John Saul, Umbra, Editura RAO, 2005
Nu sunt printre fanii genului horror. Nu numai ca nu caut, dar chiar evit, nu prea suport spectacolul cruzimii si violentei extreme. N-am citit nicio carte de Stephen King, "regele" genului. Si totusi am citit cateva de John Saul. Cartile acestuia urmeaza cam toate acelasi tipar. Au ca eroi copii (sau adolescenti); eroul principal este o un copil inadaptat, izolat, pe care ceilalti copii il ignora, exclud sau mai rau, se distreaza batandu-si joc de el (americanii au chiar un cuvant pentru asta: bullying). Victimele au de obicei ceva ce le face altfel decat ceilalti: uneori un handicap fizic, alteori (mai ales la adolescente) greutatea generatoare de complexe - in cartea de fata, insa, "handicapul" care ii singularizeaza este inteligenta de exceptie... Nerds, asadar.
La inceput urmarim problemele de adaptare scolara ale unui pusti supradotat de 10 ani, Josh, care, dupa sistemul american, e promovat intr-o clasa superioara, trezindu-se astfel intre colegi cu 2 ani mai mari ca el, unde, desi intelectual si prin cunostinte le este superior - lucru mereu evidentiat de profesori, spre iritarea colegilor - fizic si emotional e in neta inferioritate si vulnerabilitate, iar colegii ii platesc in pauze umilintele involuntare din timpul orelor.
Cand ajunge la Academia Barrington pentru copii supradotati, crede ca a terminat cu necazurile, caci academia pare locul perfect pentru el, un paradis al nerds-ilor, unde nu conteaza ca nu reusesti sa dai o serva la volei decat a treia oara - ca nici ceilalti nu se descurca mai bine - in schimb ai in camera un computer performant si chiar o casca de realitate virtuala; unde, in sfarsit, putea sa-si faca prieteni, ca aici nu mai era un ciudat, era inconjurat de altii ca el. Totul pare perfect - pana cand un coleg e gasit taiat de tren... dar aici ma opresc, sa va spun mai multe ar fi deja spoiler...
Later edit: hai sa zic totusi cate ceva si despre minusuri:
- o viziune f. naiva asupra calculatoarelor si informaticii (cartea a aparut in 1992, cand calculatoarele nu patrunsesera atat de mult in viata tuturor)
- unele neverosmilitati ale povestii: [spoiler] o fetita sensibila, vulnerabila, miloasa si fricoasa devine, transpusa in virtual, o entitate cvasi-atotputernica, amenintatoare; dar "entitatea" asta primejdioasa poate fi din nou speriata de un "bau-bau" virtual [end spoiler]
vineri, 26 august 2011
miercuri, 13 iulie 2011
Leapsa ABC - alfabet incomplet
Leapsa primita de la Cinabru, care a trimis-o tuturor celor din blogroll-ul sau, cere sa recomandam cate o carte (citita si placuta) pentru fiecare litera a alfabetului:
A Anna Karenina - Lev Tolstoi
B Balciul desertaciunilor - W. M. Thackeray
C Colectionarul - John Fowles
D Doua sau trei graţii - Aldous Huxley
E Enigma Otiliei - G. Calinescu
F Fetele - Henry de Montherlant
G Geniu pustiu, romanul neterminat al lui Eminescu
H Heloise si Abelard - autoportrete epistolare
I Inimi cicatrizate - Max Blecher
J Jurnalul lui Mihail Sebastian
K Fratii Karamazov - F.M. Dostoievski
L Lolita - Vladimir Nabokov
M Memoriile lui Bartolomeu Anania
N Nostalgia - Mircea Cartarescu
O O mie si una de nopti
P Poveste fara sfarsit - Michael Ende
Q Quo Vadis - Henryk Sienkiewicz
R Rosu si negru - Stendhal
S Silmarillion - J. R. R. Tolkien
T Thais - Anatole France
U Un veac de singuratate- Gabriel Garcia Marquez
V Viata si faptele lui Ilie Cazane - Razvan Radulescu
W Wuthering Heights (La rascruce de vanturi) - Emily Bronte
X ???
Y Jane Eyre - Charlotte Bronte
Z Zilele regelui - Filip Florian
La unele litere mi-a fost greu sa gasesc, la altele mi-a fost greu sa aleg; la multe, recunosc, m-am oprit la solutia cea mai la indemana; din pacate, oricat m-am straduit, cu X nu am gasit... N-am citit nici Abaddon, exterminatorul, ales la X de Cinabru, nici Xenocid, ales la X de adinab (doar Jocul lui Ender), nici Extrem de tare și incredibil de aproape, ales de Tomata, care a introdus leapsa asta in blogosfera romaneasca, preluand-o din engleza.
Nu stiu cui sa o trimit mai departe, ca am impresia ca aproape toti bloggerii amici (si un blogger inamic pe deasupra) au primit-o deja de la Cinabru, fiind in blogroll-ul lui. Dar daca totusi cineva nu a primit-o inca si o doreste, e binevenit.
La cele care se gasesc in librarii, am pus link unde le gasiti in librariile online (un fel de publicitate); celelalte cred ca nu se mai gasesc decat prin anticariate.
înșiruie câte o carte preferată al cărei titlu începe cu câte o literă din alfabet. Dacă nu ai o carte pentru litere mai ciudate, cum ar fi Q, X sau K, o poți înlocui cu o carte preferată care conține acea literă în titlu. Ai voie sa pui în lista ta și carți care nu aparțin beletristicii.
A Anna Karenina - Lev Tolstoi
B Balciul desertaciunilor - W. M. Thackeray
C Colectionarul - John Fowles
D Doua sau trei graţii - Aldous Huxley
E Enigma Otiliei - G. Calinescu
F Fetele - Henry de Montherlant
G Geniu pustiu, romanul neterminat al lui Eminescu
H Heloise si Abelard - autoportrete epistolare
I Inimi cicatrizate - Max Blecher
J Jurnalul lui Mihail Sebastian
K Fratii Karamazov - F.M. Dostoievski
L Lolita - Vladimir Nabokov
M Memoriile lui Bartolomeu Anania
N Nostalgia - Mircea Cartarescu
O O mie si una de nopti
P Poveste fara sfarsit - Michael Ende
Q Quo Vadis - Henryk Sienkiewicz
R Rosu si negru - Stendhal
S Silmarillion - J. R. R. Tolkien
T Thais - Anatole France
U Un veac de singuratate- Gabriel Garcia Marquez
V Viata si faptele lui Ilie Cazane - Razvan Radulescu
W Wuthering Heights (La rascruce de vanturi) - Emily Bronte
X ???
Y Jane Eyre - Charlotte Bronte
Z Zilele regelui - Filip Florian
La unele litere mi-a fost greu sa gasesc, la altele mi-a fost greu sa aleg; la multe, recunosc, m-am oprit la solutia cea mai la indemana; din pacate, oricat m-am straduit, cu X nu am gasit... N-am citit nici Abaddon, exterminatorul, ales la X de Cinabru, nici Xenocid, ales la X de adinab (doar Jocul lui Ender), nici Extrem de tare și incredibil de aproape, ales de Tomata, care a introdus leapsa asta in blogosfera romaneasca, preluand-o din engleza.
Nu stiu cui sa o trimit mai departe, ca am impresia ca aproape toti bloggerii amici (si un blogger inamic pe deasupra) au primit-o deja de la Cinabru, fiind in blogroll-ul lui. Dar daca totusi cineva nu a primit-o inca si o doreste, e binevenit.
La cele care se gasesc in librarii, am pus link unde le gasiti in librariile online (un fel de publicitate); celelalte cred ca nu se mai gasesc decat prin anticariate.
joi, 23 iunie 2011
Serge Brussolo - Febra
Dupa "Carnavalul de fier", am mai vrut Brussolo - si la recomandarea aceluiasi dragos de la chestii livresti si a unui prieten din afara blogosferei, am incercat cartea asta. O numeroasa echipa de cercetatori e trimisa sa studieze o planeta-animal-in-hibernare, cu misiunea de a afla cum reuseste giganticul animal sa supravietuieasca in vidul cosmic, generandu-si atmosfera proprie - si cu interdictia expresa de a ii face vreun rau. Dar dupa ce raman fara rezerva de hrana, nu le ramane decat sa se hraneasca din carnea animalului-planeta,cu efecte devastatoare atat pentru el cat si pentru ei. Ei isi pierd umanitatea, unii prin mutatii fizice monstruoase, degenerative, altii prin "mutatii" psihice care ii fac sa isi piarda identiatea, sa nu se mai simta oameni, ci "celule", parte din animal, pe care incearca sa il apere impotriva infectiei umane. Aici m-a cam pierdut, nu am reusit sa iau in serios o faza ca asta:
Suedezul [...] cu pupilele dilatate de ură şi exaltare[...] sări pe piedestalul improvizat de un neg ca şi cum ar fi urcat la tribună.Altii, dintre cei care au norocul sa gaseasca o zona de carne [cel putin aparent] sanatoasa, nemutagena, incearca sa o "creasca" artificial, sa ajunga la cat mai multi, o dezvolta ca o tumoare, in dauna intregului organism; altii vor sa il omoare, impiedicand astfel degenerarea lui si a lor; animalul imbolnavit de toate acestea reactioneaza prin febra, frisoane, spasme care pentru oameni inseamna cutremure si arsita insuportabila, cand "pamantul" le arde talpile.
― Fraţi leucocite, îl auzi Liza urlînd, răul este din nou aici! Bacteriile invadatoare îşi masează trupele la graniţă! Patria noastră, acest organism viu al cărui soldaţi microscopici sîntem, aşteaptă sacrificiul nostru! Să digerăm invadatorul patogen! Cei care vor cădea în luptă vor fi forma puroiului glorios al eroilor necunoscuţi...
Oroarea trece uneori de limita suportabilului. Cel putin de limita mea - era sa abandonez cartea chiar pe la inceput, cand am ajuns la procedura de "ingropare" a cadavrelor. Asadar, nu pot sa zic ca mi-a placut - sigur mult mai putin decat cealalta - desi e acelasi Brussolo, cu aceeasi imaginatie maladiva, cosmaresca, care dincolo imi placuse.
Alte pareri:
una calda:
http://2070decuvinte.blogspot.com/2008/04/serge-brussolo-febra.html
una rece:
http://www.bookblog.ro/sf-fantasy-horror/febra/
luni, 6 iunie 2011
Serge Brussolo - Carnavalul de fier
Toate cele de mai sus ?
Niciuna din cele de mai sus?
E pur si simplu o lume de cosmar, creata de o imaginatie dezlantuita, pe cat de bogata pe atat de bolnava; ale carei creatii, ulterior, autorul a incercat sa le insaileze intr-o poveste SF unitara, dar nu a prea reusit. Povestea SF nu are prea multa coerenta si logica, explicatiile finale care trebuiau sa lege si sa explice totul nu prea reusesc, nu prea stau in picioare; dar imaginatia e impresionanta, te face sa te gandesti la Hieronymus Bosch...
Poate un pic si la Pieter Bruegel cel batran, in partea cu multimea petrecareata din Orasul Serbarilor, oras aflat intr-o continua petrecere, in care zilnic sunt praznice, baluri mascate si focuri de artificii, in care dirijabile imprastie mereu din cer o ploaie de confetti si serpentine. Dar cruzimea si suferinta se ascund chiar si sub aparentele cele mai inocente si vesele: mastile, dansurile, procesiunile, muzica pot fi capcane mortale; focurile de artifcii subacvatice sunt obtinute prin explozia unor pesti luminiscenti care presara cu maruntaiele lor fundul lacului...
Mai intalnim rauri si mari de pitici care poarta corabiile pe palme, dar care, irascibili si schimbatori ca marea, pot la manie sa le rastoarne si sa le sfasie pasagerii; in aceste "mari" se scufunda fetite orfane de 10-12 ani ca sa culeaga perlele ce le cresc pe corp ca excrescente tumorale, luandu-le astfel viata si riscandu-si viata proprie. Sau simbio, asceti care au renuntat la orice functie corporala "impura", si-au atrofiat voluntar mainile, si-au distrus ochii si gura - si s-au legat printr-un fel de cordon ombilical de cate un alt om pe care il calaresc si il folosesc sa le inlocuiasca functiile biologice pierdute. Sau preotese venusiene enorm de obeze, ca acele Venus preistorice, a caror imbratisare si transpiratie febrila poate reda tineretea si pe care "pestii" lor le imbolnavesc la comanda in acest scop. Si multe altele... si dupa cum vedeti, peste tot dai de cruzime si suferinta, in relatiile interumane sau inter-specii.
Am citit-o intr-o singura zi, de pe la 2 pana pe la 10 seara, imediat dupa ce citisem recomandarea lui dragos de la chestii livresti, si as recomanda-o la randul meu, dar nu stiu unde o mai puteti gasi, probabil numai prin anticariate si pe net.
joi, 28 aprilie 2011
Paolo Giordano - Singuratatea numerelor prime
Paolo Giordano, Singuratatea numerelor prime, Editura Rao, 2009, 352 pagini
Pret: 30 lei
Draga cititorule, ai avut poate in clasa un coleg mai aparte, unul cu care n-ai schimbat mai mult de doua vorbe in tot liceul (sau daca da, erai printre putinii care au schimbat mai mult de doua vorbe cu el); unul sclipitor la ore dar sters si stingher in recreatii; unul care stapanea cu usurinta cele mai complexe si dificile notiuni de matematica dar avea dificultati cu cele mai simple deprinderi sociale ?
Americanii numesc specia asta ciudata nerd. Noi nu avem un cuvant pentru asta; "tocilar" poate sa insemne si (sau mai degraba) altceva. Tocilar poate fi elevul ambitios care vrea neaparat sa fie cel mai bun, care invata pe rupte si care sufera pentru un 9; nerdul nu vrea sa fie ci pur si simplu este cel mai bun, la fel cum nu vrea sa fie ci pur si simplu este cel mai izolat.
Cand nerds-ii apar in fictiune, in literatura sau film, sunt regula personaje secundare, comice prin stangacie si inadecvare. Cartea aceasta face exceptie. Nu ne invita sa ne distram pe seama lor, ci sa ii intelegem. Am aflat de ea din recenzia lui Dragos de la chestii livresti si pentru ca, desi nu ma compar cu Mattia, eroul cartii, am si eu doza mea de nerdiness, suficienta incat sa simt ca, cumva, pe undeva, "de te fabula narratur", am dorit neaparat sa o citesc.
Cartea e o ciudata poveste de dragoste intre doi "ciudati", doi inadaptati, care se intalnesc in perioada cea mai dificila pentru cei ca ei, adolescenta, liceul, care isi unesc singuratatile si gasesc unul in altul refugiu din fata lumii (percepute ca) ostile. Dar, in ciuda solidaritatii dintre ei, a tot ceea ce simt ca ii uneste, nici unul fata de altul nu se deschid complet, pentru ca nu au capcitatea asta, pentru ca gesturile firesti nu le stau in fire (in primul rand lui). Astfel ceea ce ar fi fost o poveste de dragoste ramane multa, multa vreme o camaraderie fraterna; intr-un tarziu fata (cea mai "normala" dintre ei doi) ia ea initiativa... dar n-am sa va povestesc ce se intampla mai departe, ca nu cred ca vreti spoilere.
E multa tacere, stanjeneala, necomunicare, neintelegere, lucruri nespuse, sentimente de vinovatie sedimentate, afectiune neexprimata sau exprimata stangaci si in contratimp - intre cei doi protagonisti, intre fiecare dintre ei si parintii lor sau prietenii lor.
Eroina, Alice, este, cum ziceam, cea mai "normala" dintre cei doi; la ea anomalia este fizica - un accident la schi a lasat-o schioapa - altfel insa are aspiratiile "normale" ale unei adolescente obisnuite de la sfarsitul secolului 20: vrea sa fie "cool", sa fie populara intre colegi, sa placa baietilor, sa aiba un prieten, sa fie acceptata in gasca celor mai cool fete; se infometeaza ca sa slabeasca, isi face chiar un tatuaj, trecand peste interdictia parintilor - si e in al noualea cer cand Viola, cea mai "cool" fata din clasa, ii arata prietenie, desi abia ii simtise pe pielea ei rautatea.
Eroul, Mattia, insa, este mult mai "diferit". Elev stralucit in liceu (inspamantandu-si profesorii si ingrijorandu-si parintii chiar prin performantele sale), matematician de exceptie la maturitate, cu contributii importante si originale la teoria numerelor, e in acelasi timp total inadaptat pentru viata de zi cu zi. Foarte necomunicativ si inchis in sine, chiar si cu prietenii apropiati, ca Alice sau Denis (colegul lui de banca, homosexual in devenire, care il iubeste in secret dar se multumeste cu rolul de best friend) prefera sa stea alaturi in tacere. Iar cand totusi spune ceva, cel mai adesea e vorba de matematica mereu prezenta in gandurile sale, prin prisma careia percepe toate. Pentru el, de pilda, el si Alice sunt o pereche de numere prime (ca 11 si 13 sau 17 si 19). Evita sa priveasca in ochi, nu-i place sa fie atins, evita pe cat posibil orice contact cu ceilalti. Ajunge la 30 de ani fara sa invete sa sofeze si [asta ar cam fi spoiler] fara sa faca sex [end spoiler]. Are tendinte automutilante, se taie cu lama sau orice suprafata taioasa - desi nu aparuse inca moda emo - e modul lui de a lupta impotriva gandurilor si amintirilor dureroase. Are in plus o obsesie pentru ordine si simetrie vadita chiar cand isi taie carnea in farfurie.
Dupa toate aceste semne, imo, nu e doar un nerd timid si stangaci ci un caz de Asperger - oricat de bizar ar fi sa pui diagnostic unui personaj dintr-o carte (Cinabru acorda frecvent diagnosticul asta). Insa autorul nu spune niciodata asta - mai mult, pune starea lui Mattia pe seama unei traume din copilarie (ori sindromul Asperger e afaik innascut). Initial Mattia e un copil normal legat de o anormala: sora sa geamana, Michela (sunt gemeni identici, ni se spune, desi gemenii identici nu pot sa aiba sexe diferite) e complet retardata. Vinovatia pentru soarta Michelei ii induce tendintele automutilante si toate celelalte.
Ar mai fi si altele de spus, dar nu mai am timp. Puteti citi impresiile altora despre cartea asta la "joaca de mine" si la "tara mea inventata" (ei au citit-o in engleza).
Pret: 30 lei
Draga cititorule, ai avut poate in clasa un coleg mai aparte, unul cu care n-ai schimbat mai mult de doua vorbe in tot liceul (sau daca da, erai printre putinii care au schimbat mai mult de doua vorbe cu el); unul sclipitor la ore dar sters si stingher in recreatii; unul care stapanea cu usurinta cele mai complexe si dificile notiuni de matematica dar avea dificultati cu cele mai simple deprinderi sociale ?
Americanii numesc specia asta ciudata nerd. Noi nu avem un cuvant pentru asta; "tocilar" poate sa insemne si (sau mai degraba) altceva. Tocilar poate fi elevul ambitios care vrea neaparat sa fie cel mai bun, care invata pe rupte si care sufera pentru un 9; nerdul nu vrea sa fie ci pur si simplu este cel mai bun, la fel cum nu vrea sa fie ci pur si simplu este cel mai izolat.
Cand nerds-ii apar in fictiune, in literatura sau film, sunt regula personaje secundare, comice prin stangacie si inadecvare. Cartea aceasta face exceptie. Nu ne invita sa ne distram pe seama lor, ci sa ii intelegem. Am aflat de ea din recenzia lui Dragos de la chestii livresti si pentru ca, desi nu ma compar cu Mattia, eroul cartii, am si eu doza mea de nerdiness, suficienta incat sa simt ca, cumva, pe undeva, "de te fabula narratur", am dorit neaparat sa o citesc.
Cartea e o ciudata poveste de dragoste intre doi "ciudati", doi inadaptati, care se intalnesc in perioada cea mai dificila pentru cei ca ei, adolescenta, liceul, care isi unesc singuratatile si gasesc unul in altul refugiu din fata lumii (percepute ca) ostile. Dar, in ciuda solidaritatii dintre ei, a tot ceea ce simt ca ii uneste, nici unul fata de altul nu se deschid complet, pentru ca nu au capcitatea asta, pentru ca gesturile firesti nu le stau in fire (in primul rand lui). Astfel ceea ce ar fi fost o poveste de dragoste ramane multa, multa vreme o camaraderie fraterna; intr-un tarziu fata (cea mai "normala" dintre ei doi) ia ea initiativa... dar n-am sa va povestesc ce se intampla mai departe, ca nu cred ca vreti spoilere.
E multa tacere, stanjeneala, necomunicare, neintelegere, lucruri nespuse, sentimente de vinovatie sedimentate, afectiune neexprimata sau exprimata stangaci si in contratimp - intre cei doi protagonisti, intre fiecare dintre ei si parintii lor sau prietenii lor.
Eroina, Alice, este, cum ziceam, cea mai "normala" dintre cei doi; la ea anomalia este fizica - un accident la schi a lasat-o schioapa - altfel insa are aspiratiile "normale" ale unei adolescente obisnuite de la sfarsitul secolului 20: vrea sa fie "cool", sa fie populara intre colegi, sa placa baietilor, sa aiba un prieten, sa fie acceptata in gasca celor mai cool fete; se infometeaza ca sa slabeasca, isi face chiar un tatuaj, trecand peste interdictia parintilor - si e in al noualea cer cand Viola, cea mai "cool" fata din clasa, ii arata prietenie, desi abia ii simtise pe pielea ei rautatea.
Eroul, Mattia, insa, este mult mai "diferit". Elev stralucit in liceu (inspamantandu-si profesorii si ingrijorandu-si parintii chiar prin performantele sale), matematician de exceptie la maturitate, cu contributii importante si originale la teoria numerelor, e in acelasi timp total inadaptat pentru viata de zi cu zi. Foarte necomunicativ si inchis in sine, chiar si cu prietenii apropiati, ca Alice sau Denis (colegul lui de banca, homosexual in devenire, care il iubeste in secret dar se multumeste cu rolul de best friend) prefera sa stea alaturi in tacere. Iar cand totusi spune ceva, cel mai adesea e vorba de matematica mereu prezenta in gandurile sale, prin prisma careia percepe toate. Pentru el, de pilda, el si Alice sunt o pereche de numere prime (ca 11 si 13 sau 17 si 19). Evita sa priveasca in ochi, nu-i place sa fie atins, evita pe cat posibil orice contact cu ceilalti. Ajunge la 30 de ani fara sa invete sa sofeze si [asta ar cam fi spoiler] fara sa faca sex [end spoiler]. Are tendinte automutilante, se taie cu lama sau orice suprafata taioasa - desi nu aparuse inca moda emo - e modul lui de a lupta impotriva gandurilor si amintirilor dureroase. Are in plus o obsesie pentru ordine si simetrie vadita chiar cand isi taie carnea in farfurie.
Dupa toate aceste semne, imo, nu e doar un nerd timid si stangaci ci un caz de Asperger - oricat de bizar ar fi sa pui diagnostic unui personaj dintr-o carte (Cinabru acorda frecvent diagnosticul asta). Insa autorul nu spune niciodata asta - mai mult, pune starea lui Mattia pe seama unei traume din copilarie (ori sindromul Asperger e afaik innascut). Initial Mattia e un copil normal legat de o anormala: sora sa geamana, Michela (sunt gemeni identici, ni se spune, desi gemenii identici nu pot sa aiba sexe diferite) e complet retardata. Vinovatia pentru soarta Michelei ii induce tendintele automutilante si toate celelalte.
Ar mai fi si altele de spus, dar nu mai am timp. Puteti citi impresiile altora despre cartea asta la "joaca de mine" si la "tara mea inventata" (ei au citit-o in engleza).
Etichete:
adolescenti,
izolare,
literatura italiana,
literatura straina,
matematica,
neadaptare,
nerd,
Paolo Giordano,
scriitori contemporani,
Singuratatea numerelor prime
joi, 21 aprilie 2011
Cezar Petrescu - Calea Victoriei - Dumineca orbului
Cezar Petrescu, Calea Victoriei, Editura Litera, 2009, 400 pagini
+
Cezar Petrescu, Duminica orbului, Editura Litera, 2011, 304 pagini
Acestea sunt pe piata acum; eu insa le-am citit intr-un singur volum vechi, ante '89.
Confuzia foarte magulitoare pentru mine a lui Mayuma aka Iulian Baicus, care crede ca eu sunt criticul Paul Cernat, mi-a adus aminte de severa dojana a acestuia la adresa literaturii romane tinere, a generatiei sale. O acuza ca evita temele majore si se complace in minorat si autobiografism, ca evita proiectele de anvergura - si ii opunea, ca exemple pozitive, pe langa clasicii literaturii universale si romanesti... surpriza! pe Ionel Teodoreanu si Cezar Petrescu ! Zicea Paul Cernat:
Totuşi, oricît de „popular“, de jurnalistic şi de inegal valoric ar fi, oricît de puţin ar fi inovat, Cezar Petrescu nu e un manufacturier vulgar, ci unul dintre prozatorii importanţi ai interbelicului românesc... Din varii motive, el a fost prea puţin recitit în ultimele decenii, iar efectele se pot constata. Păcat că nu mai avem, azi, romancieri „sută la sută“, cu un proiect ambiţios, precum autorul Oraşului patriarhal…Asa ca mi-am zis: ia sa vad ! Nu mai citisem, cred, Cezar Petrescu de peste un deceniu, poate din adolescenta.
Pun o singura insemnare pentru ambele carti pentru ca le-am citit in acelasi volum si pentru ca, desi nu au personaje comune, au multe in comun ca ambianta si idei. Ambele incep intr-un tren care se indreapta spre Bucuresti si in care intamplarea reuneste viitoarele personaje. In prima, personajele sunt provinciali care se indreapta spre capitala plini de sperante: la clasa I, familia magistratului Lipan ( sot, sotie si 4 copii mari).; la a III-a, tanarul scriitor in devenire Ion Ozun. In a doua carte, protagonistii sunt doi bucuresteni intorsi din exil se 1-2 ani in provincie, in Ardeal, unde (cred ei ca) s-au vindecat suflesteste dupa caderile in ispitele Bucurestului.
In ambele carti Bucurestiul e o ispita, in acelasi timp fascinanta si malefica, care unora le distruge destinele iar altora le corupe, altereaza sufletele. In plus, in ambele, o tema recurenta e inaintarea in varsta care aduce inevitabil uratire fizica si sufleteasca ( si nu e vorba numai de imbatranire, ci si de maturizare, trecerea de la tineretea plina de elan si visuri la prozaica varsta mijlocie). Pe unii ca sotii Lipan i-au degradat plictiseala, monotonia, grijile si satisfactiile marunte, aerul statut al provinciei, pe altii ca printul Anton Musat sau Valeriu Dragomir i-au degradat placerile, viciile capitalei, viata de noapte, pe unii abandonarea idealurilor si elanurilor tineretii pentru o viata comoda, prozaica, pe altii, ca scriitorul Teofil Steriu, chiar urmarirea perseverenta a idealurilor, dedicarea totala uni tel, care nu mai lasa loc pt viata pur si simplu.
Ceea ce spunea terorista luciat despre Florina Ilis in prima recenzie de pe blogul ei i se potriveste cel putin la fel de bine lui Cezar Petrescu:
Nu mai ţin minte cine a spus că şi-a dorit să fie romancier, nu scriitor – Kundera, oare? Cuvîntul romancier e pe cale de dispariţie. Ceea ce-l condamnă e propria-i modestie. Seamănă prea mult cu pălărier. Scriitor, în schimb, e altă mîncare de peşte, una care merge cu doctor. Voi ce-aţi alege, dacă n-aţi avea alte opţiuni în afară de pălărier şi doctor?Etc... imi vine sa citez tot postul teroristei, ca tot se potriveste aici. Si Cezar Petrescu s-a făcut pălărier, chit că n-a conştientizat asta prea bine.
Ei bine, Florina Ilis s-a făcut pălărier, chit că n-a conştientizat asta prea bine. [...] Florina Ilis însăşi zice despre romanul ei: „Un text lucid, care oferă o nouă perspectivă asupra întregii planete”. Nu vă speriaţi, respectiva perspectivă se reduce la o propoziţie cam de doi lei (inocenţa va salva lumea – sau ceva de genul ăsta). Diagnostic de doctor începător, aş zice eu.
Luaţi în schimb pălăria, probaţi-o şi sigur o s-o purtaţi cu plăcere:
1. Urmează linia modei („Astăzi, mai mult ca oricînd, cititorul are nevoie de poveste” – tot de pe coperta a patra)
2. E confortabilă (se citeşte la fel de uşor ca, să zicem, Cei trei muşchetari)
La fel ca Florina Ilis in Cruciada copiilor, Cezar Petrescu vrea sa faca in Calea Victoriei o fresca a epocii sale; de aceea si unul si altul inghesuie in romanele lor o multime de personaje pe care le considera reprezentative pentru epoca. La Cezar Petrescu exista politicianul smecher si manipulator, aparent "baiat bun", milionarul ("mogulul", cum am zice azi), copiii lui de bani gata, jurnalistul "tonomat" care scrie la comanda politica, tanarul revoltat cu inclinatii extremiste (nu e prea clar de care extrema e vorba), care isi transforma revolta impotriva atmosferei familiale inabusitoare in revolta politica; mai apar un tatal revoltatlui, judecatorul Lipan, integru si rigid (de a carui inflexibilitate se foloseste politicianul impotriva milionarului, pana cand cad la intelegere, moment din care integritatea magistratului incepe sa il incomodeze), cu fiicele sale: ce mare, Ana/Annie, cu ambitii mondene, vrea neparat sa patrunda in "lumea buna" si se jeneaza de provincialii ei parinti; cea mica, adolescenta Sabina, e un fel de Olguta din La Medeleni (dar nu la fel de reusita); fara prea mare legatura cu ceilalti, evouleaza/involueaza in paralel si tanarul Ion Ozun, care vine la Bucuresti sarac dar plin de entuziasm si vise marete de glorie literara si ajunge sa faca foame (la propriu) in mijlocul orasului strain si nepasator.
Posibil ca tocmai pentru ca se considera "doctor", Cezar Petrescu nu isi ingaduie happy end-uri, desi Dumineca orbului incepe ca o carte care cere happy end - ca o comedie romantica, am spune noi azi. La inceput parca astrele concura sa ii uneasca pe cei doi protagonisti, suflete pereche. O suita de coincidente. Si nu numai - apare si o intriga secundara in care pare sa se prefigureze o reunire. Apoi aceleasi astre li se pun impotriva si, prin alt sir de coincidente, ii separa si cei doi protagonisti reintra in fagasele destinelor lor, totul revine la "normal", un normal in care miracolul fericirii nu mai e posibil. Sfarsitul acesta e mult mai realist si verosimil, insa cuplat cu inceputul da aiurea, iese o strutocamila, pt ca romanul incepe intr-o conventie pe care apoi o tradeaza.
Idila incepe cu incident absolut trivial: la coborarea din tren, el o calca pe picior pe ea; apoi, remarcand-o astfel - Gina, eroina e o "zana" micuta, peltica si copilaroasa, profesoara cu infatisare de scolarita - se baga in vorba cu ea, insistent si impertinent - de-a dreptul enervant imo - fara a tine cont de reactiile ei negative; apoi brusc cei doi descopera cum ca sunt suflete pereche, ca amandoi privisera pe fereasta compartimentului cu aceleasi ganduri - si dupa ce s-au cunoscut doar vreo ora, cat o fi tinut drumul de la gara, ajung sa creada - si ni se cere sa credem - ca aceasta a fost de fapt marea iubire si imposibilitatea regasirii lor e o drama...
Am gasit draft-ul asta pe blogul vechi; e din octombrie anul trecut. Cum in timpul asta cartile s-au cam estompat, il public asa cum e, fara sa mai adaug mare lucru. Si cu asta reincep, la aceasta noua adresa, sa scriu iar despre "cartile de hartie" ca sa zic asa.
vineri, 1 octombrie 2010
G. Calinescu - Scrinul negru
E o carte mai buna decat precedenta, dar este intrecuta, chiar in genul sau (roman realist, de inspiratie balzaciana) si pe subiectul sau (aristocratia romana cazuta in mizerie dupa instaurarea comunismului) de volumul III din Cronica de familie, care ii seamana si in privinta atitudinii duplicitare, la ambii autori afinitatea cu aristocratii cazuti fiind deghizata in condamnarea de rigoare. Dar cartea lui P. Dumitiru e superioara celei a lui G. Calinescu fie si numai pentru ca in timp ce la primul ratate, neconvingatoare, sunt doar pasajele cu personaje pozitive realist-socialiste, pe cand la ultimul, pe langa acestea, se mai adauga si cele despre amorurile platonice sau nu ale irezistibilului sexagenar Ioanide, care era destul de antipatic deja inainte de a deveni cripto-comunist, pe cand era un irezistibil cincuagenar, “bietul”…
Ioanide este acum un favorit al noului regim, pentru care construieste cu avant si chiar cu convingere, bucuros ca isi poate pune in practica ideile monumentale. Traieste in continuare destul de "burghez", isi pastreaza servitoarea si vila pe care si-o aranjeaza cu tablouri, covoare si mobile de valoare, cumparate la talcioc de la clasa exploatatoare. Se lasa ghidat de tovarasul Dragavei. In jurul sexagenarului graviteaza trei femei: secretara Mini, statuara Mihaela/Diana si balerina Cucly. Pe Mini o iubeste pur platonic, cu Diana isi ingaduie mangaieri aproape nevinovate iar pe Cucly o lasa insarcinata... si se simte vinovat nu fatza de mult-ingaduitoarea lui sotie, nu fata de fata sau de tatal ei, e convins ca ei toti vor intelege, ci fata de tovarasul Dragavei, pentru abaterea de la morala proletara, pentru ca nu e inca "om nou"...
Din fericire insa, cartea asta nu il mai are in centru pe Ioanide. Personajul principal e mai degraba Caty Zanoaga/Ciocarlan, misterioasa femeie a carei neobisnuita viata o reconstituie Ioanide din scrisorile gasite in "scrinul negru" cumparat de la talcioc. E fiica unui negustor imbogatit, ajuns mosier, care vrea sa ofere fiicei sale multa vreme unice tot ce e mai bun si mai ales: pian si maestru de muzica, cai si maestru de calarie, vacante la mare nu la Balcic ci la Deauville... Crescuta astfel, capata ceea ce ea numeste "instinctul luxului"; are insa si o vitalitate care o deosebeste dar si face remarcata in lumea aristocratiei in care vrea sa se asimileze, pe care si-o chelutieste ca adolescenta in cavalcade vijelioase, mai apoi, ca tanara femeie, in amoruri pasionale. E o femeie fermecatoare, senzuala, tandra, pisicoasa, coplesind barbatii cu o avalansa de mangaieri si vorbe tandre - si totusi lucida, calculata si foarte eficienta cand e vorba de interesele, afacerile, averea ei, incapabila sa sacrifice din bani pentru barbatii din viata ei si astfel sacrificandu-i pe acestia, lasandu-i sa se prabuseasca... Apoi vine comunismul si pierde tot - si odata cu averea si confortul, si sanatatea si vitalitatea. Romanul incepe cu inmormantarea ei.
Prin fiul ei, micul Filip, martor inca nedeplin constient - nedumerit cine sunt ciudatii astia mizeri si totusi distinsi intre care se trezeste - autorul urmareste destinul aristocratiei ajunsa in mizerie. S-a spus ca i-a ponegrit, caricaturizat si ridiculizat. Si da si nu - eu zic ca aristocratii ies mai putin sifonati decat erau intelectualii in cartea precedenta si chiar in asta. Sigur, autorul nu se retine sa scoata efecte comice din contrastul dintre starea prezenta si si cea trecuta sau chiar morga inca prezenta a personajelor, totusi nu ii transforma pe toti in fantose si caricaturi, lasa sa se stravada la unii o anume demnitate in mizerie si reale calitati sufletesti.
Cum si din ce traiesc aristocratii in noua conjunctura, dupa ce si-au pierdut proprietatile si chiar casele, nationalizate? Printul Antoine Hangerliu, printul Matei Basarab si contele Iablonski muncesc ca sa-si intretina familiile: primul repara radiouri, al doilea e muncitor intr-o fabrica iar ultimul hamal. Multi altii traiesc de pe o zi pe alta, vanzandu-si la talcioc lucrurile. Talciocul - observa amuzat Ioanide - devenise un adevarat Almanah de Gotha. Unii chiar capata gustul comertului. Vaduva unui general cultiva o gradina si creste o capra. Gaittany e mai norocos, isi pastreaza in noua oranduire functia de director si limuzina, de aceea atitudinea lui e ambigua: pe de o parte se teme sa se compromita in tovarasia celorlalti, pe de alta parte ii ajuta discret. Apriga, autoritara si trufasa printesa Hangerliu, descendenta din os domensc cu nerealiste ambitii dinastice pe care le vrea infaptuite prin nepotul ei, Filip, e impunatoare chiar si in podul de grajd in care a ajuns sa-si duca zilele.
Cat despre Filip, e un baiat cuminte si bine crescut, sensibil si delicat, prematur serios si trist. Intr-un fel, e un Felix mai tanar: ca si acela, orfan, al nimanui, ajuns printre straini de care depinde si care toti se erijeaza in tutori ai lui, martor inocent al mediului in care traieste (dar mediul e altul). Creste printre batrani, in lipsuri materiale si lipsa de afectiune, tratat cu o politete rece si distanta, in ambianta aceea postapocaliptica, rupt de lume, modelat dupa sperantele nerealiste pe care tutorii sai si le pun in el, tanjind dupa un pic de copilarie fireasca si dupa un strop de caldura, neintelegand ce e cu lumea in care a nimerit si incercand repetat si zadarnic sa ii scape. Spre disperarea alor sai, vrea sa se faca muncitor, convins ca numai muncitorii o duc bine...
Ii regasim si pe intelectualii din "Bietul Ioanide", care si-au pastrat posturile, s-au aliniat formal adoptand un vocabular de circumstanta, infiereaza bughezia insa strang avere, investindu-si banii, de teama stabilizarii, Hagienus in argintarie, Sufletel in pietre pretioase iar Gulimanescu in cele mai diverse lucruri: medicamente straine, covoare, motociclete... Cum ziceam, intelectualii fac figura mai putin onorabila decat aristocratii, Calinescu a fost mai dur cu propria casta. Aristocratii sunt ei insisi oameni cultivati, cu gust, cu inclinatii muzicale, multi dintre ei canta la clavecin (chiar micul Filip canta remarcabil) si desigur toti vorbesc fluent franceza; "rafinati prin ereditate" crede printesa Serica Baleanu, prin mediu, crede Calinescu, care ne prezinta si inceputul procesului la Marioara, sotia tovarasului Dragavei, filatoare fruntasa, care, mutandu-se cu sotul ei intr-o vila eleganta parasita de fostii proprietari fugiti in strainatate, inconjurata de obiecte de lux, mancand cu tacamuri de argint, band din pahare de cristal, oglindindu-se intr-o mare oglinda venetiana, incepe pe nesimtite sa se schimbe:
Ma intreb cum vor fi privit cei de la partid aceasta metamorfoza. Altfel Calinescu a tinut cont de indicatiile primite chiar de la Gheorghiu Dej, a introdus in carte muncitori, o vizita intr-o fabrica, activisti comunisti fosti ilegalisti si vorbeste de prefacerile socialiste si de viata fericita a oamenilor muncii - uneori in asa fel incat pare o parodie. Chiar duhurile mortilor invocate intr-o sedinta de spiritism (la care asista aristocratii si intelectualii cu tendinte burgheze) prezic victoria socialismului, spun ca "tot ce a fost vechi are sa se naruie la pamant", "o noua omenire se naste", "cu alti oameni care vor trai ca fratii" (oare de aici s-o fi inspirat Razvan Radulescu la invocarea duhului lui Marx ?). Alt exemplu: dojenit de vechea lui prietena, madam Valsamaki-Farfara (foarte buna cunoscatoare a sufletului omenesc, ale carei intuitii se confirma in repetate randuri), care ii zice "Stiu bine ca nu esti comunist.", Ioanide, protestand si justificandu-se, ajunge sa spuna ca:
Pe de alta parte, cand, la talcioc, un taran vrea sa cumpere el "scrinul negru", Sultana Demirgian, care acum vinde mobile greoaie taranilor si explica complice lui Ioanide ca acum "grotescul e la moda", se indigneaza:
Si autorul, care isi va plasa scrinul chiar intr-un un astfel de fundal, pare a fi in asentimentul ei - si al lui Babighian, directorul magazinului de arta, care face tot posibilul ca tablourile de valoare sa nu fie cumparate de laptarese.
Pe de alta parte, cand micul aristocrat Filip, in una din fugile lui de acasa, afla adapost la Ioanide, autorul noteaza cat de bine si de firesc se comporta baiatul in ambianta luxoasa a vilei arhitecului, cu interioare elegant mobilate si cu fantana ei arteziana cu 100 de jeturi de apa:
Mai ales ultimul cuvant suna foarte neasteptat intr-o carte "realist socialista".
Alta fuga de acasa il va duce pe Filip, acum adolescent, calauzit cu mari precautii de Gavrilcea, fostul conducator al Miscarii, in munti, unde se ascunde colonelul Remus Gavrilcea, varul celuilalt Gavrilcea si al doilea sot al lui Caty, condamnat ca criminal de razboi pentru a fi condus un lagar de evrei din Transnistria. Lucru surprinzator, caci nu stiu alta referire literara sau chiar istorica ante '89 la romani patronand un lagar cu evrei. Spre deosebire de ofiterii nemti fanatizati, care urmaresc exterminarea evreilor, ofiterii romani ai lagarului n-au intentii ucigase ci urmaresc pur si simplu jecmanirea lor de ultimele bunuri (ceasuri, bijuterii, blanuri) in interes propriu, lucru realizat prin stratageme pe cat de ingenioase pe atat de cinice de capitanul Hagienus (fiul), colonelul multumindu-se sa inchida ochii si sa-si ia partea leului, pe care o trimitea acasa lui Caty. Acum traieste rupt de lume si aproape primitiv, din vanat si ghinda, intr-un bordei in pamant.
Un al doilea volum, la fel de voluminos ca romanul insusi, cuprinde materialul inspirator gasit realmente de autor intr-un scrin, mai exact o comoda Louis XV, cumparat(a) de la talcioc in imprejurarile descrise in roman:
A gasit acolo corespondenta in franceza si romana, poze, taieturi din ziare, acte, jurnale si carnete de cheltuieli apartinand unei anume Etta, modelul real al lui Caty. Cam discutabila etic folosirea in acest fel a biografiei unei straine, a carei viata cu detaliile cele mai personale, chiar intime, au ajuns intamplator in mana scriitorului; estetic insa, a iesit un personaj viu si o poveste captivanta, suficient de diferite de modelele reale. Daca in linii mari viata imaginarei Caty urmeaza traiectoria realei Etta, maritata intai cu ambasadorul Romaniei la Buenos Aires, apoi cu un ofiter plecat pe front, detaliile apartin lui Calinescu, chiar daca brodeaza pornind de la elemente reale: de pilda pornind de la niste fotografii cu calatori pe puntea unui vas imagineaza calatoria pe ocean spre Argentina; sau pornind de la actele procesului de succesiune imagineaza desfasurarea procesului cu atmosfera de la tribunal; chiar daca uneori foloseste fraze si mai ales cuvinte de alint specifice Ettei ("mon pisic adore"), Caty e fictiune si creatia scriitorului. Volumul suplimentar mai contine si fisele de lucru ale autorului, pe care, pe langa liste de nume, planuri, fraze de plasat in dialog, vedem desene: schite de cladiri, interioare, fantani arteziene (creatiile lui Ioanide), portrete desenate stangaci... E o incercare a editorilor de a lasa cititorul sa arunce o privire in atelierul unui scriitor si sa vada geneza unui roman, care insa nu ne lamureste de ce acelasi scriitor in aceeasi carte poate avea reusite si esecuri...
Ioanide este acum un favorit al noului regim, pentru care construieste cu avant si chiar cu convingere, bucuros ca isi poate pune in practica ideile monumentale. Traieste in continuare destul de "burghez", isi pastreaza servitoarea si vila pe care si-o aranjeaza cu tablouri, covoare si mobile de valoare, cumparate la talcioc de la clasa exploatatoare. Se lasa ghidat de tovarasul Dragavei. In jurul sexagenarului graviteaza trei femei: secretara Mini, statuara Mihaela/Diana si balerina Cucly. Pe Mini o iubeste pur platonic, cu Diana isi ingaduie mangaieri aproape nevinovate iar pe Cucly o lasa insarcinata... si se simte vinovat nu fatza de mult-ingaduitoarea lui sotie, nu fata de fata sau de tatal ei, e convins ca ei toti vor intelege, ci fata de tovarasul Dragavei, pentru abaterea de la morala proletara, pentru ca nu e inca "om nou"...
Din fericire insa, cartea asta nu il mai are in centru pe Ioanide. Personajul principal e mai degraba Caty Zanoaga/Ciocarlan, misterioasa femeie a carei neobisnuita viata o reconstituie Ioanide din scrisorile gasite in "scrinul negru" cumparat de la talcioc. E fiica unui negustor imbogatit, ajuns mosier, care vrea sa ofere fiicei sale multa vreme unice tot ce e mai bun si mai ales: pian si maestru de muzica, cai si maestru de calarie, vacante la mare nu la Balcic ci la Deauville... Crescuta astfel, capata ceea ce ea numeste "instinctul luxului"; are insa si o vitalitate care o deosebeste dar si face remarcata in lumea aristocratiei in care vrea sa se asimileze, pe care si-o chelutieste ca adolescenta in cavalcade vijelioase, mai apoi, ca tanara femeie, in amoruri pasionale. E o femeie fermecatoare, senzuala, tandra, pisicoasa, coplesind barbatii cu o avalansa de mangaieri si vorbe tandre - si totusi lucida, calculata si foarte eficienta cand e vorba de interesele, afacerile, averea ei, incapabila sa sacrifice din bani pentru barbatii din viata ei si astfel sacrificandu-i pe acestia, lasandu-i sa se prabuseasca... Apoi vine comunismul si pierde tot - si odata cu averea si confortul, si sanatatea si vitalitatea. Romanul incepe cu inmormantarea ei.
Prin fiul ei, micul Filip, martor inca nedeplin constient - nedumerit cine sunt ciudatii astia mizeri si totusi distinsi intre care se trezeste - autorul urmareste destinul aristocratiei ajunsa in mizerie. S-a spus ca i-a ponegrit, caricaturizat si ridiculizat. Si da si nu - eu zic ca aristocratii ies mai putin sifonati decat erau intelectualii in cartea precedenta si chiar in asta. Sigur, autorul nu se retine sa scoata efecte comice din contrastul dintre starea prezenta si si cea trecuta sau chiar morga inca prezenta a personajelor, totusi nu ii transforma pe toti in fantose si caricaturi, lasa sa se stravada la unii o anume demnitate in mizerie si reale calitati sufletesti.
Cum si din ce traiesc aristocratii in noua conjunctura, dupa ce si-au pierdut proprietatile si chiar casele, nationalizate? Printul Antoine Hangerliu, printul Matei Basarab si contele Iablonski muncesc ca sa-si intretina familiile: primul repara radiouri, al doilea e muncitor intr-o fabrica iar ultimul hamal. Multi altii traiesc de pe o zi pe alta, vanzandu-si la talcioc lucrurile. Talciocul - observa amuzat Ioanide - devenise un adevarat Almanah de Gotha. Unii chiar capata gustul comertului. Vaduva unui general cultiva o gradina si creste o capra. Gaittany e mai norocos, isi pastreaza in noua oranduire functia de director si limuzina, de aceea atitudinea lui e ambigua: pe de o parte se teme sa se compromita in tovarasia celorlalti, pe de alta parte ii ajuta discret. Apriga, autoritara si trufasa printesa Hangerliu, descendenta din os domensc cu nerealiste ambitii dinastice pe care le vrea infaptuite prin nepotul ei, Filip, e impunatoare chiar si in podul de grajd in care a ajuns sa-si duca zilele.
Cat despre Filip, e un baiat cuminte si bine crescut, sensibil si delicat, prematur serios si trist. Intr-un fel, e un Felix mai tanar: ca si acela, orfan, al nimanui, ajuns printre straini de care depinde si care toti se erijeaza in tutori ai lui, martor inocent al mediului in care traieste (dar mediul e altul). Creste printre batrani, in lipsuri materiale si lipsa de afectiune, tratat cu o politete rece si distanta, in ambianta aceea postapocaliptica, rupt de lume, modelat dupa sperantele nerealiste pe care tutorii sai si le pun in el, tanjind dupa un pic de copilarie fireasca si dupa un strop de caldura, neintelegand ce e cu lumea in care a nimerit si incercand repetat si zadarnic sa ii scape. Spre disperarea alor sai, vrea sa se faca muncitor, convins ca numai muncitorii o duc bine...
Ii regasim si pe intelectualii din "Bietul Ioanide", care si-au pastrat posturile, s-au aliniat formal adoptand un vocabular de circumstanta, infiereaza bughezia insa strang avere, investindu-si banii, de teama stabilizarii, Hagienus in argintarie, Sufletel in pietre pretioase iar Gulimanescu in cele mai diverse lucruri: medicamente straine, covoare, motociclete... Cum ziceam, intelectualii fac figura mai putin onorabila decat aristocratii, Calinescu a fost mai dur cu propria casta. Aristocratii sunt ei insisi oameni cultivati, cu gust, cu inclinatii muzicale, multi dintre ei canta la clavecin (chiar micul Filip canta remarcabil) si desigur toti vorbesc fluent franceza; "rafinati prin ereditate" crede printesa Serica Baleanu, prin mediu, crede Calinescu, care ne prezinta si inceputul procesului la Marioara, sotia tovarasului Dragavei, filatoare fruntasa, care, mutandu-se cu sotul ei intr-o vila eleganta parasita de fostii proprietari fugiti in strainatate, inconjurata de obiecte de lux, mancand cu tacamuri de argint, band din pahare de cristal, oglindindu-se intr-o mare oglinda venetiana, incepe pe nesimtite sa se schimbe:
Instinctul de frumos, pe care il are orice om, ii fusese mult timp contrariat si acum izbucnea cu prospetime. Azi putea sa bea din cesti de ceai vitroase si subtiri, prin care ceaiul se stravedea si care dadeau lichidului o nuanta de piatra pretioasa si un parfum indefinisabil. Toate aceste voluptati schimbase (sic) fizionomia tovarasei Dragavei [...] Astfel, bucatile de piatra sau de sticla batute de valurile marii se slefuiesc si par opera unui bijutier.
Ma intreb cum vor fi privit cei de la partid aceasta metamorfoza. Altfel Calinescu a tinut cont de indicatiile primite chiar de la Gheorghiu Dej, a introdus in carte muncitori, o vizita intr-o fabrica, activisti comunisti fosti ilegalisti si vorbeste de prefacerile socialiste si de viata fericita a oamenilor muncii - uneori in asa fel incat pare o parodie. Chiar duhurile mortilor invocate intr-o sedinta de spiritism (la care asista aristocratii si intelectualii cu tendinte burgheze) prezic victoria socialismului, spun ca "tot ce a fost vechi are sa se naruie la pamant", "o noua omenire se naste", "cu alti oameni care vor trai ca fratii" (oare de aici s-o fi inspirat Razvan Radulescu la invocarea duhului lui Marx ?). Alt exemplu: dojenit de vechea lui prietena, madam Valsamaki-Farfara (foarte buna cunoscatoare a sufletului omenesc, ale carei intuitii se confirma in repetate randuri), care ii zice "Stiu bine ca nu esti comunist.", Ioanide, protestand si justificandu-se, ajunge sa spuna ca:
Taranii nostri, intorsi de la camp, unde au semanat cu semanatoare mecanice, vor canta seara din flaut, vioara, viola si violoncel, facand serate muzicale nu mai putin reusite decat ale printesei Baleanu.
Pe de alta parte, cand, la talcioc, un taran vrea sa cumpere el "scrinul negru", Sultana Demirgian, care acum vinde mobile greoaie taranilor si explica complice lui Ioanide ca acum "grotescul e la moda", se indigneaza:
O comoda Louis XV intr-un bordei, comenta in surdina Sultana situatia. Trebuie neaparat sa ai pentru ea, ca fond, pe un perete, un Aubusson, un Ghiordez sau o broderie de Buhara. Cum sa facem sa i-l scoatem din mana ?
Si autorul, care isi va plasa scrinul chiar intr-un un astfel de fundal, pare a fi in asentimentul ei - si al lui Babighian, directorul magazinului de arta, care face tot posibilul ca tablourile de valoare sa nu fie cumparate de laptarese.
Pe de alta parte, cand micul aristocrat Filip, in una din fugile lui de acasa, afla adapost la Ioanide, autorul noteaza cat de bine si de firesc se comporta baiatul in ambianta luxoasa a vilei arhitecului, cu interioare elegant mobilate si cu fantana ei arteziana cu 100 de jeturi de apa:
S-ar fi zis ca incerca o satisfactie de mult interzisa si ca regasea mediul in care era obisnuit sa traiasca in chip firesc. [...]
Elvira il invita in somptuoasa sufragerie, in care Filip pasi fara a da semne de sfiala si de uimire plebee.
Mai ales ultimul cuvant suna foarte neasteptat intr-o carte "realist socialista".
Alta fuga de acasa il va duce pe Filip, acum adolescent, calauzit cu mari precautii de Gavrilcea, fostul conducator al Miscarii, in munti, unde se ascunde colonelul Remus Gavrilcea, varul celuilalt Gavrilcea si al doilea sot al lui Caty, condamnat ca criminal de razboi pentru a fi condus un lagar de evrei din Transnistria. Lucru surprinzator, caci nu stiu alta referire literara sau chiar istorica ante '89 la romani patronand un lagar cu evrei. Spre deosebire de ofiterii nemti fanatizati, care urmaresc exterminarea evreilor, ofiterii romani ai lagarului n-au intentii ucigase ci urmaresc pur si simplu jecmanirea lor de ultimele bunuri (ceasuri, bijuterii, blanuri) in interes propriu, lucru realizat prin stratageme pe cat de ingenioase pe atat de cinice de capitanul Hagienus (fiul), colonelul multumindu-se sa inchida ochii si sa-si ia partea leului, pe care o trimitea acasa lui Caty. Acum traieste rupt de lume si aproape primitiv, din vanat si ghinda, intr-un bordei in pamant.
Un al doilea volum, la fel de voluminos ca romanul insusi, cuprinde materialul inspirator gasit realmente de autor intr-un scrin, mai exact o comoda Louis XV, cumparat(a) de la talcioc in imprejurarile descrise in roman:
In apropierea carutei era asezata pe zapada o comoda Louis XV din lemn de palisandru in ton intunecat, parand si mai inchis pe zapada si cu intarsiaturi in chip de ghirlande din lemn de trandafir. Mobila avea trei sertare cu profil curbat si inlocuia obisnuita placa de marmura cu un placaj tot de palisandru. Cunoscatorul nu putea ramane decat surprins de prezenta, in asemenea mediu, pe zapada si langa o caruta, a unei mobile asa de elegante pe picioarele ei subtiri, ca de caprioara.
A gasit acolo corespondenta in franceza si romana, poze, taieturi din ziare, acte, jurnale si carnete de cheltuieli apartinand unei anume Etta, modelul real al lui Caty. Cam discutabila etic folosirea in acest fel a biografiei unei straine, a carei viata cu detaliile cele mai personale, chiar intime, au ajuns intamplator in mana scriitorului; estetic insa, a iesit un personaj viu si o poveste captivanta, suficient de diferite de modelele reale. Daca in linii mari viata imaginarei Caty urmeaza traiectoria realei Etta, maritata intai cu ambasadorul Romaniei la Buenos Aires, apoi cu un ofiter plecat pe front, detaliile apartin lui Calinescu, chiar daca brodeaza pornind de la elemente reale: de pilda pornind de la niste fotografii cu calatori pe puntea unui vas imagineaza calatoria pe ocean spre Argentina; sau pornind de la actele procesului de succesiune imagineaza desfasurarea procesului cu atmosfera de la tribunal; chiar daca uneori foloseste fraze si mai ales cuvinte de alint specifice Ettei ("mon pisic adore"), Caty e fictiune si creatia scriitorului. Volumul suplimentar mai contine si fisele de lucru ale autorului, pe care, pe langa liste de nume, planuri, fraze de plasat in dialog, vedem desene: schite de cladiri, interioare, fantani arteziene (creatiile lui Ioanide), portrete desenate stangaci... E o incercare a editorilor de a lasa cititorul sa arunce o privire in atelierul unui scriitor si sa vada geneza unui roman, care insa nu ne lamureste de ce acelasi scriitor in aceeasi carte poate avea reusite si esecuri...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
