Se afișează postările cu eticheta literatura straina. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta literatura straina. Afișați toate postările

joi, 1 noiembrie 2012

Guy de Maupassant - Bel-Ami

Guy de Maupassant, Bel-Ami, Editura Art, 2011 

(Eu am citit de fapt editia de la Adevarul, care acum nu se mai gaseste, in aceeasi traducere de Garabet Ibraileanu.)

eBook gratis legal in franceza si engleza

Georges Duroy, alintat Bel-Ami, e un barbat irezistibil; toate femeile, de la 10 la 40 de ani, de la cocote pana la doamne din lumea buna, de la cele mai frivole pana la cele mai serioase, au slabiciune pentru el. E aratos - mustatile sale rasucite fac furori - simpatic, indraznet, stie sa le atinga coarda sentimentala dar si sa le faca sa rada, dezarmandu-le. Companion placut, jovial, descurcaret, saritor, pare tuturor baiat bun si de nadejde; se dovedeste un arivist fara prea multe scrupule. Il vedem avansand treptat in cariera de jurnalist si de homme a femmes, din stadiul in care mai avea bani pentru doua pranzuri fara cina sau doua cine fara pranzuri pana in stadiul in care averea de jumate de milion i se pare prea putin, cand, cu indrazneala si lasand la o parte ultimele scrupule, ar putea da o lovitura de cateva milioane.

Constatam cu ocazia asta ca toate-s vechi si noua toate: daca mustatile lungi si rasucite nu mai sunt de mult la moda, in schimb ziarele care scriu la comanda politica si politicienii din umbra, care se folosesc de ziare ca sa-si promoveze interesele politice si de politica, ca sa se imbogateasca sunt la fel de actuali/e acum ca si atunci, in Franta secolului XIX. Interesant  personaj mi s-a parut madame Forestier, care, intr-o vreme cand femeile nu puteau scrie intr-un ziar decat rubrica de moda sau mondena, face jurnalism prin procura, scriind (de fapt dictand) articolele sotului ei (si nu numai).

Traducerea, apartinand scriitorului si criticului Garabet Ibraileanu, aleasa desigur pentru ca are copyright expirat, e veche si presarata cu regionalisme moldovenesti, incat a fost nevoie de note de subsol care sa explice nu aspecte ale lumii pariziene ci moldovenismele traducerii. Asa ca daca stapaniti franceza, va recomand sa incercati originalul, ca e gratis in forma electronica; din pacate, franceza mea nu e chiar asa buna, am inceput cartea in franceza pe tableta dar am terminat-o in romaneste (era sa zic moldoveneste) pe hartie. Exista si alte editii tiparite in romana, de la 12 la 40 de lei, dar nu stiu ce traduceri folosesc.

miercuri, 25 iulie 2012

Thomas Mann - Casa Buddenbrook

Thomas Mann, Casa Buddenbrook, Editura Rao, 2009

(eu am citit de fapt alta editie veche, dinainte de '89, de la Cartea Romaneasca)

Mi se pare incredibil ca Thomas Mann a scris cartea asta la numai 26 de ani - 26 de ani mi se pare prea devreme chiar pt a o citi, risti sa o gasesti cam plicticoasa... Asa cum poate ca stiti, cartea descrie (minutios) destinul, marirea si decaderea unei bogate familii de negustori de grane din marea burghezie a unui vechi oras german (Lubeck, orasul natal al lui Mann), urmarita timp de 3-4 generatii, de la apogeu pana la stingere. E un mediu pe care Thomas Mann il cunoaste foarte bine pt ca din el provine; filozofia lor de viata e o imbinare de austeritate si epicurianism(*): respectabilitate burgheza, seriozitate, simtul datoriei si al raspunderii, dar si lux, belsug, mese copioase si sofisticate servite in sali elegante decorate cu fresce cu zei antici.

Cum ziceam, 26 de ani e prea devreme pt a o citi, pt ca nu vei gasi in ea nici aventura (singurele aventuri din viata lor sunt afacerile, fluctuatiile negotului), nici povesti de dragoste biruitoare impotriva tuturor obstacolelor, nici povesti de dragoste tragice - povestile lor de dragoste sunt doar scurte episoade la inceputul unor vieti care curand le lasa in urma asezandu-se pe fagasul dinainte trasat. Presupun ca pe la varsta aia sau chiar mai devreme am citit-o prima data si mi-a placut mai putin decat acum; de multe lucruri nu imi aminteam (am uitat? nu am percutat ? am citit pe sarite?) imi amintesc insa ca si atunci, mai mult decat acum, mi-a parut rau pt Tony.

Tony a ramas personajul meu preferat, dar abia acum observ cat e de inrudita cu Grace din "Doua sau trei gratii" a lui Huxley pe care pe atunci probabil inca nu o citisem: fermecatoare, copilaroasa, proaspata si spontana in ciuda faptului ca (exact ca Grace) tare ii place sa joace cate un rol, este si ea la fel de patrunsa de sentimentul prestigiului familiei ca oricare dintre ceilalti.

Cartea nu e o punere sub acuzare a marii burghezii dupa cum nu e nici o glorificare a ei - sau e in aceeasi masura si una si alta. Relevanta e ambivalenta autorului in conflictele dintre rigorile burgheze si firile care nu li se adapteaza:  in conflictul dintre Thomas si fratele sau, histrionicul Christian, tine vizibil (si ne face sa tinem) cu Thomas, pe cand in cel dintre Thomas si fiul sau, sensibilul Hanno, a carui precoce vocatie muzicala e pentru tatal sau motiv de ingrijorare si dezamagire, autorul empatizeaza (si ne face sa empatizam) cu Hanno.

Thomas insusi nu este burghezul tipic si conformarea la asteptarile celorlalti, contrastul dintre viata lui interioara si rolul de care se straduieste sa se achite impecabil il costa; e un personaj complex si pana la urma tragic. Spre deosebire de el si de alte personaje principale ale cartii,  multe dintre personajele secundare sunt cliseistice, reduse la cate o singura trasatura de caracter si la gesturi repetitive: Klothilde, ruda saraca, care inca din copilarie era batranicioasa si se distingea doar prin marea pofta de mancare; cele 3 verisoare fete batrane cu replicile lor intepatoare din invidie etc.

O recomand (nu ca ar avea nevoie de recomandarea mea) dar preferabil dupa 30 de ani (hai si 28 daca esti deja casatorit(a) si cu copii).
---------------------
*expresia asta nu imi apartine, am intalnit-o la Alex Leo Serban, in "Dietetica lui Robinson", in legatura cu altceva, dar mi se pare ca surprinde exact weltanschauung-ul familiei Buddenbrook.

luni, 11 iunie 2012

Mario Vargas Llosa - Elogiu mamei vitrege

 Mario Vargas Llosa, "Elogiu mamei vitrege", Humanitas, 2011


(eu am citit de fapt o editie mai veche si mai proasta, cu greseli de ortografie - Editura Sfynx, 1991)

Dona Lucrecia si Don Rigoberto, cuplu de varsta mijlocie, traiesc, ca sa il citez iarasi pe Hasdeu, "un adevărat paradis al lui Mahomet, redus la o singură hurie". De data asta chiar e numai o singura hurie, caci Lucrecia are exclusivitate asupra simturilor si sentimentelor sotului sau, nu numai in realitate ci si in fanteziile lui, intercalate ca povestiri independente - inspirate de tablouri celebre, caci Don Rigoberto avea o vasta colectie de arta erotica (cica in unele editii ale cartii apar si tablourile inspiratoare). In atmosfera aceea suprasaturata de senzualitate, Fonchito, copilul(*) al lui Don Rigoberto, "ingeras" cu bucle aurii, pare sa dezvolte o adevarata obsesie erotica precoce pentru mama sa vitrega, pe care o imbratiseaza si saruta cu aviditate si o urmareste pe furis cand face baie. Poate de aceea mi s-a parut atat de disturbing,  mult mai mult decat Lolita, pt ca aici copilul nu este victima inocenta - nici macar victima nu tocmai inocenta, ca Lolita - ci "agresorul", initiatorul avansurilor erotice. Lucrecia e initial incantata si induiosata de iubirea fiului vitreg, apoi cand realizeaza de ce fel de iubire e vorba nu stie cum sa il descurajeze, apoi...

[spoiler] Sfarsitul (epilogul) mi s-a parut foarte neconvingator: nu e cu putinta ca tot comportamentul copilului sa fi fost doar teatru menit sa isi faca tatal sa o alunge pe mama vitrega, nu si-ar fi putut juca rolul fara o atractie reala - pe de alta parte nu e cu putinta nici varianta ca fiul sa nu stie ca face ceva interzis si sa ii puna tatalui intrebarile alea si sa ii prezinte acel "elogiu mamei vitrege" cu deplina nevinovatie. Oricum ai lua-o, psihologia copilului nu e verosimila. Dar in sfarsit, nu e o carte realista. [end spoiler]

Nu prea imi vine sa o recomand, oricat de mare scriitor e Llosa, nu numai pt tema foarte disturbing - pedofilie + incest - dar nici nu cred ca sunteti amatori de descrieri cu lux de amanunte ale actului defecatiei sau taierii parului din nas si urechi (nu imi dau seama daca Llosa si-a propus sa demonstreze ca poate face arta din orice sau pur si simplu acolo isi rade de noi, cititorii). Pe de alta parte, citind-o la scurta vreme dupa Platforma lui Houellebecq, simti diferenta: ambele sunt la fel de apte sa scandalizeze latura mea "burgheza", dar numai unul dintre ei, Llosa, e artist. Un fragment din cea mai weird fantezie a lui Don Rigoberto, impreuna cu pictura inspiratoare, gasiti aici - citindu-l va puteti lamuri daca Elogiu mamei vitrege este pentru voi sau nu...

---------------
* Nu e un adolescent ci chiar un copil - nu se precizeaza varsta dar ni se spune ca abia a avut prima comuniune, traditie catolica ce in mod obisnuit are loc la 7-8 ani.

miercuri, 30 mai 2012

Michel Houellebecq - Platforma

Michel Houellebecq, "Platforma", Polirom, 2011 (traducere de Emanoil Marcu)


Mi s-a parut cea mai slaba carte a lui Houellebecq. E un fel de fantezie sexuala de la cap la coada - sau aproape pana la coada; faptul ca i-a lipit o coada de peste tragica pe ultimele cateva zeci de pagini nu schimba datele problemei, nu o face decat sa fie  "varză cu fite de sparanghel", cum zicea capricornk13 despre o alta carte de-a lui (mai buna insa).

Tema e turismul sexual, povestea se petrece in mare parte in locatii exotice ca Thailanda si Cuba si e o succesiune de acuplari in 2, 3, 4, variind doar pozitiile, nr si rasa partenerilor: prostituate thailandeze, camerista cubaneza, cuplu de negri...  si totul decurge ca intr-un film porno:
Valerie m-a incalecat [...] In clipa aceea, pe tereasa,  am zarit o camerista care matura nisipul. Perdeaua era trasa, fereastra larg deschisa. Intalnindu-mi privirea, fata a pufnit in ras. Valerie s-a indreptat, i-a facut semn sa se apropie. [...] Cand [fata] a intrat in camera, [Valerie] a inceput sa-i descheie bluza [si urmeaza o partida de sex in 3].
Naratorul, Michel, este un tip de 40 de ani absolut oarecare, contabil la stat. Valerie este si ea initial, aparent, o fata oarecare; cu o fatza banala si un corp superb ascuns sub haine lalai, cu oarece tendinte lesbiene (asta dovedindu-se o calitate, vezi mai sus), e buna, sufletista, dornica sa daruiasca, are o cariera de succes in turism (desi nu e ambitioasa!), un salariu mare si doar 27 de ani  - si se indragosteste inexplicabil de cvadragenarul Michel. La fel de inexplicabila e brusca transformare a lui Valerie, cand Michel o descopera (initial o ignora, captivat de thailnadeze), dintr-o fata linistita, modesta, serioasa, in amanta perfecta, experta in arta amorului, fara nicio sfiala, gata de orice ca sa-i faca placere, inclusiv sa introduca ocazional o a 3-a persoana, ca mai sus.

Atunci cand capricornk13 a fost atat de caustica cu Houellebecq, eu i-am luat partial aparearea, zicand intr-un comentariu:

Ca scriitor si mie mi se pare aproape 0 (cand e vorba de a crea niste personaje vii, o poveste, a scrie bine etc.); ca “filozofie”… ceea ce face el acolo nu e desigur filozofie, ci filozofare a omului obisnuit, fara adevarata cultura filozofica, care se izbeste de niste probleme ce il pun pe ganduri… insa mie mi se pare ca atinge niste probleme reale, niste puncte nevralgice ale societatii noastre si asta e totusi de apreciat, chiar daca ar putea spune toate alea la fel de bine intr-un eseu, nu intr-un roman si chiar daca in toate romanele repeta aceleasi lucruri.

Si nu cred ca vrea doar sa socheze sau sa ofere echivlentul scris al unui film porno. Tine cont ca in cartile lui personajele principale sunt totdeauna loserii, cartile sunt nu atat despre sex cat despre dorinta si frustrare…

Si ce spuneam mi se pare in continuare valabil pt alte carti ale autorului (Particulele elementare, Posibilitatea unei insule); cartea asta insa e pur si simplu echivalentul scris al unui film porno. Mai sunt oarecare interludii intre partide, in care se discuta pe larg despre problemele industriei turismului si se gaseste solutia: organziarea semioficiala a turismului sexual, prezentata ca o idee revolutionara, care va transforma industria turistica:
de o parte sunt milioane de  occidentali care au totul, dar care nu reusesc sa gaseasca satisfactie sexuala[...];De cealalta parte, sunt miliarde de indivizi care nu au nimic, care mor de foame, [...] care nu mai au de vandut decat trupul [...]: este o situatie de schimb ideala. Si este incredibil cati bani pot iesi de aici: mai multi decat din informatica [...]
Cinicul, lucidul Houellebecq pare sa aiba o imagine destul de edulcorata despre prostitutia din "lumea a 3-a", iar pe cei revoltati de ea ii taxeaza drept "ciufuti" al caror unic obiectiv este sa strice placerea turistilor; faptul ca 1/3 din prostituatele thailandeze sunt seropozitive e mentionat doar in treacat si, tezist, Houellebecq face ca cea mai indignata de turismul sexual sa fie exact cea mai antipatica din grupul de turisti, o femeie a carei "expresie de baza era una de rautate".

Nu cred ca mai e nevoie sa spun ca nu o recomand - decat daca aveti un interes special pt turismul sexual :D

PS - Later edit, luni 4 iunie:
Dupa spusele lui dragos de la chestii livresti, la intalnirea cu cititorii romani de sambata trecuta, de la Bookfest, Houellebecq ar fi zis ca "romanele lui au si ele clipe de fericire, dar scurte". Adevarat, observasem si eu asta, doar ca nu sunt neaparat scurte, chiar daca se curma la un moment dat - cum ziceam, "Platforma" e aproape numai "clipe de fericire" pana aproape de final si poate de aceea e si cea mai slaba, dupa parerea mea, pt ca  punctul forte al lui Houellebecq nu e felul cum prezinta fericirea ci frustrarea sexuala; in ce priveste descrierea "clipelor de fericire", ar putea lua lectii, el, islamofobul care in cartea asta e mai pornit decat oricand impotriva arabilor, de la anonimii arabi care au creat acum 1000 de ani 1001 de nopti. Se intelege de la sine ca fericirea (anti)eroilor lui e intotdeauna sexuala, e femeia perfecta: atragatoare, iubitoare, devotata, supusa, mereu dispusa, care ii face sa traiasca, vorba lui Hasdeu in Micuta, "un adevărat paradis al lui Mahomet, redus la o singură hurie" - uneori nu doar una singura, ca femeia pefecta n-ar fi perfecta daca n-ar fi deschisa la sex in grup, chiar din primele luni ale relatiei. Neverosimilitatea personajului feminin si a situatiei - dragostea totala a femeii perfecte pt loserul oarecare - e atat de mare ca intr-o carte cu adevarat lucida asa ceva nu s-ar putea sfarsi decat cu "si atunci m-am trezit si am vazut ca iarasi patasem cearsaful." Houellebecq insa, uneori - si in cartea asta, si in "Particulele elementare"- reuseste sa curme situatiile astea neversoimile in moduri inca mai neverosimle, de tip "deus ex machina"... doar in "Posibilitatea unei insule" se sfarsesc normal (se satura el de ea respectiv se satura ea de el).

vineri, 25 mai 2012

Kazuo Ishiguro - Sa nu ma parasesti

Kazuo Ishiguro, "Sa nu ma parasesti" ("Never let me go"), Polirom, 2011 (traducere de Vali Florescu)

Pret: in romana 18 lei tiparita
original engleza: 10 $ tiparita / 13 $ ebook Kindle

Cei trei eroi ai cartii, Kathy, Ruth si Tommy, sunt prieteni din copilarie, au crescut impreuna intr-o scoala englezeasca mai deosebita, numita Hailsham, de care ii leaga o multime de amintiri - acum multi dintre cei din jurul lor ii invidiaza pentru privilegiul de a fi de la Hailsham. In prima parte a cartii  ii vedem pe cei trei crescand acolo, mai intai copii apoi adolescenti. In unele privinte e o scoala ca oricare alta, in care baietii il necajesc si umilesc continuu prin farse rautaciose pe cel mai vulnerabil dintre ei, in care fetele se grupeaza in bisericute si isi spun secrete, iar cand intra in adolescenta incep sa se formeze perechi.

Naraţiunea, alcatuita din amintirile fragmentate ale lui Kathy, se concentrează pe cei trei prieteni: Tommy, căruia farsele crude ale colegilor săi îi provoaca crize de nervi, Ruth, o fata voluntara, dominatoare, lidera grupului si Kathy insasi, fata buna, empatica, dar dominata de Ruth. Se concentreaza pe relatiile dintre ei trei, pe inchegarea prieteniei lor, cu urcusurile si coborasurile ei, dar printre randuri sesizam ca Hailsham e o scoala foarte atipica. O şcoala unde se pune atâta accent pe arta, pe creativitate, ca cel mai netalentat elev, Tommy, devine cel mai dispreţuit şi bullied de colegii a săi. O scoala din care n-au iesit niciodata, caci niciunul nu are familie, unde cel mai fericit eveniment, mult asteptat de ei, e cand primesc lucruri de la solduri. O scoala unde fumatul este privit ca o mare crima si elevii sunt socati de marturisirea profesoarei de sport ca a fumat candva. O scoala unde profesorii se numesc "paznici" (guardians) - eu parca as fi tradus prin "supraveghetori", sa nu fie chiar asa batator la ochi.

Nu pot merge mai departe fara spoilere, dar cred ca mai toti cei care citesc cartea asta stiu dinainte ca este vorba despre - atentie spoiler - clone. Si copiii stiu asta, stiu de mici ca rostul lor in viata e sa fie donatori, dar asta nu ii prea preocupa, fiind vorba de un viitor vag, neprecizat, la fel cum fac si copiii obisnuiti ce stiu ca toti oamenii vor muri candva dar nu-si bat capul cu asta. Apoi se fac mari, pleaca de la Hailsham, ajung la Casute, unde sunt intr-un fel de vacanta, citesc, hoinaresc, se plictisesc... si asteapta sa le vina randul...

E curios cum, desi pot circula liber prin tara, niciunul dintre cei trei nu incearca sa fuga, sa se ascunda in masa oamenilor obisnuiti. Probabil cunostintele lor precare despre restul lumii nu le-ar fi prea permis sa se integreze, dar ei nici macar nu incearca, niciunul. Se straduiesc sa obtina doar o amanare, printr-o portita care, dupa stirea lor, ar fi prevazuta chiar de sistem, dar nu sa se revolte impotriva sistemului. Chiar si voluntara Ruth se multumeste doar sa viseze la o slujba corporatista intr-un birou, ca la un vis pe care il stie imposibil, iar Tommy isi varsa furia si revolta urland in gol; cat despre Kathy, este mentinuta multi ani in rolul de ingrijitoare (meserie ce presupunea nu ingrijiri medicale ci suport sufletesc pentru clonele ce reuseau sa supravietuiasca primelor donatii) nu numai datorita empatiei ci si a docilitatii ei.

Clonele acestea, despre care multi se indoiesc ca ar avea suflet, au de fapt suflete complexe, in care incap sentimente durabile dar nerostite - n-am citit si nici vazut filmul dupa "Ramasitele zilei" dar inteleg ca asta e ceva specific lui Kazuo Ishiguro.

--- end spoiler ---

E multa tristete, cu toate astea cred ca o sa va placa (la mine si tristetea dar si placerea au fost intrucatva diminuate de faptul ca vazusem inatine filmul si stiam tot ce va urma).

sâmbătă, 19 mai 2012

Sofi Oksanen - Purificare

Sofi Oksanen, "Purificare", Polirom, 2012 (tiparita sau ebook)

Intr-un sat depopulat din Estonia ex-sovietica, intr-o casa batraneasca plina de borcane de gem si muraturi si de plante puse la uscat pe ziare, o batrana traieste singura, asteptand vizitele fiicei ei din strainatate, enervandu-se pe mustele care ii intra in bucatarie si pe baietii care ii dau cu pietre in geam. Se trezeste insa cu o vizita neasteptata: gaseste in gradina o fata necunoscuta, bine imbracata dar murdara, batuta si foarte speriata, spunand intr-o estoniana cu accent rusesc dar cu parfum arhaic o poveste incropita, contradictorie, evident neadevarata. Povestea e neadevarata, dar spaima e reala, coplesitoare - si aici batrana Aliide nu se poate insela, ca a trait-o candva si ea.

Batrana nu prea stie ce sa se faca cu fata asta: ar vrea sa scape de ea, totusi n-o lasa sufletul sa o alunge. O tot tatoneaza, o suspecteaza, oscileaza, face gesturi generoase, ocrotitoare, dar si unele de o rautate meschina revoltatoare (faza cu carnatul m-a ingretosat). Caci Aliide nu e  bunicuta blanda, cu suflet cald, din reclamele la uleiul Bunica. Batrana care azi fierbe bulionul si leaga borcanele de dulceata a trecut prin multe si a fost in stare de multe in situatiile limita in care a pus-o viata, traversand o epoca foarte framantata: al doilea razboi mondial si instaurarea comunismului.

In paralel cu tatonarile dintre cele doua femei atat de diferite dar care au mult mai mai multe in comun decat s-ar crede, aflam povestile lor prin incursiuni in trecut - in trecutul recent al tinerei Zara, [spoiler] care abia scapase din mainile unor proxeneti rusi [end spoiler], dar si in trecutul indepartat, incepand chiar dinainte de razboi, cand adolescenta Aliide se indragosteste de Hans, care insa ajunge sotul surorii ei mai mari, Ingel. In povestea Aliidei se impletesc strans doua fire: "istoria mica" a iubirii ei neimpartasite si nevindecabile pentru Hans si "istoria mare" care, facand din Hans un proscris cautat de autoritatile sovietice, o face si pe ea sa intre in vizorul lor. [spoiler] Pana la urma este povestea unei auto-"reeducari", in care victima disperata gaseste o singura cale de a iesi din situatia de victima: pactizarea cu opresorii. [end spoiler]

O recenzie mai lamuritoare, dar cu usoare spoilere, gasiti la Ionuca. Cum bine zice ea acolo, e o carte puternica; as recomanda-o, dar nu oricui, ca si pentru mine a fost in unele locuri aproape de limita suportabilitatii.

Autoarea, Sofi Oksanen, e relativ tanara - nascuta in '77, deci cam din generatia noastra - si e uimitor ca a ajuns atat de cunoscuta peste hotare o scriitoare finlandeza atat de tanara (e si pe jumate estoniana dupa mama).

joi, 28 aprilie 2011

Paolo Giordano - Singuratatea numerelor prime

Paolo Giordano,  Singuratatea numerelor prime, Editura Rao, 2009, 352 pagini

Pret: 30 lei

Draga cititorule, ai avut poate in clasa un coleg mai aparte, unul cu care n-ai schimbat mai mult de doua vorbe in tot liceul (sau daca da, erai printre putinii care au schimbat mai mult de doua vorbe cu el); unul sclipitor la ore dar sters si stingher in recreatii; unul care stapanea cu usurinta cele mai complexe si dificile notiuni de matematica dar avea dificultati cu cele mai simple deprinderi sociale ?

Americanii numesc specia asta ciudata nerd. Noi nu avem un cuvant pentru asta; "tocilar" poate sa insemne si (sau mai degraba) altceva. Tocilar poate fi elevul ambitios care vrea neaparat sa fie cel mai bun, care invata pe rupte si care sufera pentru un 9; nerdul nu vrea sa fie ci pur si simplu este cel mai bun, la fel cum nu vrea sa fie ci pur si simplu este cel mai izolat.

Cand nerds-ii apar in fictiune, in literatura sau film, sunt regula personaje secundare, comice prin stangacie si inadecvare. Cartea aceasta face exceptie. Nu ne invita sa ne distram pe seama lor, ci sa ii intelegem. Am aflat de ea din recenzia lui Dragos de la chestii livresti si pentru ca, desi nu ma compar cu Mattia, eroul cartii, am si eu doza mea de nerdiness, suficienta incat sa simt ca, cumva, pe undeva, "de te fabula narratur", am dorit neaparat sa o citesc.

Cartea e o ciudata poveste de dragoste intre doi "ciudati", doi inadaptati, care se intalnesc in perioada cea mai dificila pentru cei ca ei, adolescenta, liceul, care isi unesc singuratatile si gasesc unul in altul refugiu din fata lumii (percepute ca) ostile. Dar, in ciuda solidaritatii dintre ei, a tot ceea ce simt ca ii uneste, nici unul fata de altul nu se deschid complet, pentru ca nu au capcitatea asta, pentru ca gesturile firesti nu le stau in fire (in primul rand lui). Astfel ceea ce ar fi fost o poveste de dragoste ramane multa, multa vreme o camaraderie fraterna; intr-un tarziu fata (cea mai "normala" dintre ei doi) ia ea initiativa... dar n-am sa va povestesc ce se intampla mai departe, ca nu cred ca vreti spoilere.

E multa tacere, stanjeneala, necomunicare, neintelegere,  lucruri nespuse, sentimente de vinovatie sedimentate, afectiune neexprimata sau exprimata stangaci si in contratimp - intre cei doi protagonisti, intre fiecare dintre ei si parintii lor sau prietenii lor.


Eroina, Alice, este, cum ziceam, cea mai "normala" dintre cei doi; la ea anomalia este fizica - un accident la schi a lasat-o schioapa - altfel insa are aspiratiile "normale" ale unei adolescente obisnuite de la sfarsitul secolului 20: vrea sa fie "cool", sa fie populara intre colegi, sa placa baietilor, sa aiba un prieten, sa fie acceptata in gasca celor mai cool fete; se infometeaza ca sa slabeasca, isi face chiar un tatuaj, trecand peste interdictia parintilor - si e in al noualea cer cand Viola, cea mai "cool" fata din clasa, ii arata prietenie, desi abia ii simtise pe pielea ei rautatea.

Eroul, Mattia, insa, este mult mai "diferit". Elev stralucit in liceu (inspamantandu-si profesorii si ingrijorandu-si parintii chiar prin performantele sale), matematician de exceptie la maturitate, cu contributii importante si originale la teoria numerelor, e in acelasi timp total inadaptat pentru viata de zi cu zi. Foarte necomunicativ si inchis in sine, chiar si cu prietenii apropiati, ca Alice sau Denis (colegul lui de banca, homosexual in devenire, care il iubeste in secret dar se multumeste cu rolul de best friend) prefera sa stea alaturi in tacere. Iar cand totusi spune ceva, cel mai adesea e vorba de matematica mereu prezenta in gandurile sale, prin prisma careia percepe toate. Pentru el, de pilda, el si Alice sunt o pereche de numere prime (ca 11 si 13 sau 17 si 19).  Evita sa priveasca in ochi, nu-i place sa fie atins, evita pe cat posibil orice contact cu ceilalti. Ajunge la 30 de ani fara sa invete sa sofeze si [asta ar cam fi spoiler] fara sa faca sex [end spoiler]. Are tendinte automutilante, se taie cu lama sau orice suprafata taioasa - desi nu aparuse inca moda emo - e modul lui de a lupta impotriva gandurilor si amintirilor dureroase. Are in plus o obsesie pentru ordine si simetrie vadita chiar cand isi taie carnea in farfurie.

Dupa toate aceste semne, imo, nu e doar un nerd timid si stangaci ci un caz de Asperger - oricat de bizar ar fi sa pui diagnostic unui personaj dintr-o carte (Cinabru acorda frecvent diagnosticul asta). Insa autorul nu spune niciodata asta - mai mult, pune starea lui Mattia pe seama unei traume din copilarie (ori sindromul Asperger e afaik innascut). Initial Mattia e un copil normal legat de o anormala: sora sa geamana, Michela (sunt gemeni identici, ni se spune, desi gemenii identici nu pot sa aiba sexe diferite) e complet retardata. Vinovatia pentru soarta Michelei ii induce tendintele automutilante si toate celelalte.

Ar mai fi si altele de spus, dar nu mai am timp. Puteti citi impresiile altora despre cartea asta la "joaca de mine" si la "tara mea inventata" (ei au citit-o in engleza).