cineva va dori sa reconstituie candva, in viitor, istoria vietii private din Romania ante- si post-revolutionara, din anii '80 pana in anului 2000, cred ca va gasi in cartea lui Radu Pavel Gheo material valoros. Se vede ca Gheo cunoaste bine Romania profunda. Avem satul romanesc in doua variante: banatean si moldovean, din anii '80 si respectiv din anul 2000, Iasul cu lumea lui culturala, in plus avem si America vazuta prin ochii emigrantului roman in curs de acomodare - scriitorul a trait el insusi experienta asta, iar dupa ce s-a reintors in tara a publicat o carte de nonfictiva despre experienta sa americana: "Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a". 

Minusuri:
- Prea multe p... - cred ca sunt mai multe decat in povestea cu acel nume a lui Creanga (cu care are doua personaje comune). Ok, asa vorbesc adolescentii si nu rareori si adultii, totusi cred ca impresia de realism se putea obtine si cu mai putine.
- Partea... hm... supranaturala. Bine, mi-a placut mult in primele pagini ale cartii (pe care le puteti descarca de aici), cand se insinueaza f. discret, abia ghicit, in cel mai lumesc context posibil: un  popa in campanie electorala. A inceput sa-mi displaca in partea cu Lisaveta. Ea ca personaj e ok: o tiganca de treaba dar care nu mai recunoaste ca e tiganca - am cunoscut si eu una irl - insa acea interventie [spoiler] divina [end spoiler] mi-a contrariat simtul dreptatii. Iar partea cu partida de carti mi s-a parut total aiurea.
- Apropo de contrariat simtul dreptatii: unul dintre personaje, profesor de liceu si scriitor talentat dar nepublicat, se culca cu o eleva (contextul amintind de mediatizatul caz al profesorului de sport) dar peste asta cartea trece usor, pomenind episodul doar in treacat; profesorul-scriitor semneaza "pactul cu diavolul", decade moral si literar, abia cand intra intr-o gasca culturala de pe langa o revista din Iasi !
- De ce trebuie sa moara atatea personaje ? [spoiler major] Inteleg ca moartea Cristinei era necesara in constructia cartii, dar mortile lui Marius si Leo mi s-au parut gratuite. Nu ca as fi vrut happy end. Dar Marius s-ar fi putut intoarce la viata lui goala de sens de "dincolo" iar Leo, care reapare la sfarsit doar ca sa moara in cateva pagini, putea lipsi sau, daca Gheo simtea nevoia sa-l "pedepseasca", ar fi putut esua intr-o inchisoare americana sa zicem - si nu cred ca romanul ar fi pierdut ceva. [end spoiler]

Dar una peste alta iese cu plus si o recomand celor ce au acum 30-40 de ani si un strop de nostalgie.

vineri, 6 aprilie 2012

Dinu Pillat - Asteptand ceasul de apoi


Pret: 20 lei ebook / 35 lei tiparita

Cartea asta a avut probabil cel mai ciudat destin al unei carti din literatura romana. A fost "arestata" timp de peste jumatate de veac: confiscata in 1959 de securitate, care i-a bagat nu numai autorul ci si primii cititori la inchisoare, a fost descoperita in arhiva securitatii si publicata abia in 2010.

Securitatea a considerat-o propaganda legionara. Pentru noi cei de azi este clar ca nu e asa ceva: in scena (inspirata de Mihail Sebsatian) a alungarii brutale a studentilor evrei de la curs, e limpede ca autorul simpatizeaza cu victimele. Pe atunci insa, in 1959 intr-o lume mult mai insensibila la nuante, simplul fapt ca autorul descrie cativa legionari ca oameni, nu ca demoni, e suficient pt eticheta de "propaganda legionara". Nu prea cred ca autorul a incercat sa reabiliteze miscarea legionara dar poate ca a vrut sa isi reabiliteze generatia, din care atatia au cazut in ispita extremismului; poate ca a vrut sa inteleaga si sa ne ajute sa intelegem cum a fost posibil ca oameni care nu erau fundamental rai sa ajunga sa adere la o miscare care avea ca metoda de lupta asasinatul.

Elevul Stefanuca, un adolescent care acum cativa ani se juca cu sora lui de-a indienii si cu colegii de clasa de-a muschetarii, cauta aventura, pe care colegul sau Nicoara, fostul "Athos" din copilarie, i-o propune sub forma "fratiei de cruce" legionare. Fratele sau, studentul Lucian, un intelectual rafinat cu inclinatii gay, cu toata repulsia fata de violenta, nu vrea sa rateze prilejul de a deveni ganditorul, ideologul generatiei sale. Vasea, student basarabean sarac, infometat, cu tendinte anarhiste, vrea sa darame din temelii societatea care il marginalizeaza si pe care o uraste. Victor, tanar insurat si cu copil, inghesuit cu familia intr-o singura camera, are nevoie de un ideal sau poate mai degraba de o iesire din monotonia vietii de familist, mizere si pline de griji; [spoiler] pana la urma iese de tot, pleaca la manastire! [end spoiler] Toti acestia vor sa schimbe lumea si/sau sa se dedice unui ideal. Exceptia e Lica, care vrea doar sa parvina prin politica; el e, evident, personajul negativ; autorul subliniaza cam mult originea lui joasa (care nu e chiar asa joasa de fapt - tatal lui e functionar); are, la fel ca Julien Sorel, un portret al lui Napoleon, dar asemanarile se opresc aici, Lica e grosolan si fara niciun fel de principii - dovada si faptul ca [spoiler] devine informatorul Sigurantei. [end spoiler] 

E semnificativ faptul ca autorul ni-l arata pe tocmai  pe Lica incantat de violentele antisemite de la curs: "Ce triumf sa-l scoti pe Rosner in pumni, in vazul salii intregi! Pe el, estetul ultradecadent, care ii dispretuia ca retrograzi si obscurantisti... Mama lor de jidani!" in timp ce delicatul Lucian, candva prieten cu "estetul ultradecadent", cu care asculta muzica si schimba carti, asista la intreaga scena cu indignare tacuta, neputincioasa, caci ii lipseste curajul sa-si infrunte "camarazii" si ideologia la care aderase; abia dupa indrazneste sa-l ia la intrebari pe Victor - pe care il stia fire sensibila, pasionat de poezie, in special de a lui Blaga - care insa ii raspunde ca "Palmele mele au implinit o functiune istorica" si "este o necesitate ca evreii sa sufere mereu" - ultima idee provenind, desigur, de la "profesorul de metafizica" aka profesorul de logica Nae Ionescu.

(citita pe tableta)

duminică, 13 noiembrie 2011

Muzici si faze - Ovidiu Verdes

Ovidiu Verdes, Muzici si faze, Editura Aula, 2003

Am cam lasat blogul asta in paragina dar despre cartea asta trebuie sa scriu, ca e mult mai putin cunoscuta decat ar merita. Auzisem vag de ea de ceva vreme (tot din blogosfera, cred) dar nimic decisiv - titlul "Muzici si faze" imi suna ca un titlu de eseu - "faze" as in "fazele dezvoltarii...", nu faze as in "cea mai tare faza", cum voise autorul - noroc cu recenzia lui Micawber care m-a impulsionat sa o citesc, in special cand a zis ca e mai buna decat Cum mi-am petrecut vacanta de vara a lui T.O.Bobe.

E viata de zi cu zi a un adolescent de 15 ani din Bucurestiul anului '78 - ultimele zile de scoala, primele de vacanta - povestita de el insusi pe tonul cel mai firesc, oral, spontan, colocvial, cu multa verva, de multe ori cu haz, cu unele expresii argotice, totusi fara prea multe "4 letter words". Autorul - profesor universitar la Litere! - intra perfect in pielea personajului  - intrucatva, dar nu intru totul, autobiografic - tonul, expresiile, faptele, gandurile sunt toate autentice pt acea vreme si acea varsta, foarte rar intalnim note false. (Nu, nu-mi amintesc anul '78, i'm old but not that old - dar si anii '80 tot cam asa erau, plus alte "muzici" si mai ales plus multe alte lipsuri; curios cat de putin s-au schimbat lucrurile intr-un deceniu si cat de mult s-au schimbat apoi in urmatorul / urmatoarele doua, cand la revolutia din '89 s-a adaugat revolutia informatica...)

E adolescenta adolescentului universal de la sfarsitul anilor '70, ca sa zic asa. Asculta aceleasi "muzici" pe care le ascultau si semenii lui din vest - doar ca aceia si le procurau mai usor. Lucru curios la o carte scrisa acum despre perioada aia, critica regimului e cvasi-absenta. Adolescentii sunt rebeli, dar revoltati impotriva constrangerilor parintilor si scolii, nu neaparat ale regimului. Regimul comunist e prea putin simtit, prin cate un careu in curtea scolii si un instructaj absurd de PTAP (Pregatirea Tineretului pt Apararea Patriei), prin faptul ca pt Pepsi se sta la coada sau se da pe sub tejghea. Adolescentul penduleaza intre doua lumi distincte, care nu se prea intersecteaza, fiecare cu setul ei de personaje, de  probleme si obiective - la scoala si acasa.

La scoala e Hari, fata de care ii place, dar mai e (spre neplacerea lui) si grupul ei de prietene nedespartite, Ina si Dana; mai e si Raz, amicul lui dar inamicul lui Hari; plus profesorii: dirigintele Pop[eye] care ii tot spune sa se tunda, instructorul de PTAP militaros, patruns de rolul sau si de propaganda nationalista a epocii. Cu notele nu-si face griji - mai si invata, e, mai ales, bun la romana, dar altele il preocupa: obiectivul lui nr. 1 e sa fie prietenul lui Hari, cea mai frumoasa fata din clasa, dar cocheta si capricoasa de il exaspereaza cu fitzele ei (si nu numai pe el ci si pe mine, ca m-a facut sa sper s-o lase balta si sa se reorienteze spre Ina, care era ceva mai nerdy, cum eram de fapt si eu in liceu si nu numai).

Acasa inseamna nu atat apartamentul cat blocul si in jurul blocului (plus cofetaria modesta din vecini zisa Parasuta), iar personajele aici sunt nu atat parintii cat baietii din bloc si din zona (nu numai adolescentii ci si picii care se joaca in jurul blocului, intre care se juca si el acum cativa ani, dar si tinerii majori, inclusiv golanii cartierului). Are trei prieteni: Mimi, Luci si Tanana; primul ii e cel mai bun prieten, pe ceilalti doi ii priveste condescendent, ca sunt la "industrial", ii uneste interesul pt muzica, insa mai mult decat oricare dintre ei si poate mai mult chiar decat Hari conteaza Bodi, cel mai cool tip din bloc (am zice azi - pe atunci nu se folosea "cool"), care are cea mai buna muzica, cele mai bune gagici, un caine lup periculos, e chitarist intr-o trupa de rock, mai si deseneaza bine ca da la arhitectura, e mereu calm, flegmatic, ironic, cu replici bine tintite cu care pune la respect chiar si pe golanii din cartier - toate insusirile necesare ca sa devina modelul, idealul, idolul adolescentului; faptul ca a picat la arhitectura nu conteaza; baiatul vrea sa ii calce pe urme si in primul rand vrea sa-si ia, ca Bodi, un Maiak (un magnetofon rusesc, copiat dupa o marca occidentala).

Desi ma tem ca n-am reusit sa va transmit de ce e cool / misto / meseriasa cartea,  inchei aici, recomandand-o calduros in special nostalgicilor (dupa varsta aceea, nu dupa regimul acela) dar si adolescentilor de azi, daca se rataceste vreunul pe aici.

P.S: Cate ceva despre autor, despre geneza romanului si despre receptarea lui de catre adolescentii de azi aflati dintr-un interviu luat de fosta lui studenta, poeta Svetlana Carstean: Despre un roman cu calitati de best seller

joi, 28 aprilie 2011

Paolo Giordano - Singuratatea numerelor prime

Paolo Giordano,  Singuratatea numerelor prime, Editura Rao, 2009, 352 pagini

Pret: 30 lei

Draga cititorule, ai avut poate in clasa un coleg mai aparte, unul cu care n-ai schimbat mai mult de doua vorbe in tot liceul (sau daca da, erai printre putinii care au schimbat mai mult de doua vorbe cu el); unul sclipitor la ore dar sters si stingher in recreatii; unul care stapanea cu usurinta cele mai complexe si dificile notiuni de matematica dar avea dificultati cu cele mai simple deprinderi sociale ?

Americanii numesc specia asta ciudata nerd. Noi nu avem un cuvant pentru asta; "tocilar" poate sa insemne si (sau mai degraba) altceva. Tocilar poate fi elevul ambitios care vrea neaparat sa fie cel mai bun, care invata pe rupte si care sufera pentru un 9; nerdul nu vrea sa fie ci pur si simplu este cel mai bun, la fel cum nu vrea sa fie ci pur si simplu este cel mai izolat.

Cand nerds-ii apar in fictiune, in literatura sau film, sunt regula personaje secundare, comice prin stangacie si inadecvare. Cartea aceasta face exceptie. Nu ne invita sa ne distram pe seama lor, ci sa ii intelegem. Am aflat de ea din recenzia lui Dragos de la chestii livresti si pentru ca, desi nu ma compar cu Mattia, eroul cartii, am si eu doza mea de nerdiness, suficienta incat sa simt ca, cumva, pe undeva, "de te fabula narratur", am dorit neaparat sa o citesc.

Cartea e o ciudata poveste de dragoste intre doi "ciudati", doi inadaptati, care se intalnesc in perioada cea mai dificila pentru cei ca ei, adolescenta, liceul, care isi unesc singuratatile si gasesc unul in altul refugiu din fata lumii (percepute ca) ostile. Dar, in ciuda solidaritatii dintre ei, a tot ceea ce simt ca ii uneste, nici unul fata de altul nu se deschid complet, pentru ca nu au capcitatea asta, pentru ca gesturile firesti nu le stau in fire (in primul rand lui). Astfel ceea ce ar fi fost o poveste de dragoste ramane multa, multa vreme o camaraderie fraterna; intr-un tarziu fata (cea mai "normala" dintre ei doi) ia ea initiativa... dar n-am sa va povestesc ce se intampla mai departe, ca nu cred ca vreti spoilere.

E multa tacere, stanjeneala, necomunicare, neintelegere,  lucruri nespuse, sentimente de vinovatie sedimentate, afectiune neexprimata sau exprimata stangaci si in contratimp - intre cei doi protagonisti, intre fiecare dintre ei si parintii lor sau prietenii lor.


Eroina, Alice, este, cum ziceam, cea mai "normala" dintre cei doi; la ea anomalia este fizica - un accident la schi a lasat-o schioapa - altfel insa are aspiratiile "normale" ale unei adolescente obisnuite de la sfarsitul secolului 20: vrea sa fie "cool", sa fie populara intre colegi, sa placa baietilor, sa aiba un prieten, sa fie acceptata in gasca celor mai cool fete; se infometeaza ca sa slabeasca, isi face chiar un tatuaj, trecand peste interdictia parintilor - si e in al noualea cer cand Viola, cea mai "cool" fata din clasa, ii arata prietenie, desi abia ii simtise pe pielea ei rautatea.

Eroul, Mattia, insa, este mult mai "diferit". Elev stralucit in liceu (inspamantandu-si profesorii si ingrijorandu-si parintii chiar prin performantele sale), matematician de exceptie la maturitate, cu contributii importante si originale la teoria numerelor, e in acelasi timp total inadaptat pentru viata de zi cu zi. Foarte necomunicativ si inchis in sine, chiar si cu prietenii apropiati, ca Alice sau Denis (colegul lui de banca, homosexual in devenire, care il iubeste in secret dar se multumeste cu rolul de best friend) prefera sa stea alaturi in tacere. Iar cand totusi spune ceva, cel mai adesea e vorba de matematica mereu prezenta in gandurile sale, prin prisma careia percepe toate. Pentru el, de pilda, el si Alice sunt o pereche de numere prime (ca 11 si 13 sau 17 si 19).  Evita sa priveasca in ochi, nu-i place sa fie atins, evita pe cat posibil orice contact cu ceilalti. Ajunge la 30 de ani fara sa invete sa sofeze si [asta ar cam fi spoiler] fara sa faca sex [end spoiler]. Are tendinte automutilante, se taie cu lama sau orice suprafata taioasa - desi nu aparuse inca moda emo - e modul lui de a lupta impotriva gandurilor si amintirilor dureroase. Are in plus o obsesie pentru ordine si simetrie vadita chiar cand isi taie carnea in farfurie.

Dupa toate aceste semne, imo, nu e doar un nerd timid si stangaci ci un caz de Asperger - oricat de bizar ar fi sa pui diagnostic unui personaj dintr-o carte (Cinabru acorda frecvent diagnosticul asta). Insa autorul nu spune niciodata asta - mai mult, pune starea lui Mattia pe seama unei traume din copilarie (ori sindromul Asperger e afaik innascut). Initial Mattia e un copil normal legat de o anormala: sora sa geamana, Michela (sunt gemeni identici, ni se spune, desi gemenii identici nu pot sa aiba sexe diferite) e complet retardata. Vinovatia pentru soarta Michelei ii induce tendintele automutilante si toate celelalte.

Ar mai fi si altele de spus, dar nu mai am timp. Puteti citi impresiile altora despre cartea asta la "joaca de mine" si la "tara mea inventata" (ei au citit-o in engleza).

luni, 25 ianuarie 2010

Constantin Fantana - Sentinta

Constantin Fantana, Sentinta,  Editura Fundatia Academia Civica, 2002              

(fragmente)              

Tare mi-a placut cartea asta la prima lectura (in ciuda unor evidente defecte - voi vorbi si despre ele). N-as putea spune insa exact de ce. Poate pentru ca am empatizat f. tare cu eroul ei, Felix, un adolescent cuminte si studios, sensibil si visator, naiv si idealist - pe cat de inteligent, pe-atat de naiv si pe cat de precoce pe-atat de copil - si prin toate acestea, foarte dezarmat si vulnerabil.  Abia iesit dintr-un liceu militar a carui disciplina severa si atmosfera cazona nu se potriveau deloc firii sale sensibile, se trezeste in mijlocul unei societati care, desi tot mai ingrijorata de schimbarile sociale (sunt anii 48-49 ai tranzitiei spre comunism) nu abandoneaza speranta (alimentata de posturile de radio straine) si pe cat posibil nici vechiul fel de viata. Pe acest fundal isi traieste Felix adolescenta si isi face educatia sentimentala, traieste prima dragoste, pentru chiriasa lor, frumoasa Nicole, cu 5-6 ani mai mare, deja maritata.         

Dar, suflet pur si idealist, gandeste in termenii: "dragostea mea pentru Nicole pretuia mai mult decat viata dar nu mai mult decat onoarea"  - si astfel ajunge in situatia ca atat Nicole cat si sotul ei incearca sa-l foloseasca, el pentru supravegherea ei, ea ca alibi pentru o mica aventura. Nu mai stiu sigur dar parca Dostoievski zicea (parca apropo de Don Quijote) ca nu poti crea un personaj pozitiv viu si credibil fara sa il faci putin ridicol. Insa ispita e mereu prezenta, el locuind sub acelasi acoperis cu Nicole si urmand-o peste tot ca un paj, mai ales ca puritatea si idealismul nu ii retin totusi privirea sa se bucure pe furis, cand apare ocazia... (Asta e, dupa mine, una din reusitele cartii: se mentine in limitele decentei, fara sex propriu-zis, totusi se creeaza o tensiune erotica mai puternica decat in multe romane contemporane cu continut explicit sexual.) Pe deasupra mai apare in scena si Magda, femeie de 30 de ani, jucatoare, aventuriera, foarte libera in moravuri, cu care ati facut cunostinta in teaser.        

In fundal, evenimentele se precipita, comunistii castiga teren, cei din jurul lui sunt tot mai ingrijorati; el inregistreaza destul de absent ce se intampla in jur, absorbit de viata sa interioara; comunismul ii repugna dar nu isi face griji, e convins ca vin americanii si totul va fi bine; il framanta nu tradarea aliatilor ci a lui Nicole care flirteaza cu un elegant si irezistibil bucurestean, folosindu-l pe el ca paravan.        

Dar toate astea au un sfarsit brusc: Felix e arestat de securitate si ajunge la inchisoare. Nu e spolier, acolo il gasim in primele pagini, depanandu-si amintirile. Incepe pentru el o existenta noua si total diferita, intr-un alt univers, ostil, in care el e un "bandit", un "criminal", un "dusman al poporului". Cum anume l-au torturat nu ni se spune - doar:      
Nu stiu cum am rezistat. Cat eram in celula, "lingandu-mi" ranile, ma cuprindea o slabiciune si-mi ziceam ca daca ma mai scot o data la interogatoriu (de fapt nu era interogatoriu, fiindca eu ma incapatanam sa nu mai rostesc nici un cuvant, ca si cum as fi fost mut, iar ei se straduiau sa ma faca sa vorbesc,  insa fara succes, ceea ce ii scotea din minti) n-o sa mai rezist.  Cand auzeam pasii gardianului apropiindu-se de celula mea si cheile zanganind, ma apuca un tremur nervos, asa cum tremura un caine batut indelung.        

Culmea absurdului (specific acelui sistem) e ca securistii incercau, in acest mod, sa scoata de la el lucruri pe care el chiar nu le stia, in schimb ei le cam stiau: discutiile politice "dusmanoase" care se purtau in mediul lui, carora el, neinteresat de politica, nu le daduse atentie, treceau pe langa el ca un zgomot de fond - din conversatiile din jur, adolescentul le retinea mai degraba pe cele cu tenta sexuala, de pilda despre viata amoroasa a Magdei; in schimb, securitatea avea un informator in cercul lor, probabil chiar acea Magda, prin care era la curent cu ce se discuta.       

[caption id="attachment_1264" align="aligncenter" width="380" caption="Imaginea e din documentarul ceh Rene, despre un alt adolescent dupa gratii, detinut de drept comun insa. "][/caption]

Procesul e o simpla formalitate - sentinta fiind deja stabilita. Urmeaza inchisoarea. Universul i se restrange acum la o celula. Singura schimbare de decor e drumul pana la closetul din curte, zilnic la aceeasi ora, insotit de gardian. In rest, de la fereastra celulei, mare si cu gratii solide, pe pervazul careia isi face veacul, ca in imaginea de mai sus, vede un petec de cer, un petec de iarba in curtea inchisorii, comunica prin semne cu o detinuta politica si doar prin priviri cu o frumoasa tigancusa, detinuta de drept comun. In fosta chilie calugareasca - inchisoarea fiind fosta manastire - ajuns un fel de sihastru fara voie, petrecandu-si zilele in izolare (singur in celula), ajunare (hrana fiind nu numai putina, saraca, ci uneori si gretoasa ca aspect; in primele saptamani refuza arpacasul, o "fiertura baloasa", pana cand foamea si sfatul unui gardian mai omenos il fac sa-si invinga repulsia) si curatie - caci, desi mereu cu Nicole in minte, slabit, chinuit, infometat, "trupul asta, numai piele si oase, nu mai vrea nimic (sau nu mai poate nimic)", cauta reazem sufletesc  in credinta. Incearca sa isi umple lungile ceasuri goale (ca sa tina departe nu numai plictiseala ci si regretele dupa viata lui netraita) cu amintirea Nicolei, cu poezie si... matematica (rezolvand de pilda sisteme de 4 ecuatii in minte!)   

Cele rele acum. Desi cartea are doar ~150 de pagini, destule pasaje ar putea lipsi. Cred ca ar fi avut mult de castigat dintr-o redactare ca lumea – de fapt, impresia mea e ca nu a existat redactor care sa se ocupe de ea. Unele pasaje sunt inutile in economia cartii: rant-uri anticomuniste si alte digresiuni, religioase de pilda, poezii intregi - una de Verlaine, alta de Magda Isanos - daca traia azi, probabil ar fi avut blog livresc si posta pds-uri. Acestea apar mai frecvent spre final, cand personajul, claustrat intre peretii celulei, ramane singur cu gandurile sale. Si exista cateva pasaje nereusite, neverosimile, jenante; din pacate unul dintre ele e chiar in primele pagini, in care, intr-un asa zis cuvant inainte, personajul Nicole ne vorbeste  despre viata ei, inclusiv sexuala - se vede ca autorul nu s-a priceput sa "intre in pielea" unei femei. Greseala fatala - mai ales pentru un scriitor debutant - un inceput ratat poate face cititorul sa lase cartea din mana - ceea ce in cazul de fata e pacat, zic eu. Din fericire, din momentul in care naratorul devine Felix, lucrurile se schimba, aici autorul intra perfect in pielea personajului - poate pentru ca adolescent a fost dar femeie nu - creand un personaj viu, credibil, cu toata prospetimea, candoarea, idealismul si exaltarea varstei. Tot la cele rele, unele personaje secundare sunt prea schematice, teziste: boierul cel bun, care imparte grane taranilor in foametea din '46,  securistii cei rai, cu replici si gesturi brutale tipice - dar nu si temnicierii, intre care unii vadesc uneori surprinzatoare strafulgerari de umanitate.

Cu toate astea, cum ziceam, mi-a placut. Poate sa fi contat si faptul ca povestea e partial adevarata:  "o sensibilă autobiografie de adolescent disimulată într-un roman"  zice Romulus Rusan pe coperta a 4-a (nu stiu de ce nu foloseste termenul "autofictiune"); din cate aflam tot pe coperta a 4-a, autorul a facut el insusi cunostinta cu sistemul concentrationar comunist la 18 ani. Avea sa iasa 6 ani mai tarziu - la 24 deci. Dupa eliberare, s-a inscris la facultatea de matematica-fizica dar a fost exmatriculat in anul urmator; apoi timp de 10 ani a lucrat ca simplu muncitor, construind socialismul pe santierele patriei si astfel "reabilitat" i s-a permis sa termine facultatea - pe la 40 de ani - dupa care a lucrat ca seismolog, izolat pe un varf de munte, departe de lumea dezlantuita. Cu cartea asta a debutat la peste 70 de ani, iar dupa 3 ani a murit. So it goes.

luni, 9 noiembrie 2009

Mircea Eliade - Romanul adolescentului miop



Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop (+Gaudeamus), Editura Litera  (+Jurnalul National), Bucuresti, 2009

Foarte contemporan acest roman scris acum peste 80 de ani de adolescentul Eliade. Voisem sa zic modern, dar de cand cu postmodernismul, in literatura "modern" a capatat o conotatie opusa sensului sau din dictionar, e ceva deja depasit, demodat.

Contemporan, deci, dar nu atat prin viata si precouparile adolescentilor - care daca s-au schimbat substantial in doar 20 de ani, de cand au disparut uniformele si practica agricola si au aparut calculatoarele si mobilele, cu atat mult difera de vremea cand pentru baieti si fete erau licee diferite si deci lumi diferite - cat prin abordarea literara:
Era mai mult decat un roman autobiografic. Voiam sa fie in acelasi timp un document exemplar al adolescentei. Imi propusesem sa nu inventez nimic, nici sa nu infrumusetez, si cred ca m-am tinut de cuvant. Imi spuneam ca, pentru intaia oara, un adolescent scrie despre adolescenta si scrie intemeiat pe documente. (Mircea Eliade, Amintiri)

Asadar autenticitate, fapte neinfrumusetate, deloc literatura, in plus un autor narator care nu se cruta deloc pe sine povestestindu-si umilintele si esecurile - oare unde am mai vazut noi una ca asta ?  In plus, romanul incepe autoreferential:
Pentru ca am ramas singur, m-am hotarat sa incep chiar azi Romanul adolescentului miop.

si se incheie rotund, cu chiar momentul inceperii romanului, la terminarea liceului, dupa bacalaureat, mai exact cu scrierea acelei(asi) fraze. "Romanul" ar fi de fapt documentatia pentru roman, in care prietenii-personaje dau si ei sugestii, atat despre cum sa fie prezentati in roman (si se supara daca autorul nu tine cont de ele sau scrie despre ei lucruri care nu le convin) cat si despre prezumptiva eroina, caci autorul se teme ca "toata durerea unui adolescent miop nu va misca niciun suflet daca acest adolescent nu se va indragosti", dar problema e ca el nu cunoaste deloc fetele, care il intimideaza total, asa ca apeleaza la experienta prietenilor, apoi la o verisoara, singurul lui contact cu universul feminin, ale carei idei insa sunt prea siropoase ca sa fie utile, asa ca renunta la eroina.

Autofictiune si metaroman - ce poate fi mai contemporan ?

Lasand acum teoriile literare la o parte, avem un adolescent ochelarist, urat, frustrat, complexat, inadaptat, speriat de fete, devorator de carti - pe scurt, un nerd. Nu insa un tocilar - nu e acelasi lucru ! - caci daca citea pe nerasuflate tot ce il interesa, neglija total programa scolara si materiile care nu-i placeau (in special matematica)  profesorii respectivi considerandu-l lenes sau chiar incapabil, prost. In fata acestori profesori care-l dispretuiesc, in fata parintilor care ii reproseaza insuccesele scolare, in fata fetelor care nu il baga deloc in seama (sau cel mult il privesc ca pe o curizitate) vrea el sa-si ia revansa intr-o zi ajungand mare, celebru - tel suprem spre care isi canalizeaza toata energia.

Colegii lui de generatie il tratau ceva mai bine; il ironizau (ii ziceau doctore) dar nu il ostracizau, nu il izolau, nu il excludeau din grup. Are prieteni: Dinu, cel mai apropiat, penduland intre lumea din mansarda prietenului sau si distractii mai facile, spre care il predispunea fizicul atragator, pe placul fetelor; Robert, frumusel, ingamfat, superficial, poseur, cu succes la sexul frumos, succes pe care il mai si exagera verbal; Marcu, evreu, comunist, devorator de carti pe care nu lasa din mana nici la scoala in timpul orelor, era si el elev slab, subapreciat de profesori. Cu ei face schimb de carti, se plimba prin Cismigiu, joaca in piese de teatru scolare, merge la colindat sau la... bordel (considerat pe-atunci o etapa aproape obligatorie in viata unui elev de liceu, cum ziceam pe blogul chestii livresti ). Prietenii binevoitori ii aranjeaza si o intalnire cu sora unui flirt de-al unuia dintre ei, dar iese prost datorita purtarii lui ciudate, contradictorii.

Exista destule astfel de intermezzo-uri de grup, insa cea mai mare parte a cartii se petrece in singuratate, in interiorul mansardei si in interiorul mintii adolescentului miop. Mansarda casei parintesti e lumea lui, refugiul lui din fata lumii exterioare ostile si a ajuns sa ii reflecte personalitatea, e la fel de intesata cu carti  ca propria sa minte. Aici momentele de melancolie si visare sentimentala sunt infrante prin exercitii de vointa - intr-o perioada, chiar prin biciuiri cu funia, care ii provoaca un fel de voluptate dureroasa - dar revin iarasi si iarasi...

Daca-mi ingaduie Radu Vancu sa-l parafrazez, a fi [adolescentul] Eliade e o ocna. Si fiecare din cartile citite pe nerasuflate e inca o caramida la zidul care il izoleaza, il deosebeste, il instraineaza de ceilalti - dar si la scara care il va scoate intr-o zi deasupra...
Gaudeamus

Este continuarea "Romanului adolescentului miop":  primul prezenta anii de liceu, ultimul anii de studentie.  Tot autofictiune dar doza de fictiune e mai mare. Personajul e si nu mai e acelasi: la fel de ambitios, de pus pe fapte mari, de devorat de patima cunoasterii care il impinge uneori sa se izoleze de toti si de toate, saptamani in sir, in mansarda, printre carti; dar are primele succese: academice, profesionale, sociale, erotice... Acum este apreciat de profesori, in special de cel de logica (cu "sprancenele dracesc arcuite"),  in care il recunoastem pe controversatul Nae Ionescu, care il si ia colaborator la ziarul sau. Daca in primele zile e singur si stingher in marea de studenti necunoscuti de ambele sexe, curand gaseste rezolvarea problemei, punandu-si mansarda la dispozitia unui cerc studentesc ce tocmai lua fiinta, alegandu-se astfel cu prieteni noi, o viata sociala, ocazii de flirt...

Spre deosebire de predecesorul sau, romanul asta are si o eroina. Apare, in sfarsit, o fata care nu e superficiala, frivola, preocupata doar de flirturi si distractii si plictisita de orice tema serioasa; care priveste fascinata multimea de carti din mansarda si il intreaba daca n-are nevoie de o bibliotecara; care vrea sa-i fie discipol si se lasa modelata de el si... atentie, urmeaza un spoiler !

Ce spoiler ? veti zice - doar e clar ce urmeaza: cei doi se iubesc si sunt fericiti impreuna. Sau poate apar obstacole, forte potrivnice care ii separa, ca pe Romeo si Julieta ? Sau poate fata il dezamageste, se dovedeste in cele din urma mediocra, superficiala, frivola, ca la Camil Petrescu ? Nu, niciuna din variantele de mai sus. Atunci ? Nu, nu va spun. Va las sa desoperiti singuri, citind si enervandu-va, cum m-am enervat si eu.
Addenda

In Addenda volumului gasim, in Jurnalul (apoi Romanul) unui om sucit si alte cateva texte, un Eliade si mai tanar, mai aproape de copilarie, mai candid, mai uman parca si mai simpatic, in care interesul pentru filozofie, abia incoltit, coexista cu pasiuni mai vechi: chimia si entomologia, iar mansarda adapostea, pe langa carti, un mic laborator de chimie si o colectie de insecte. In vacante merge in tabara la Dumbrava Sibiului unde prinde insecte si viseaza idile cu fete imaginare; pana la urma se smulge cu un efort de vointa din starea aia de moleseala, plecand intempestiv din tabara. Sau merge la tara, la Sacele, unde de asemenea prinde insecte si viseaza iubiri cu fete imaginare, dar de data asta li le povesteste prietenilor, in scrisori, ca fapte reale - si ei il cred, in prima instanta, pana descopera contradictii si asemanari suspecte cu pasaje din cartile lui d'Annunzio.

...Si ar mai fi si altele de spus, dar m-am hotarat sa ma opresc si sa postez acum, neaparat,  numai ca sa nu-i dau dreptate lui dreamingjewel :)