Henriette Yvonne Stahl, Voica. Pontiful, Editura Litera, 2010
Pret: 14 lei (acum la reducere 5 lei)
Cartea aceasta ar trebui sa fie lectura obligatorie pentru toti paseistii care ridica ode taranului roman si considera epoca interbelica un Paradis pierdut. Henriette Yvonne Stahl, frantuzoaica la origine si cu ceva ascendenta germana,stabilita de mica in Romania, a fost in stare sa scrie pe la 20 de ani acest remarcabil tablou al vietii la tara, mult mai putin idilic decat al lui Duiliu Zamfirescu, avand-o in prim plan pe Voica, figura memorabila de taranca, ce mi-a amintit de Maria (Mica) din Acasa, pe campia Armaghedonului a Martei Petreu: si la una si la alta nefericirea adanca, fara leac, tasneste uneori la suprafata in izbucniri de mare rautate si totusi nici una nici alta nu sunt personaje (total) negative.
E foarte multa violenta familiala si nu exista agresori si victime inocente, caci victimele sunt la randul lor agresoare pentru fiinte mai vulnerabile decat ele. Dumitru bate crunt pe Voica, dar si Voica bate crunt pe Floarea, cumnata, pe Ion, copilul din flori al lui Dumitru, iar Ion, copil de numai 3 ani, da si el cu batul in Stanca, o fetita sperioasa de 9 ani pe care tata-sau i-o tocmise "sluga" (ca pe atunci si acolo nu se spunea "babysitter"). Cea mai dura scena, mai dura pentru mine decat orice am intalnit in Viata lui Kostas Venetis, e insa cand Voica bate un caine, numai pentru ca e al Floarei, dusmancei; va previn ca e greu de suportat (si sa nu credeti ca eu sunt un fel de Brigitte Bardot, din contra, votez pentru eutanasierea cainilor vagabonzi cu ambele maini).
Henriette Yvonne Stahl ne mai prezinta si alte aspecte din viata satului: O fetita de 11 ani nu stie citi ca n-a facut decat cateva zile de socala; tatal ei l-a platit (in natura) pe dascal ca sa nu ii ia fata la scoala, sa poata sa aiba grija de un fratior mic; fetitei nu ii pasa: "Doar n-oi muri, ca-s fata, nu baiat!" O lauza zace la pat cu mari dureri; cu greu "domnisoara" (naratoarea) ii convinge barbatul sa cheme doctorul, care fara sa o examineze ii da niste prafuri, aceleasi pe care le prescrie si pentru tuse... pana la urma o pune pe picioare moasa comunala, chemata tot la insistenta "domnisoarei"... Dumitru il imbata pe micutul Ion cu rachiu, mandru de el ca bea ca un om mare, si toata lumea se distreaza de shotiile copilului, caruia dupa asta ii e rau cateva zile...
A nu se crede totusi ca taranii sunt prezentati doar ca niste brute necioplite. Brutalitatea e doar una dintre fetzele lor, aceiasi oameni pot fi si politicosi si prietenosi in alte contexte, mai ales cand au interesul, iar cu "domnisoara" de la oras care sta la ei in gazda si e martora neputincioasa la toate astea, si Voica si Dumitru sunt de-a dreptul respectuosi - desi ea e tanara de tot, ei ii spun "domnisoara" iar ea le spune pe nume. Amandoi sunt oameni harnici, gospodari, chibzuiti, gandind in perspectiva: Voica nu vrea sa primeasca copilul din flori decat daca barbatul trece 2 pogoane pe numele ei, ca nu cumva copilul cand va fi mare s-o zvarle in strada; Dumitru nu vrea sa-i dea pogoanele ca s-o motiveze sa se poarte frumos cu copilul lui, sa nu-l bata, stiind ca la batranete va depinde de el; fiecare are dreptatea lui.
Alte pareri, tot favorabile, despre carte gasiti la luciat si la la capricorn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu