marți, 31 iulie 2012

Ana Maria Sandu - Omoara-ma!

Ana Maria Sandu, Omoara-ma!, Polirom, 2011

Pret: 10 lei ebook / 30 lei tiparita

Vali, un tip obisnuit, se intorcea de la o bere cu baietii, putin pilit, cand neobisnuitul apare brusc in viata lui sub forma unei fete care plange, se loveste de zid si baguie cuvinte incoerente si nelinistitoare. O ia sub aripa dintr-un amestec de mila si atractie si astfel devine confidentul unei povesti stranii.

Ramona era si ea o fata obisnuita; studenta din provincie, terminase facultatea si nu stia cum sa supravietuiasca in capitala cu un salariu care nu ajungea de o chirie, asa ca oferta batranei doamne Manea de a o gazdui gratis i s-a parut colacul de salvare.

Inceputul convietuirii lor parea the beginning of a beautiful friendship intre cele doua femei atat de diferite nu numai ca varsta ci si ca personalitate - cu tot avantajul tineretii, Ramona se simtea banala si stearsa pe langa distinsa doamna Manea; eleganta si tinuta ei ii impun dar mai ales povestile despre viata ei trecuta o fascineaza. Pe  masura ce prietenia, intimitatea dintre ele creste, pe masura ce creste facinatia Ramonei, restul, tot cea forma viata Ramonei de pana atunci, se estompeaza, legaturile cu restul lumii - cu generatia ei, cu familia ei - se subtiaza pana se rup: dupa o cearta cu mama ei, Ramona renunta la mobil si prin asta la orice contact cu viata ei trecuta. Totul cumva firesc, de la sine, fara ca doamna Manea sa i-o fi cerut expres, pur si simplu pt ca ea nu mai simtea nevoia de nimeni altcineva, de nimic altceva.

Asa ca ajunge sa-si duca viata numai in apartamentul doamnei Manea, respirand atmosfera doamnei Manea, hranindu-se cu nesecatele povesti din trecutul fabulos al doamnei Manea (care o poarta la Paris, Saint-Tropez si Lisabona), traind aventurile doamnei Manea, indragostindu-se de iubitii de altadata ai doamnei Manea... Si aici ajung la ce nu mi-a placut in primul rand: povestea gerontofilo-necrofila cu Geo, cu "cerculetele" lui si triunghiul amoros din care 2 sunt septuagenari - si lucrurile devin si mai creepy cand Geo, iubitul din tinerete al doamnei Manea, ajuns batran si decrepit, devine postum iubitul imaginar al Ramonei... Nu mi s-a parut convingatoare nici povestea pariziana din casa-acvariu - in schimb Parisul e evocat convingator, cel putin pentru cineva ca Ramona si ca mine, care n-a calcat pe acolo - si nici evolutia doamnei Manea [spoiler] din fiinta generoasa care ajuta dezinteresat o tanara aproape necunoscuta, bolnava si dezorientata, in fiinta malefica si posesiva de la urma [end spoiler] - sau Ramona ar fi un narator necreditabil ?

[spoiler] Acum cand scriu cred ca mi-a "picat fisa" in legatura cu povestea din casa-acvariu si in general povestea pariziana: triunghiul parizian e imaginat de doamna Manea ca proiectia relatiei reale din triunghiul bucurestean, in care doamna Manea s-a pus pe sine in rolul Ramonei, pe cand Marie joaca rolul ei din realitate: Marie o primeste, generoasa, sa doarma in casa ei pe Veronica Manea, care insa se foloseste de ocazie ca sa flirteze cu iubitul Mariei, Ian(Geo). In plus, se pune pe sine in postura de a fi fascinata de batrana Martha Bibescu, asa cum irl este Ramona fascinata de ea. Si nu tr. sa fie verosimila din moment ce e fictiune[-in-fictiune], din moment ce doamna Manea, dupa cum aflam in final, nu a locuit de fapt niociodata in strainatate. [end spoiler]

E o poveste bizara, disturbing, uneori neconvingatoare, insa este una dintre cartile demne de interes ale generatiei (relativ) tinere de scriitori romani afirmati in anii 2000.

PS: Poate ar fi fost interesant sa vedem povestea si din cealalta perspectiva, a doamnei Manea, ca in Colectionarul lui Fowles - sa zicem intr-un jurnal descoperit dupa moartea ei - dar poate asta ar fi rispit o parte din mister...

miercuri, 25 iulie 2012

Thomas Mann - Casa Buddenbrook

Thomas Mann, Casa Buddenbrook, Editura Rao, 2009

(eu am citit de fapt alta editie veche, dinainte de '89, de la Cartea Romaneasca)

Mi se pare incredibil ca Thomas Mann a scris cartea asta la numai 26 de ani - 26 de ani mi se pare prea devreme chiar pt a o citi, risti sa o gasesti cam plicticoasa... Asa cum poate ca stiti, cartea descrie (minutios) destinul, marirea si decaderea unei bogate familii de negustori de grane din marea burghezie a unui vechi oras german (Lubeck, orasul natal al lui Mann), urmarita timp de 3-4 generatii, de la apogeu pana la stingere. E un mediu pe care Thomas Mann il cunoaste foarte bine pt ca din el provine; filozofia lor de viata e o imbinare de austeritate si epicurianism(*): respectabilitate burgheza, seriozitate, simtul datoriei si al raspunderii, dar si lux, belsug, mese copioase si sofisticate servite in sali elegante decorate cu fresce cu zei antici.

Cum ziceam, 26 de ani e prea devreme pt a o citi, pt ca nu vei gasi in ea nici aventura (singurele aventuri din viata lor sunt afacerile, fluctuatiile negotului), nici povesti de dragoste biruitoare impotriva tuturor obstacolelor, nici povesti de dragoste tragice - povestile lor de dragoste sunt doar scurte episoade la inceputul unor vieti care curand le lasa in urma asezandu-se pe fagasul dinainte trasat. Presupun ca pe la varsta aia sau chiar mai devreme am citit-o prima data si mi-a placut mai putin decat acum; de multe lucruri nu imi aminteam (am uitat? nu am percutat ? am citit pe sarite?) imi amintesc insa ca si atunci, mai mult decat acum, mi-a parut rau pt Tony.

Tony a ramas personajul meu preferat, dar abia acum observ cat e de inrudita cu Grace din "Doua sau trei gratii" a lui Huxley pe care pe atunci probabil inca nu o citisem: fermecatoare, copilaroasa, proaspata si spontana in ciuda faptului ca (exact ca Grace) tare ii place sa joace cate un rol, este si ea la fel de patrunsa de sentimentul prestigiului familiei ca oricare dintre ceilalti.

Cartea nu e o punere sub acuzare a marii burghezii dupa cum nu e nici o glorificare a ei - sau e in aceeasi masura si una si alta. Relevanta e ambivalenta autorului in conflictele dintre rigorile burgheze si firile care nu li se adapteaza:  in conflictul dintre Thomas si fratele sau, histrionicul Christian, tine vizibil (si ne face sa tinem) cu Thomas, pe cand in cel dintre Thomas si fiul sau, sensibilul Hanno, a carui precoce vocatie muzicala e pentru tatal sau motiv de ingrijorare si dezamagire, autorul empatizeaza (si ne face sa empatizam) cu Hanno.

Thomas insusi nu este burghezul tipic si conformarea la asteptarile celorlalti, contrastul dintre viata lui interioara si rolul de care se straduieste sa se achite impecabil il costa; e un personaj complex si pana la urma tragic. Spre deosebire de el si de alte personaje principale ale cartii,  multe dintre personajele secundare sunt cliseistice, reduse la cate o singura trasatura de caracter si la gesturi repetitive: Klothilde, ruda saraca, care inca din copilarie era batranicioasa si se distingea doar prin marea pofta de mancare; cele 3 verisoare fete batrane cu replicile lor intepatoare din invidie etc.

O recomand (nu ca ar avea nevoie de recomandarea mea) dar preferabil dupa 30 de ani (hai si 28 daca esti deja casatorit(a) si cu copii).
---------------------
*expresia asta nu imi apartine, am intalnit-o la Alex Leo Serban, in "Dietetica lui Robinson", in legatura cu altceva, dar mi se pare ca surprinde exact weltanschauung-ul familiei Buddenbrook.

luni, 11 iunie 2012

Mario Vargas Llosa - Elogiu mamei vitrege

 Mario Vargas Llosa, "Elogiu mamei vitrege", Humanitas, 2011


(eu am citit de fapt o editie mai veche si mai proasta, cu greseli de ortografie - Editura Sfynx, 1991)

Dona Lucrecia si Don Rigoberto, cuplu de varsta mijlocie, traiesc, ca sa il citez iarasi pe Hasdeu, "un adevărat paradis al lui Mahomet, redus la o singură hurie". De data asta chiar e numai o singura hurie, caci Lucrecia are exclusivitate asupra simturilor si sentimentelor sotului sau, nu numai in realitate ci si in fanteziile lui, intercalate ca povestiri independente - inspirate de tablouri celebre, caci Don Rigoberto avea o vasta colectie de arta erotica (cica in unele editii ale cartii apar si tablourile inspiratoare). In atmosfera aceea suprasaturata de senzualitate, Fonchito, copilul(*) al lui Don Rigoberto, "ingeras" cu bucle aurii, pare sa dezvolte o adevarata obsesie erotica precoce pentru mama sa vitrega, pe care o imbratiseaza si saruta cu aviditate si o urmareste pe furis cand face baie. Poate de aceea mi s-a parut atat de disturbing,  mult mai mult decat Lolita, pt ca aici copilul nu este victima inocenta - nici macar victima nu tocmai inocenta, ca Lolita - ci "agresorul", initiatorul avansurilor erotice. Lucrecia e initial incantata si induiosata de iubirea fiului vitreg, apoi cand realizeaza de ce fel de iubire e vorba nu stie cum sa il descurajeze, apoi...

[spoiler] Sfarsitul (epilogul) mi s-a parut foarte neconvingator: nu e cu putinta ca tot comportamentul copilului sa fi fost doar teatru menit sa isi faca tatal sa o alunge pe mama vitrega, nu si-ar fi putut juca rolul fara o atractie reala - pe de alta parte nu e cu putinta nici varianta ca fiul sa nu stie ca face ceva interzis si sa ii puna tatalui intrebarile alea si sa ii prezinte acel "elogiu mamei vitrege" cu deplina nevinovatie. Oricum ai lua-o, psihologia copilului nu e verosimila. Dar in sfarsit, nu e o carte realista. [end spoiler]

Nu prea imi vine sa o recomand, oricat de mare scriitor e Llosa, nu numai pt tema foarte disturbing - pedofilie + incest - dar nici nu cred ca sunteti amatori de descrieri cu lux de amanunte ale actului defecatiei sau taierii parului din nas si urechi (nu imi dau seama daca Llosa si-a propus sa demonstreze ca poate face arta din orice sau pur si simplu acolo isi rade de noi, cititorii). Pe de alta parte, citind-o la scurta vreme dupa Platforma lui Houellebecq, simti diferenta: ambele sunt la fel de apte sa scandalizeze latura mea "burgheza", dar numai unul dintre ei, Llosa, e artist. Un fragment din cea mai weird fantezie a lui Don Rigoberto, impreuna cu pictura inspiratoare, gasiti aici - citindu-l va puteti lamuri daca Elogiu mamei vitrege este pentru voi sau nu...

---------------
* Nu e un adolescent ci chiar un copil - nu se precizeaza varsta dar ni se spune ca abia a avut prima comuniune, traditie catolica ce in mod obisnuit are loc la 7-8 ani.

miercuri, 30 mai 2012

Michel Houellebecq - Platforma

Michel Houellebecq, "Platforma", Polirom, 2011 (traducere de Emanoil Marcu)


Mi s-a parut cea mai slaba carte a lui Houellebecq. E un fel de fantezie sexuala de la cap la coada - sau aproape pana la coada; faptul ca i-a lipit o coada de peste tragica pe ultimele cateva zeci de pagini nu schimba datele problemei, nu o face decat sa fie  "varză cu fite de sparanghel", cum zicea capricornk13 despre o alta carte de-a lui (mai buna insa).

Tema e turismul sexual, povestea se petrece in mare parte in locatii exotice ca Thailanda si Cuba si e o succesiune de acuplari in 2, 3, 4, variind doar pozitiile, nr si rasa partenerilor: prostituate thailandeze, camerista cubaneza, cuplu de negri...  si totul decurge ca intr-un film porno:
Valerie m-a incalecat [...] In clipa aceea, pe tereasa,  am zarit o camerista care matura nisipul. Perdeaua era trasa, fereastra larg deschisa. Intalnindu-mi privirea, fata a pufnit in ras. Valerie s-a indreptat, i-a facut semn sa se apropie. [...] Cand [fata] a intrat in camera, [Valerie] a inceput sa-i descheie bluza [si urmeaza o partida de sex in 3].
Naratorul, Michel, este un tip de 40 de ani absolut oarecare, contabil la stat. Valerie este si ea initial, aparent, o fata oarecare; cu o fatza banala si un corp superb ascuns sub haine lalai, cu oarece tendinte lesbiene (asta dovedindu-se o calitate, vezi mai sus), e buna, sufletista, dornica sa daruiasca, are o cariera de succes in turism (desi nu e ambitioasa!), un salariu mare si doar 27 de ani  - si se indragosteste inexplicabil de cvadragenarul Michel. La fel de inexplicabila e brusca transformare a lui Valerie, cand Michel o descopera (initial o ignora, captivat de thailnadeze), dintr-o fata linistita, modesta, serioasa, in amanta perfecta, experta in arta amorului, fara nicio sfiala, gata de orice ca sa-i faca placere, inclusiv sa introduca ocazional o a 3-a persoana, ca mai sus.

Atunci cand capricornk13 a fost atat de caustica cu Houellebecq, eu i-am luat partial aparearea, zicand intr-un comentariu:

Ca scriitor si mie mi se pare aproape 0 (cand e vorba de a crea niste personaje vii, o poveste, a scrie bine etc.); ca “filozofie”… ceea ce face el acolo nu e desigur filozofie, ci filozofare a omului obisnuit, fara adevarata cultura filozofica, care se izbeste de niste probleme ce il pun pe ganduri… insa mie mi se pare ca atinge niste probleme reale, niste puncte nevralgice ale societatii noastre si asta e totusi de apreciat, chiar daca ar putea spune toate alea la fel de bine intr-un eseu, nu intr-un roman si chiar daca in toate romanele repeta aceleasi lucruri.

Si nu cred ca vrea doar sa socheze sau sa ofere echivlentul scris al unui film porno. Tine cont ca in cartile lui personajele principale sunt totdeauna loserii, cartile sunt nu atat despre sex cat despre dorinta si frustrare…

Si ce spuneam mi se pare in continuare valabil pt alte carti ale autorului (Particulele elementare, Posibilitatea unei insule); cartea asta insa e pur si simplu echivalentul scris al unui film porno. Mai sunt oarecare interludii intre partide, in care se discuta pe larg despre problemele industriei turismului si se gaseste solutia: organziarea semioficiala a turismului sexual, prezentata ca o idee revolutionara, care va transforma industria turistica:
de o parte sunt milioane de  occidentali care au totul, dar care nu reusesc sa gaseasca satisfactie sexuala[...];De cealalta parte, sunt miliarde de indivizi care nu au nimic, care mor de foame, [...] care nu mai au de vandut decat trupul [...]: este o situatie de schimb ideala. Si este incredibil cati bani pot iesi de aici: mai multi decat din informatica [...]
Cinicul, lucidul Houellebecq pare sa aiba o imagine destul de edulcorata despre prostitutia din "lumea a 3-a", iar pe cei revoltati de ea ii taxeaza drept "ciufuti" al caror unic obiectiv este sa strice placerea turistilor; faptul ca 1/3 din prostituatele thailandeze sunt seropozitive e mentionat doar in treacat si, tezist, Houellebecq face ca cea mai indignata de turismul sexual sa fie exact cea mai antipatica din grupul de turisti, o femeie a carei "expresie de baza era una de rautate".

Nu cred ca mai e nevoie sa spun ca nu o recomand - decat daca aveti un interes special pt turismul sexual :D

PS - Later edit, luni 4 iunie:
Dupa spusele lui dragos de la chestii livresti, la intalnirea cu cititorii romani de sambata trecuta, de la Bookfest, Houellebecq ar fi zis ca "romanele lui au si ele clipe de fericire, dar scurte". Adevarat, observasem si eu asta, doar ca nu sunt neaparat scurte, chiar daca se curma la un moment dat - cum ziceam, "Platforma" e aproape numai "clipe de fericire" pana aproape de final si poate de aceea e si cea mai slaba, dupa parerea mea, pt ca  punctul forte al lui Houellebecq nu e felul cum prezinta fericirea ci frustrarea sexuala; in ce priveste descrierea "clipelor de fericire", ar putea lua lectii, el, islamofobul care in cartea asta e mai pornit decat oricand impotriva arabilor, de la anonimii arabi care au creat acum 1000 de ani 1001 de nopti. Se intelege de la sine ca fericirea (anti)eroilor lui e intotdeauna sexuala, e femeia perfecta: atragatoare, iubitoare, devotata, supusa, mereu dispusa, care ii face sa traiasca, vorba lui Hasdeu in Micuta, "un adevărat paradis al lui Mahomet, redus la o singură hurie" - uneori nu doar una singura, ca femeia pefecta n-ar fi perfecta daca n-ar fi deschisa la sex in grup, chiar din primele luni ale relatiei. Neverosimilitatea personajului feminin si a situatiei - dragostea totala a femeii perfecte pt loserul oarecare - e atat de mare ca intr-o carte cu adevarat lucida asa ceva nu s-ar putea sfarsi decat cu "si atunci m-am trezit si am vazut ca iarasi patasem cearsaful." Houellebecq insa, uneori - si in cartea asta, si in "Particulele elementare"- reuseste sa curme situatiile astea neversoimile in moduri inca mai neverosimle, de tip "deus ex machina"... doar in "Posibilitatea unei insule" se sfarsesc normal (se satura el de ea respectiv se satura ea de el).

vineri, 25 mai 2012

Kazuo Ishiguro - Sa nu ma parasesti

Kazuo Ishiguro, "Sa nu ma parasesti" ("Never let me go"), Polirom, 2011 (traducere de Vali Florescu)

Pret: in romana 18 lei tiparita
original engleza: 10 $ tiparita / 13 $ ebook Kindle

Cei trei eroi ai cartii, Kathy, Ruth si Tommy, sunt prieteni din copilarie, au crescut impreuna intr-o scoala englezeasca mai deosebita, numita Hailsham, de care ii leaga o multime de amintiri - acum multi dintre cei din jurul lor ii invidiaza pentru privilegiul de a fi de la Hailsham. In prima parte a cartii  ii vedem pe cei trei crescand acolo, mai intai copii apoi adolescenti. In unele privinte e o scoala ca oricare alta, in care baietii il necajesc si umilesc continuu prin farse rautaciose pe cel mai vulnerabil dintre ei, in care fetele se grupeaza in bisericute si isi spun secrete, iar cand intra in adolescenta incep sa se formeze perechi.

Naraţiunea, alcatuita din amintirile fragmentate ale lui Kathy, se concentrează pe cei trei prieteni: Tommy, căruia farsele crude ale colegilor săi îi provoaca crize de nervi, Ruth, o fata voluntara, dominatoare, lidera grupului si Kathy insasi, fata buna, empatica, dar dominata de Ruth. Se concentreaza pe relatiile dintre ei trei, pe inchegarea prieteniei lor, cu urcusurile si coborasurile ei, dar printre randuri sesizam ca Hailsham e o scoala foarte atipica. O şcoala unde se pune atâta accent pe arta, pe creativitate, ca cel mai netalentat elev, Tommy, devine cel mai dispreţuit şi bullied de colegii a săi. O scoala din care n-au iesit niciodata, caci niciunul nu are familie, unde cel mai fericit eveniment, mult asteptat de ei, e cand primesc lucruri de la solduri. O scoala unde fumatul este privit ca o mare crima si elevii sunt socati de marturisirea profesoarei de sport ca a fumat candva. O scoala unde profesorii se numesc "paznici" (guardians) - eu parca as fi tradus prin "supraveghetori", sa nu fie chiar asa batator la ochi.

Nu pot merge mai departe fara spoilere, dar cred ca mai toti cei care citesc cartea asta stiu dinainte ca este vorba despre - atentie spoiler - clone. Si copiii stiu asta, stiu de mici ca rostul lor in viata e sa fie donatori, dar asta nu ii prea preocupa, fiind vorba de un viitor vag, neprecizat, la fel cum fac si copiii obisnuiti ce stiu ca toti oamenii vor muri candva dar nu-si bat capul cu asta. Apoi se fac mari, pleaca de la Hailsham, ajung la Casute, unde sunt intr-un fel de vacanta, citesc, hoinaresc, se plictisesc... si asteapta sa le vina randul...

E curios cum, desi pot circula liber prin tara, niciunul dintre cei trei nu incearca sa fuga, sa se ascunda in masa oamenilor obisnuiti. Probabil cunostintele lor precare despre restul lumii nu le-ar fi prea permis sa se integreze, dar ei nici macar nu incearca, niciunul. Se straduiesc sa obtina doar o amanare, printr-o portita care, dupa stirea lor, ar fi prevazuta chiar de sistem, dar nu sa se revolte impotriva sistemului. Chiar si voluntara Ruth se multumeste doar sa viseze la o slujba corporatista intr-un birou, ca la un vis pe care il stie imposibil, iar Tommy isi varsa furia si revolta urland in gol; cat despre Kathy, este mentinuta multi ani in rolul de ingrijitoare (meserie ce presupunea nu ingrijiri medicale ci suport sufletesc pentru clonele ce reuseau sa supravietuiasca primelor donatii) nu numai datorita empatiei ci si a docilitatii ei.

Clonele acestea, despre care multi se indoiesc ca ar avea suflet, au de fapt suflete complexe, in care incap sentimente durabile dar nerostite - n-am citit si nici vazut filmul dupa "Ramasitele zilei" dar inteleg ca asta e ceva specific lui Kazuo Ishiguro.

--- end spoiler ---

E multa tristete, cu toate astea cred ca o sa va placa (la mine si tristetea dar si placerea au fost intrucatva diminuate de faptul ca vazusem inatine filmul si stiam tot ce va urma).

joi, 24 mai 2012

Gabriela Adamesteanu - Dimineata pierduta

Gabriela Adamesteanu, "Dimineata pierduta", Polirom  (tiparita sau ebook)

(dar prima editie e din 1984)

Cartea este in cea mai mare parte dialogul - punctat de monologuri interioare paralele - a doua batrane cat se poate de diferite: Vica, fosta croitoreasa si negustoreasa, mahalagioaica vorbareata, bagareata si cam vulgara, respectiv Yvonne (Ivona pentru Vica) femeie fina, distinsa apartinand lumii bune de dinainte de razboi (dar nu burgheziei sau mosierimii ci intelectualitatii - e fiica de profesor universitar).

Foarte reusit, autentic, colorat e limbajul Vicai, femeie din popor fara multa scoala, "transcris" intocmai cu toate agramatismele, dezacordurile,  expresiile colocviale, uneori vulgare. Vica e cea care vorbeste pe portiuni intinse - nu numai replicile sau monologurile ei dar si multe alte pasaje narate la persoana a III-a sunt privite din perspectiva ei si povestite in limbajul ei. Mi-a adus aminte de "Cum mi-am petrecut vacanta de vara" de T.O. Bobe (carte mai recenta cu vreo 20 de ani) nu numai prin oralitatea limbajului in multe privinte asemanator in ciuda diferentei de timp, varsta si mediu dintre cei doi protagonisti, ci si prin filozofia lor de viata ca sa zic asa, care nici nu e a lor (mai ales la copilul Luca) ci absorbita din mediu, din "gura lumii", prin acele clisee frecvent repetate de genul toata lumea umbla numai dupa interes / pe degeaba nu-ti da nimeni nici un capat de ata etc. Vica ar fi putut fi bunica lui Luca. De altfel exact aceeasi conceptie de viata o are si Niki, sotul Ivonei, doar ca o exprima mai elevat (vorba bancului).

Desi uneori este vocea adevarului in chestiuni pe care Yvonne ocoleste sa le spuna sau chiar sa le gandeasca, Vica nu este tocmai personajul-cliseu "omul din popor simplu dar intelept":  e bagareata, in stare sa se serveasca pe furis din bucataria altora, barfitoare, inclinata sa-i judece dur pe ceilalti, dar si sa-si schimbe judecata de la un moment la altul: "omu ei" e "lighioana batrana", "ursuz, mut, rau de clanta" dar mai are pentru el si cate un gand bun, ca totusi "stau impreuna de  patruj-noua de ani? Stau." Si mai schimbatoare e parerea ei despre Ivona: de la "Cumsecade biata Ivona, fata buna, o stie de-o viata", cand nu o gaseste acasa ajunge la "prefacuta, dar si zgarcita [...] si data dracului", "zurlie si otravita", "Cand te uiti la ea, parca-i dracu." ca in final, imbunandu-se cand e tratata cu cafea, s-o considere doar "bleaga de Ivona","Ca suflet rau n-ar avea" dar e "zurlie".

Pe Vica "istoria mare" nu o intereseaza decat in masura in care se intersecteaza cu "istoria mica" a ei si a celor din jurul  ei. Astfel, desi femeie matura pe atunci, nu-si aminteste de cedarea Basarabiei si a Ardealului de Nord, care nu au atins-o in niciun fel - la uimirea Ivonei, raspunde ca n-o interesa politica; in schimb isi aminteste bine din copilarie "tipiligu", Zeppelin-ul pe care bucurestenii il privisera fascinati pe cer, pana a dat drumul la bombe - era primul razboi mondial; si tot de atunci, cozile unde, la 11 ani, statea de cu noapte ca sa ia o paine neagra si tare pentru fratiorii de care ea avea grija, mama murindu-i de tifos iar tatal fiind pe front.

In felul asta nu e prea atinsa nici de istoria (si mentalitatea) oficiala comunista, stie mai degraba istoria reala a vremurilor din perspectiva "istoriei mici" a alor ei si a familiilor cunoscute, in primul rand a familiei Ivonei. Nu e o "baba comunista", dar nici anticomunista nu e. Nu se indigneaza - atat de incercata de mica, greutatile vietii, de orice fel si de oriunde vin, i se par firesti. Nu are constiinta politica si nici simtul tragicului si povesteste lucruri grave pe tonul cel mai firesc:

"Si n-a stiut ele nimic, nici madam Ionaiu,  nici fii-sa, ca Ioaniu murise in puscarie, numa dup-un timp, pan vara, le-a venit lor hartie. Si s-a dus ele la cimitir sa-i ingrijeasca mormantu. S-a dus sa-i faca pomenile-acolo,  ce-o fi vrut sa-i faca baba,  ca nu se prea omora ea cu de-alde astea. S-a dus ele la cimitir, da cum sa dea acolo de el? Ca cica era pogoane de cruci, numa morti noi [...]"

Din rememorarile celor doua se incheaga povestea familiei Ivonei, completata prin cateva capitole narate omniscient din timpul primului razboi mondial, pe cand madam Ioaniu, mama Ivonei, este inca Sophie Mironescu, tanara si frumoasa sotie a unui distins profesor universitar inteligent si cultivat, bun si delicat, dar batran si bolnav; plictisindu-se langa sotul ei, cauta aventuri discrete, pentru ca, asa cum ii va spune mult mai tarziu Vicai:

"Sa tii tu minte de la mine, Vica, sa tii tu minte ca nu-i bine sa traiesti viata fara bucurie... Altfel esti tot timpul morocanos si prost dispus si-ti otravesti si sufletul tau, si-i otravesti si pe ceilalti. E bine sa-ti faci si tu placerile in viata, ca nu pierde nimeni nimic..."

Aceasta usurateca Sophie, care isi trateaza fiica cu raceala, ba chiar cu oarecare iritare, caci micuta Yvonne seamana prea mult cu detestatul ei sot si e prea atasata de el, "nefiresc", zice ea, devine in incercarile din anii '50, stalpul familiei, singurul sprijin al lui Yvonne, parasita de barbat cu copil mic; daca pe Yvonne a cam lasat-o in seama servitoarelor si a guvernantei, cu nepotul ei, Tudor, invata sa fie mama. Cand Tudor pleaca in strainatate, lumea se sfarseste pentru ea si femeia puternica, care a trecut peste moartea sotului in inchisoare, de data asta se prabuseste sufleteste si se degradeaza rapid, devine o baba senila si decrepita; frumoasa de altadata devine o "momaie [...] mica-mica si cu cocoasa-n spate si cu ochii zgaiti".

Romanul e dominat de femei, figurile masculine sunt secundare si adesea negative. Niki, sotul Ivonei, asteptat de ea intreaga zi, e pur si simplu o lichea si Yvonne se straduieste din greu sa nu vada acest lucru. Titi Ialomiteanu e un personaj interesant: timid, stangaci, umil, bland si saritor fata de toata lumea, este perceput ca baiat bun si de profesor si de sotia sa; de fapt este un arivist, un ambitios care viseaza o cariera politica; timiditatea si stangacia sunt vestigii ale trecutului provincial de care se lupta sa scape, blandetea si serviabilitatea insa reprezinta strategia sa de succes, incercarea sa de a fi bine cu toata lumea, de a indatora pe toti ca sa fie la randul lui sprijinit de ei. Singura figura luminoasa e profesorul Mironescu si singura relatie umana calda, sincera si reciproca, fara umbre, e intre el si mica Yvonne.

Nu imi pot imagina cum a fost posibil sa apara cartea asta in 1984. O recomand in special celor interesati de trecut - dar chiar si cei care nu au un interes special pentru asta ar putea savura o carte buna, scrisa de o buna cunoscatoare a oamenilor.

sâmbătă, 19 mai 2012

Sofi Oksanen - Purificare

Sofi Oksanen, "Purificare", Polirom, 2012 (tiparita sau ebook)

Intr-un sat depopulat din Estonia ex-sovietica, intr-o casa batraneasca plina de borcane de gem si muraturi si de plante puse la uscat pe ziare, o batrana traieste singura, asteptand vizitele fiicei ei din strainatate, enervandu-se pe mustele care ii intra in bucatarie si pe baietii care ii dau cu pietre in geam. Se trezeste insa cu o vizita neasteptata: gaseste in gradina o fata necunoscuta, bine imbracata dar murdara, batuta si foarte speriata, spunand intr-o estoniana cu accent rusesc dar cu parfum arhaic o poveste incropita, contradictorie, evident neadevarata. Povestea e neadevarata, dar spaima e reala, coplesitoare - si aici batrana Aliide nu se poate insela, ca a trait-o candva si ea.

Batrana nu prea stie ce sa se faca cu fata asta: ar vrea sa scape de ea, totusi n-o lasa sufletul sa o alunge. O tot tatoneaza, o suspecteaza, oscileaza, face gesturi generoase, ocrotitoare, dar si unele de o rautate meschina revoltatoare (faza cu carnatul m-a ingretosat). Caci Aliide nu e  bunicuta blanda, cu suflet cald, din reclamele la uleiul Bunica. Batrana care azi fierbe bulionul si leaga borcanele de dulceata a trecut prin multe si a fost in stare de multe in situatiile limita in care a pus-o viata, traversand o epoca foarte framantata: al doilea razboi mondial si instaurarea comunismului.

In paralel cu tatonarile dintre cele doua femei atat de diferite dar care au mult mai mai multe in comun decat s-ar crede, aflam povestile lor prin incursiuni in trecut - in trecutul recent al tinerei Zara, [spoiler] care abia scapase din mainile unor proxeneti rusi [end spoiler], dar si in trecutul indepartat, incepand chiar dinainte de razboi, cand adolescenta Aliide se indragosteste de Hans, care insa ajunge sotul surorii ei mai mari, Ingel. In povestea Aliidei se impletesc strans doua fire: "istoria mica" a iubirii ei neimpartasite si nevindecabile pentru Hans si "istoria mare" care, facand din Hans un proscris cautat de autoritatile sovietice, o face si pe ea sa intre in vizorul lor. [spoiler] Pana la urma este povestea unei auto-"reeducari", in care victima disperata gaseste o singura cale de a iesi din situatia de victima: pactizarea cu opresorii. [end spoiler]

O recenzie mai lamuritoare, dar cu usoare spoilere, gasiti la Ionuca. Cum bine zice ea acolo, e o carte puternica; as recomanda-o, dar nu oricui, ca si pentru mine a fost in unele locuri aproape de limita suportabilitatii.

Autoarea, Sofi Oksanen, e relativ tanara - nascuta in '77, deci cam din generatia noastra - si e uimitor ca a ajuns atat de cunoscuta peste hotare o scriitoare finlandeza atat de tanara (e si pe jumate estoniana dupa mama).