Jon Lee Anderson - Che Guevara: A Revolutionary Life

 Jon Lee Anderson, "Che Guevara: A Revolutionary Life", Grove Press, 2010 (Revised Edition)

(fragmente)

Am citit-o ca sa ma lamuresc cum s-a putut transforma baiatul ala bun, vesel si fara griji din Jurnalul pe motocicleta in "eroul" / "criminalul" de mai tarziu, dispus sa moara si sa omoare pentru un ideal utopic - si cat de "erou" si cat de "criminal" a fost de fapt.

Che Guevara este cu siguranta unul dintre cele mai interesante personaje ale secolului XX - devine si mai interesant privit de aproape, ii descoperi laturi nebanuite. E un personaj tragic, care a facut mult rau si era sa faca si mai mult rau (intregii planete), totul din dragoste, cu cele mai bune intentii, convins pana in ultima clipa ca e in slujba binelui. Avea atatea calitati: inteligent si cultivat, foarte curajos, incoruptibil, dedicat trup si suflet cauzei - atata doar ca nu si-a ales bine cauza...

Cartea te face sa meditezi la rolul personalitatilor  in istorie: Cuba a devenit comunista din cauza argentinianului Che Guevara - el a plantat ideea comunismului in mintea lui Fidel Castro, con la luz de su sonrisa, vorba cantecului. Fidel Castro nu era comunist la inceput. Fidel era un ambitios, Che un idealist; Fidel voia puterea, Che voia o lume mai buna. Fidel avea inclinatii burgheze: ii placea traiul bun, mancarea buna, femeile frumoase; Che ducea corectitudinea si dezinteresarea pana la asceza. Si totusi Che, cavalerul fara teama si prihana al comunismului, a avut un impact negativ mai mare. Fara Che, Fidel ar fi fost un dictator latino-american oarecare.

***

A nu se crede ca aceasta carte il prezinta pe Che Guevara doar ca o suma de calitati. Chiar daca Vladimir Tismaneanu o considera "lucrare hagiografica" (oare a citit-o?).  Pe de alta parte, am vazut site-uri marxiste care il considera pe Anderson un detractor care a intinat memoria lui Che Guevara. Asta pentru ca Anderson se straduieste sa fie obiectiv: scrie si de executiile ordonate de Che Guevara, si de impactul lui dezastros asupra economiei cubaneze ca ministru al industriei (era mai comunist decat Moscova, nu accepta nici putina autonomie financiara a intreprinderilor si motivare financiara a muncitorilor din tarile socialiste, credea ca economia poate functiona pe baza de motivatii morale), si de duritatea acestui simbol al rebeliunii cu subordonatii sai (pentru abateri mai serioase, pe luptatorii lui ii pedepsea cu cateva zile fara hrana, iar pe subaleternii de la minister, cu cateva luni in lagarul de munca Guanahacabibes). Desi autorul a stat cativa ani in Cuba pentru documentare, cartea e departe de a fi propaganda pro-cubaneza. Nu m-as mira sa fie interzisa in Cuba - de fapt m-as mira sa nu fie. 

Sigur, Anderson nu este total obiectiv. Un articol despre victimele lui Che Guevara reprosa cartii ca are mai multe pagini dedicate primei iubiri a lui Che decat proceselor si executiilor celor socotiti vinovati de represiunea dictatorului Batista, organizate de Che in fortareata-inchisoare La Cabaña in lunile de dupa victorie. In plus, am remarcat ca la episodul La Cabaña, Anderson citeaza doar surse din tabara lui Che, subalterni implicati si ei in tribunalele revolutionare. Au fost 55 de executii in 5-6 luni. Pentru a pune lucrurile in perspectiva, autorul spune ca tot pe-atunci Raul Castro (fratele lui Fidel si actualul conducator al Cubei) executase 70 de soldati intr-o singura zi. Au fost unele executii si in perioada luptelor din munti: informatori, dezertori, talhari, violatori - aici sursa autorului e chiar Che, care nota totul in jurnalul sau, inclusiv cum a impuscat el cu mana lui un tradator, pe unde a patruns si pe unde a iesit glontul prin teasta aceluia (in termeni anatomici, ca era medic). Si cand te gandesti ca pornise pe calea care l-a dus la astea manat de compasiune, miscat de suferinta celor saraci...

In fata propriei constiinte si a vechilor prieteni uluiti de transformarea lui in killing machine (ca Alberto cel cu motocicleta) se justifica prin necesitate si binele viitor: daca nu-i ucizi tu, te ucid ei; da, au si ei familie, copii, dar problema se pune sa salvezi mii de copii viitori de la o viata de foame. De fapt insa a fost ca in bancul sovietic cu "nu a castigat ci i s-a furat": nu a salvat ci a condamnat mii de copii viitori la foame, lipsuri, mancare pe ratie - ratiile s-au introdus in 1962, cand era el ministru (la 7 luni dupa ce, la o conferinta internationala, se lauda cum Cuba va deveni autosuficienta in ce priveste producerea hranei si va avea crestere economica de 10% pe an), si au ramas in vigoare pana astazi. Ganditi-va la anii '80, daca i-ati prins si voi in copilarie, ganditi-va cum ar fi fost sa dureze peste 50 de ani, sa fi trait asa toata viata voastra - ca sa intelegeti ce a insemnat Che Guevara pentru Cuba.

***

Ernesto Guevara de la Serna s-a nascut intr-o familie buna argenitiniana, burghezo-mosiereasca (chiar cu origini aristocratice dinspre mama), care isi pierdea treptat averea, dar nu si pozitia sociala. Parintii (mai ales mama lui) erau oameni cultivati, mai nonconformisti pentru epoca si mediul lor, nereligiosi, cu inclinatii spre stanga (tineau cu republicanii in razboiul din Spania), dar democrati, contra dictaturii lui Peron; aveau o casa dezordonata, primitoare si plina ochi de carti, raspandite pe toate mobilele.

Mama lui era o femeie neobisnuita, prima din oras care purta pantaloni si conducea masina; de la aceasta femeie a mostenit se pare Che Guevara curajul lui aparte si nonconformismul, dar si astmul care l-a chinuit toata viata. Ea l-a incurajat sa-si petreaca perioadele de boala citind (ea l-a invatat sa scrie si sa citeasca si mai tarziu l-a invatat frantuzeste), dar intervalele de sanatate facand miscare, sport, excursii, fara retineri, ca si cand n-ar avea boala. Intre ei a existat mereu o relatie speciala (intretinuta si de la distanta prin scrisori, dar intrerupta brutal cand Che a disparut plecand in mare secret in expeditia din Congo, iar ea a crezut, ca mai toata lumea, ca Fidel l-a facut disparut, cum se intampla frecvent intre nr. 1 si 2 din tarile socialiste; a si murit curand, deznadajduita, iar el, devastat interior la aflarea vestii, se straduia sa n-o arate, ca un comandante nu-si putea ingadui sa-si planga mama; si-a descarcat sufletul doar pe hartie.)

Primul lui contact cu marxismul a fost in adolescenta, din pura curiozitate intelectuala - era un cititor vorace, care citea tot ce-i pica in mana: carti de aventuri dar si literatura serioasa, proza si poezie, psihologie si filosofie - si din fronda. Cand era mic, aruncase pocnitori pe geamul vecinilor care aveau o serata, dar dupa ce crescuse si nu mai putea face asta, ca lua el insusi parte la evenimentele din lumea buna frecventata de parintii sai, observase ca niste idei si citate bine alese din lecturile sale aveau aproape acelasi efect. Cand se discuta de religie de exemplu, se folosea de Marx, dar la fel de bine si de Nietzsche.

Primul contact nu l-a convins. Pe atunci, in liceu si in studentie, nu se considera si nu era considerat comunist, nici nu il prea interesa politica, ci cartile, calatoriile si femeile (si in acest ultim domeniu, ca si la lecturi, vadea acelasi nesat si gust pentru diversitate: albe, negrese, indience). Nu avea inca o conceptie politica, dar avea o respingere spontana si instinctiva a tot ce reprezenta lumea buna a burgheziei argentiniene in care crescuse; o sfida si prin idei si prin tinuta (neglijenta dusa pana la neglijarea igienei), asteptand momentul cand se va putea rupe cu totul de ea, plecand cat mai departe, ca sa descopere alta lume, alt fel de oameni.

Pana atunci, profita de vacante sa calatoreasca: ba prin Argentina pe bicicleta, ba pe ocean, angajat pe un vapor; in ultima vacanta (prelungita) a facut cunoscuta calatorie pe motocicleta, apoi a terminat facultatea si imediat a plecat din tara. Prima oprire a fost in Bolivia, unde fusese revolutie si se facea reforma agrara, ceea ce intai l-a atras - raspundea ideilor lui inca vagi de reforma sociala, trezite  in calatoria anterioara de contactul cu saracia si suferinta - pana a vazut un functionar din minister dand cu DDT taranii indieni veniti pentru improprietarire; dezamagit de atitudinea noii puteri revolutionare fata de popor, a plecat mai departe, din tara in tara...

Pana a ajuns in alta tara in febra revolutiei: Guatemala. Aici a trait vremuri interesante: a prins interventia orchestrata de CIA, care a inlocuit un presedinte ales, Arbenz, cu un dictator Castillo Armas, ca sa puna capat reformei agrare si unor nationalizari care atingeau interese americane. El deja cocheta cu marxismul cand a ajuns in Guatemala, dar dupa ce a vazut avioanele tragand in civili, dupa ce s-a oferit sa lupte pentru revolutie dar a fost trimis la un spital, ca era medic, dupa ce a vazut demisia presedintelui sub presiunea SUA si represaliile care au urmat, arestarile (chiar viitoarea lui sotie, Hilda), a iesit din experienta asta complet radicalizat, plin de revolta neputincioasa impotriva americanilor si convins ca solutia la  problemele Americii Latine se gaseste dincolo de cortina de fier. S-a refugiat in Mexic, unde l-a cunoscut Fidel Castro si l-a chemat cu el in Cuba la revolutie (ca-i trebuia un medic al trupei de guerila).

***

Debarcarea in Cuba a fost un dezastru - au fost desoperiti imediat de armata si spulberati; din cei 80 de oameni de pe vas, doar vreo duzina au supravietuit si s-au regrupat in munti (Che a incasat si el un glont in gat, dar a supravietuit, desi convins ca moare). Si totusi, acolo in munti, minuscula grupare rebela a supravietuit, a luat amploare si dupa 2 ani, in cele din urma a invins. Cum a fost posibil ? Cu ajutorul taranilor din munti, care i-au ascuns, hranit si li s-au alaturat in lupta, si al orasenilor din miscarea de la ses, mai ales studenti si tineri intelectuali, care riscandu-si viata i-au aprovizionat constant cu arme, bani si provizii. Taranii voiau pamant, orasenii voiau libertate - si la final s-au trezit ca au luptat pentru victoria comunismului ! In plus, Batista era un dictator extrem de corupt, care transformase Cuba intr-un bordel si avea legaturi cu mafia americana; era detestat de mai toata lumea, asa ca nici soldatii, nici ofiterii nu erau prea dornici sa-si dea viata pentru el (mai ales ca rebelii, de regula, eliberau prizonierii dupa ce le luau armele, ba chiar pansau prizonierii raniti - si Che insusi se ingrijise de ei ca  doctor).

Desi fusese adus in primul rand ca medic al trupei rebele, Che prefera rolul de soldat (chiar dupa debarcare, abandoneaza un pachet medical luand in brate unul de munitii). S-a remarcat curand prin curajul lui neobisnuit, asa ca a fost facut comandante, incredintandu-i-se conducerea unei coloane (dupa care s-a remarcat si prin asprimea fata de soldatii sai). Era atat de curajos, pus pe fapte mari, atras de primejdie, incat Fidel a trebuit sa-i ordone in scris sa nu faca chestii sinucigase, sa nu-si riste viata fara rost. (Che in schimb infiintase in coloana lui un asa numit "pluton sinucigas" pentru misiunile cele mai periculoase, in care soldatii rebeli se inghesuiau sa intre de cate ori se facea un loc liber - "noroc" ca se facea des.)

Temperamentul lui nu era facut pentru stat la birou, pentru lucrul cu cifrele (inainte de a fi ministrul industriei, fusese directorul bancii nationale - desi singura lui tangenta cu bancile a fost cand a vrut sa jefuiasca una, inainte de victorie, dar a trebuit sa renunte, ceilalti lideri ai miscarii refuzand sa colaboreze la una ca asta). Asa ca l-a convins  pe Fidel sa-l trimita in secret in Congo cu o trupa de cubanezi negri, sa-i ajute pe rebelii care luptau contra neocolonialismului.

Rebelii congolezi n-au fost chiar bucurosi ca le-a venit un white savior. Din cate a descris-o Che, situatia de acolo era dezastruoasa. Liderii rebeli se certau intre ei si petreceau la oras pe banii tarilor prietene si pe front nu calcau cu lunile. Un ofiter, om educat, vorbind o franceza fluenta, sustinea ca gloantele nu-l pot atinge datorita dawa (o forma de magie congoleza). Soldatii nu stiau sa-si foloseasca armele (desi aveau arme bune din belsug, trimse de statele socialiste) si li se descarcau aiurea, riscand sa-si raneasca camarazii. In lupta, africanii au luat-o la fuga, lasandu-i sa lupte doar pe cubanezi - dupa care au pedepsit vraciul, ca nu le facuse bine dawa. Evident ca in conditiile astea au luat bataie, iar Che si soldatii lui au trebuit sa se retraga invinsi din Congo.

Dar Che nu se putea intoarce in tara infrant (faptul ca lasase in Cuba cinci copii, cel mai mic abia nascut cand plecase, nu era suficient sa-si calce pe mandrie - uneori de sub dezinteresarea comunistului iesea la suprafata orgoliul aristocratului). Ii trebuia un nou camp de lupta. Asadar, cu o trupa de guerrilleros cubanezi veterani, alesi pe spranceana, a plecat in  Bolivia - tara din care, spera el, va raspandi revolutia in toata America de Sud, visul lui fiind o America Latina unita si comunista.

De ce a esuat in Bolivia cu metoda focarului de guerila ce reusise in Cuba ? Pentru ca in Bolivia le-a lipsit sprijinul populatiei, care i-a privit ca pe niste invadatori straini (ce erau). A reusit sa recruteze doar cativa oraseni (comunisti - dezavuati de conducerea partidului lor), dar nici macar un taran. Taranii indieni, improprietariti la revolutia boliviana (vezi mai sus), ii priveau pe strainii astia albi, barbosi si inarmati, cu teama si ostilitate, se fereau de ei cat puteau. In plus, a avut si mult ghinion. Au ramas complet izolati dupa ce li s-a stricat aparatul de transmisie, iar Tania, legatura lor cu reteaua de spionaj cubaneza, s-a dat de gol din imprudenta si a trebuit sa ramana cu ei - poate o atragea viata de guerila sau poate o atragea Che, desi cartea nu sustine teza ca ar fi fost amanti (dar Che avea o putere de atractie teribila asupra femeilor, uneori chiar asupra barbatilor, s-a trezit cu o declaratie de dragoste si de la un diplomat sovietic!) Iar dupa ce armata boliviana le-a descoperit ascunzatoarea de provizii, documente si medicamente, Che n-a mai putut sa-si tina sub control astmul si l-a coplesit boala, facand din el un invalid ce abia putea sa umble. Ce a urmat a fost o lunga agonie...

***

Concluzia v-am spus-o deja: I can't help admiring him. In spite of everything... Cartea aceasta bogata in informatii, in unele pagini captivanta ca un roman bun, in altele plictisitoare tocmai prin multimea informatiilor care detaliau contextul dar intrerupeau povestea, n-a facut decat sa-mi intareasca concluzia cu care incheiam recenzia Jurnalului pe motocicleta:

Din fire, oamenii buni fac lucruri bune, iar oamenii rai fac lucruri rele; pentru a face un om bun sa faca lucruri rele, e nevoie de o ideologie.

Teaser - Che Guevara: A Revolutionary Life - Jon Lee Anderson

Fragment din cartea Che Guevara: A Revolutionary Life de Jon Lee Anderson:

    As Oltuski recalled, Che was away when they arrived, and they were received by one of his young bodyguards, Olo Pantoja. As an act of courtesy, Pantoja offered them some goat meat, which they noticed was already green with rot. So as not to offend, they each tried a bite, a decision Oltuski immediately regretted: overcome by nausea, he discreetly went outside and spat out his mouthful. When Che returned at midnight and settled down before the meal, Oltuski watched with horrified fascination.

    “As he spoke,” Oltuski wrote, “he took the pieces of meat with dirty fingers. Judging from the relish with which he ate, it tasted gloriously to him. He finished eating and we went outside. ... Che handed out cigars. They were rough, no doubt made in the zone by some guajiro . I inhaled the bitter and strong smoke: I felt a warmth in my body and a light dizziness. To my side, Che smoked and coughed, a damp cough, as if he was all wet inside. He smelled bad. He stank of decomposed sweat. It was a penetrating odor and I fought it with the tobacco smoke. ... Che and Marcelo had some verbal wrangles. Among other things, they argued over the program of the 26 of July. ...

    “When we were on our way back, Marcelo asked me: ‘What do you think?’

    “‘In spite of everything, one can’t help admiring him. He knows what he wants better than we do. And he lives entirely for it.’” 

Si asta e si impresia mea finala (nu despre carte, despre personaj): I can't help admiring him. Sa fie insa clar: il admir dar nu il aprob. Nu numai ca a nenorocit Cuba cu comunismul, dar nu mult a lipsit sa nenoroceasca intreaga planeta cu un razboi atomic. Si cu toate astea... in spite of everything, one can’t help admiring him....

***

Inca niste citate, despre umorul lui Che Guevara, care m-a surprins in Jurnalul pe motocicleta  - si care l-a surprins si pe Goodwin, secretarul lui Kennedy, cand a avut o intrevedere cu temutul guerrillero.

Inainte de a deveni comandante Che Guevara, tanarul Ernesto pare sa fi fost genul care facea haz de orice, chiar si de ce avea el mai scump:

Writing to Celia about his infant daughter, he gave a new twist to a father’s pride. “My Communist soul expands plethorically,” he said. “She has come out exactly like Mao Tse-tung. Even now, the incipient bald spot in the middle of the head can be noted, the compassionate eyes of the boss and his protuberant jowls; for now she weighs less than the leader, five kilos, but with time this will even out.” 

(Celia [de la Serna] era mama lui Che; fetita lui Che "semana" cu Mao pentru ca mostenise ochii de chinezoaica de la mama ei, prima lui sotie, o peruana metisa.)

Dupa ce a ajuns inalt oficial al regimului cubanez,  a devenit desigur mai retinut, in special in public, dar uneori tot mai rabufnea, ca de pilda intr-o vizita oficiala in Indonezia:

    In Djakarta, Che fell in with a congenial compatriot, the Argentine ambassador, who regaled him with stories about Sukarno’s sybaritic lifestyle: how he lived like a monarch and maintained a harem of women of different nationalities. His current favorite, Che was told, was a Russian woman, a “gift” from Nikita Khrushchev. When Che went to Sukarno’s palace for a meeting, the Argentine envoy went along as his interpreter. Sukarno insisted on showing off his private collection of paintings, and the tour went on and on. Pardo could tell that Che was getting restless. Finally, Che broke his silence: “Well, Mr. Sukarno, in this entire tour we still haven’t seen the little Russian girl, who they say is the best thing in your collection.” Fortunately, Sukarno didn’t understand Spanish. The Argentine ambassador nearly fainted with shock and disbelief, but recovered in time to invent a question about the Indonesian economy. 

Iar in cartea lui Che despre expeditia din Congo, "povestea unui esec", desi isi face cat se poate de serios autocrtica, tot i se intampla sa alunece spre haz de necaz si autoderiziune, ca in tinerete in Jurnalul pe motocicleta:

On top of everything else, malaria as well as gastroenteritis continued to plague the Cubans. Che was also afflicted, as he wrote with black humor: “In my field diary I had recorded the statistics, in my case, of more than 30 depositions [defecations] in 24 hours, until the rigors of my runs vanquished my scientific spirit. How many more there were, only the bush knows.” 

Mi se pare foarte diferit de liderii nostri comunisti din Europa de Est, cel putin din unele puncte de vedere. Din pacate existau totusi si asemanari, cu radacini ideologice - dar despre latura lui intunecata am scris in "recnezia" cartii citate.

Michel Houellebecq - Platforma

Michel Houellebecq, "Platforma", Polirom, 2011 (traducere de Emanoil Marcu)


Mi s-a parut cea mai slaba carte a lui Houellebecq. E un fel de fantezie sexuala de la cap la coada - sau aproape pana la coada; faptul ca i-a lipit o coada de peste tragica pe ultimele cateva zeci de pagini nu schimba datele problemei, nu o face decat sa fie  "varză cu fite de sparanghel", cum zicea capricornk13 despre o alta carte de-a lui (mai buna insa).

Tema e turismul sexual, povestea se petrece in mare parte in locatii exotice ca Thailanda si Cuba si e o succesiune de acuplari in 2, 3, 4, variind doar pozitiile, nr si rasa partenerilor: prostituate thailandeze, camerista cubaneza, cuplu de negri...  si totul decurge ca intr-un film porno:

Valerie m-a incalecat [...] In clipa aceea, pe tereasa,  am zarit o camerista care matura nisipul. Perdeaua era trasa, fereastra larg deschisa. Intalnindu-mi privirea, fata a pufnit in ras. Valerie s-a indreptat, i-a facut semn sa se apropie. [...] Cand [fata] a intrat in camera, [Valerie] a inceput sa-i descheie bluza [si urmeaza o partida de sex in 3].

Naratorul, Michel, este un tip de 40 de ani absolut oarecare, contabil la stat. Valerie este si ea initial, aparent, o fata oarecare; cu o fatza banala si un corp superb ascuns sub haine lalai, cu oarece tendinte lesbiene (asta dovedindu-se o calitate, vezi mai sus), e buna, sufletista, dornica sa daruiasca, are o cariera de succes in turism (desi nu e ambitioasa!), un salariu mare si doar 27 de ani  - si se indragosteste inexplicabil de cvadragenarul Michel. La fel de inexplicabila e brusca transformare a lui Valerie, cand Michel o descopera (initial o ignora, captivat de thailnadeze), dintr-o fata linistita, modesta, serioasa, in amanta perfecta, experta in arta amorului, fara nicio sfiala, gata de orice ca sa-i faca placere, inclusiv sa introduca ocazional o a 3-a persoana, ca mai sus.

Atunci cand capricornk13 a fost atat de caustica cu Houellebecq, eu i-am luat partial aparearea, zicand intr-un comentariu:

Ca scriitor si mie mi se pare aproape 0 (cand e vorba de a crea niste personaje vii, o poveste, a scrie bine etc.); ca “filozofie”… ceea ce face el acolo nu e desigur filozofie, ci filozofare a omului obisnuit, fara adevarata cultura filozofica, care se izbeste de niste probleme ce il pun pe ganduri… insa mie mi se pare ca atinge niste probleme reale, niste puncte nevralgice ale societatii noastre si asta e totusi de apreciat, chiar daca ar putea spune toate alea la fel de bine intr-un eseu, nu intr-un roman si chiar daca in toate romanele repeta aceleasi lucruri.

Si nu cred ca vrea doar sa socheze sau sa ofere echivlentul scris al unui film porno. Tine cont ca in cartile lui personajele principale sunt totdeauna loserii, cartile sunt nu atat despre sex cat despre dorinta si frustrare…

Si ce spuneam mi se pare in continuare valabil pt alte carti ale autorului (Particulele elementare, Posibilitatea unei insule); cartea asta insa e pur si simplu echivalentul scris al unui film porno. Mai sunt oarecare interludii intre partide, in care se discuta pe larg despre problemele industriei turismului si se gaseste solutia: organziarea semioficiala a turismului sexual, prezentata ca o idee revolutionara, care va transforma industria turistica:

de o parte sunt milioane de  occidentali care au totul, dar care nu reusesc sa gaseasca satisfactie sexuala[...];De cealalta parte, sunt miliarde de indivizi care nu au nimic, care mor de foame, [...] care nu mai au de vandut decat trupul [...]: este o situatie de schimb ideala. Si este incredibil cati bani pot iesi de aici: mai multi decat din informatica [...]

Cinicul, lucidul Houellebecq pare sa aiba o imagine destul de edulcorata despre prostitutia din "lumea a 3-a", iar pe cei revoltati de ea ii taxeaza drept "ciufuti" al caror unic obiectiv este sa strice placerea turistilor; faptul ca 1/3 din prostituatele thailandeze sunt seropozitive e mentionat doar in treacat si, tezist, Houellebecq face ca cea mai indignata de turismul sexual sa fie exact cea mai antipatica din grupul de turisti, o femeie a carei "expresie de baza era una de rautate".

Nu cred ca mai e nevoie sa spun ca nu o recomand - decat daca aveti un interes special pt turismul sexual :D

PS - Later edit, luni 4 iunie:
Dupa spusele lui dragos de la chestii livresti, la intalnirea cu cititorii romani de sambata trecuta, de la Bookfest, Houellebecq ar fi zis ca "romanele lui au si ele clipe de fericire, dar scurte". Adevarat, observasem si eu asta, doar ca nu sunt neaparat scurte, chiar daca se curma la un moment dat - cum ziceam, "Platforma" e aproape numai "clipe de fericire" pana aproape de final si poate de aceea e si cea mai slaba, dupa parerea mea, pt ca  punctul forte al lui Houellebecq nu e felul cum prezinta fericirea ci frustrarea sexuala; in ce priveste descrierea "clipelor de fericire", ar putea lua lectii, el, islamofobul care in cartea asta e mai pornit decat oricand impotriva arabilor, de la anonimii arabi care au creat acum 1000 de ani 1001 de nopti. Se intelege de la sine ca fericirea (anti)eroilor lui e intotdeauna sexuala, e femeia perfecta: atragatoare, iubitoare, devotata, supusa, mereu dispusa, care ii face sa traiasca, vorba lui Hasdeu in Micuta, "un adevărat paradis al lui Mahomet, redus la o singură hurie" - uneori nu doar una singura, ca femeia pefecta n-ar fi perfecta daca n-ar fi deschisa la sex in grup, chiar din primele luni ale relatiei. Neverosimilitatea personajului feminin si a situatiei - dragostea totala a femeii perfecte pt loserul oarecare - e atat de mare ca intr-o carte cu adevarat lucida asa ceva nu s-ar putea sfarsi decat cu "si atunci m-am trezit si am vazut ca iarasi patasem cearsaful." Houellebecq insa, uneori - si in cartea asta, si in "Particulele elementare"- reuseste sa curme situatiile astea neversoimile in moduri inca mai neverosimle, de tip "deus ex machina"... doar in "Posibilitatea unei insule" se sfarsesc normal (se satura el de ea respectiv se satura ea de el).