Petru Dumitriu - Cronica de familie

Petru Dumitriu, Cronica de familie, Editura Litera (+Jurnalul National), Biblioteca pentru toti, Bucuresti, 2009, (vol. I-III)

Gasisem candva demult, in secolul trecut, un vechi almanah sau antologie de texte din anii 50; si acolo, printre comnisti ilegalisti, muncitori fruntasi in productie, tarani saraci, chiaburi si alte personaje [stereo]tip ale realismului socialist, am avut surpriza sa gasesc jobenuri, crinoline, o guvernanta care-si admonesteaza in frantuzeste pupila. Aceasta, Davida, eroina principala a povestirii (omonime), e o adolescenta voluntara, orgolioasa, inflacarata si in iubire si in ura, insotita mereu de rigida mademoiselle Marchand, guvernanta adusa din Franta sa o struneasca si supravegheze. Iluziile ei romantice exaltate sunt zdrobite de contactul cu realitatea, lucru ce va avea urmari dramatice pentru ea si pentru ceilalti - mai multe nu va pot spune fara spoilere majore.            

Mi-a placut mult la vremea aceea, pentru farmecul atmosferei si personajele puternice, vii, memorabile, puse in valoare de contrastul cu atmosfera “realist socialista” si personajele conventionale din textele din jur - era nu doar cea mai reusita ci aproape singura bucata de literatura adevarata din cartea aia. Nu stiam atunci ca din acea povestire a rasarit un roman (al carei prim capitol este) si din personajele ei un bogat, chiar stufos arbore genealogic, o numeroasa descendenta ale carei traiectorii romanul le va urmari pe parcursul unui secol, de pe vremea lui Cuza pana in "obsedantul deceniu" '50, perioada scrierii romanului. Astfel marirea si decaderea unei familii boieresti e urmarita pe mai multe generatii, eroii ultimului volum fiind nepotii si stranepotii Davidei si ai fratilor ei.                    

I s-a reprosat autorului ca, punandu-si talentul in slujba regimului comunist, a zugravit "clasa exploatatoare" exclusiv in nuante intunecate. E si nu e asa. Cartea e, categoric, tributara timpului si contextului ei si multe pagini sunt azi nedigerabile prin tezismul lor - in special cele despre miscarile taranesti – dar mult mai multe sunt cele care rezista timpului. Si, coincidenta, in general cele care nu mai rezista istoric nu rezista nici estetic. De fapt Petru Dumitriu a jucat un joc dublu. Favorurile regimului i-au asigurat o ascensiune rapida, intr-o vreme cand scena literara era saraca, multi dintre scriitorii consacrati aveau interdictie de publicare sau nu voiau sau nu puteau sa se muleze pe exigentele partidului. Insa, spre deosebire de Labis de exemplu, Petru Dumitriu nu a fost un comunist convins ci un mercenar. Afinitatile lui launtrice inclinau spre clasa de care il legau originea si educatia(*) dar asta nu l-a impiedicat ca, la fel de cinic si ambitios ca unele din personajele sale, sa isi ofere serviciile noului regim.       

Asadar, zugraveste decadenta, coruptia, viciile  [burghezo-]mosierimii. Totusi, ceea ce rezulta nu este (cum s-a spus) un bestiar, o galerie de monstri. Omul poate avea doua feluri de defecte: cele in defavoarea sa (timiditatea,  stangacia, lipsa de vlaga, credulitatea, prostia, uratenia)  si cele in defavoarea celorlati (egoismul, lipsa de scrupule, insensibilitatea,  ipocrizia, viclenia, rautatea, cruzimea) - unele dintre acestea ultimele putandu-i aduce celui in cauza chiar avantaje. Ultimele pot starni aversiunea sau chiar ura, primele mila sau dispretul. Defectele majore ale personajelor lui Petru Dumitriu sunt cel mai adesea din a doua categorie; ele ii ajuta sa isi urmareasca scopurile. Sunt odiosi dar nu grotesti. Exceptii sunt totusi cei cativa aristocrati relativ buni (dar relativ slabi), ca Serban Romano si Alexandra Lascari, cu care ati facut cunostinta in teaser.                    

Tipul uman cel mai prezent in roman e ambitiosul, pe care il intalnim in mai multe timpuri si in mai multe variante, masculine si feminine. Autorul le urmareste traiectoria: geneza ambitiei, ascensiunea, succesele si esecurile.                  

Bonifaciu Cozianu era, in prima parte a vietii, un hedonist indolent, blazat, vadind interes doar pentru femei, nicidecum pentru treburile publice. Cotitura se produce cand, scos din existenta lui comoda si trimis pe front in razboiul de independenta, vazand cum statul dispune de viata lui, decide ca vrea sa fie intre cei ce conduc, nu intre cei ce se supun. Asadar intra in politica, urca treapta cu treapta, calcand fara ezitare pe ceilalti cand ii e necesar - pe sotia luata din interes, pe inofensivul, tacutul ei admirator platonic, pe ziaristul impertinent doborat in duel, pe taranii reprimati dur - ca in final, ajuns in varf, victoria sa-i para searbada, amestacata cu umilinta condescendentei ultimului stapan, regele.             

vol. II

Pe Dimitrie Cozianu il intalnim intai ca adolescentul Dim, plin de inchipuiri romantice, tulburat de ispite erotice si de descoperiri  socante privind trecutul si prezentul propriei familii; apoi ca tanarul care sacrifica o promitatoare cariera politica incipienta, impreuna cu toate relatiile sociale si de familie, pentru o casatorie din dragoste. Dar dragostea aceea furtunoasa ii consuma curand toate resursele financiare si sufletesti, lasandu-l dezamagit, cinic, calculat,  decis sa faca cariera politica,  recuperand timpul pierdut.             

Ambitia Elvirei Vorvoreanu ia alta cale, singura posibila pentru o femeie a acelor vremi (pe cand Margaret Thatcher abia se nascuse ). Armele ei sunt frumusetea si senzualitatea, ambele iesite din comun, indrazneala combinata cu abilitatea; isi alege si dozeaza provocarile ca sa faca lumea sa vorbeasca despre ea, fara sa se ajunga totusi la un scandal care ar exclude-o din inalta societate; urca si ea treapta cu treapta, dar la ea fiecare treapta e un barbat, cea din varf fiind regele, afemeiatul Carol al II-lea; asadar tinteste mai sus decat barbatii familiei, care in acele vremi nu puteau aspira la mai mult decat rangul de prim-ministru.         

Ambitia mamei ei, Elena Vorvoreanu, fusese una mai obisnuita: nu puterea ci averea - pentru care e in stare sa faca orice, lupta cu o energie neobosita si cu o lipsa de scrupule crescanda, iar in situatii limita, pe fundalul rascoalei din 1907, se vadeste capabila de lucruri de care nu s-ar fi crezut in stare...              

Ambitia tanarului Serban Romano e de alta natura: filosofia, cunoasterea, adevarul. Pleaca in Germania sa studieze filosofia (asemeni autorului),  vedem crampeie din viata universitara germana, inclusiv traditionalele dueluri,  insa patria filosofiei incepea deja sa se transforme in patria nazismului si, deziluzionat, tot mai convins ca "nu se mai poate nimic in filosofie", ca nu exista adevar, certitudini, nimic solid, dincolo de placerile senzoriale imediate, tanarul inteligent, serios si studios se metamorfozeaza in hedonistul, dandy-ul pe care il vedem in teaser.    

 O ambitie de aceeasi factura are si sculptorul Pius Dabija, care vrea sa calce pe urmele lui Michelangelo. Nu stiu in ce masura e vorba de un alter ego al lui Petru Dumitriu; un indiciu ar fi initialele numelui (asta n-am descoperit-o eu, zicea in postfata); ca infatisare, mic de statura, cu ceva “bestial”, teluric, e exact opusul autorului (inalt, elegant, dandy); insa il reprezinta cel putin in ce priveste crezul estetic (inlocuind Michelangelo cu Balzac) si in ce priveste disponibilitatea de a colabora cu noul regim, fara sa fie comunist, doar pentru posibilitatea desfasurarii  talentului sau. Asa ca, spre oroarea alor sai, accepta comanda unei uriase statui a lui Stalin. O idee originala, indrazneata mi s-a parut prietenul lui Pius, Rafael, homosexualul comunist – si inca ilegalist ! Tare ma mir cum a trecut de cenzura.  

vol. III

Nu toti sunt animati de ambitie. Alexandra Lascari traieste linistita in lumea ei fara griji, cu mondenitati, partide de tenis, o relatie discreta de lunga durata acceptata tacit de sotul ei, care uzeaza si el de aceeasi libertate in relatiile conjugale. Asta pana cand viata  ii este bulversata de instaurarea comunismului si incepe o existenta cu totul diferita - vezi fragmentul al doilea din teaser,  poate singura descriere a unei cozi intr-o carte publicata sub comunism. Descrierea cozii si alegerea de infatisa viata burghezo-mosierimii in mizerie focalizand tocmai pe blanda Alexandra, care nu facuse rau nimanui (iar nu pe vreunul din numeroasele personaje dubioase sau chiar odioase din familia ei) prezinta noua oranduire intr-o lumina nu tocmai favorabila, lasand sa se stravada rezerva interioara a autorului.

Acestia sunt doar cativa din descendentii neamului Cozianu, doar cateva din numeroasele personaje care se perinda prin cele peste 1500 de pagini de roman...  o intreaga lume...         

---------------------------------------------------
* "Tatăl său, Petre Dumitriu, căpitan (colonel după alte surse), era român, în timp ce mama, Maria-Theresia (născută von Debretzy), făcea parte din mica nobilime secuiască, dar vorbea, atât cu soţul ei, cât şi cu fiul, mai mult în franţuzeşte şi, de aceea, franceza i-a fost scriitorului, din copilărie, o a doua limbă" (Wikipedia)

Constantin Fantana - Sentinta

Constantin Fantana, Sentinta,  Editura Fundatia Academia Civica, 2002              

(fragmente)              

Tare mi-a placut cartea asta la prima lectura (in ciuda unor evidente defecte - voi vorbi si despre ele). N-as putea spune insa exact de ce. Poate pentru ca am empatizat f. tare cu eroul ei, Felix, un adolescent cuminte si studios, sensibil si visator, naiv si idealist - pe cat de inteligent, pe-atat de naiv si pe cat de precoce pe-atat de copil - si prin toate acestea, foarte dezarmat si vulnerabil.  Abia iesit dintr-un liceu militar a carui disciplina severa si atmosfera cazona nu se potriveau deloc firii sale sensibile, se trezeste in mijlocul unei societati care, desi tot mai ingrijorata de schimbarile sociale (sunt anii 48-49 ai tranzitiei spre comunism) nu abandoneaza speranta (alimentata de posturile de radio straine) si pe cat posibil nici vechiul fel de viata. Pe acest fundal isi traieste Felix adolescenta si isi face educatia sentimentala, traieste prima dragoste, pentru chiriasa lor, frumoasa Nicole, cu 5-6 ani mai mare, deja maritata.         

Dar, suflet pur si idealist, gandeste in termenii: "dragostea mea pentru Nicole pretuia mai mult decat viata dar nu mai mult decat onoarea"  - si astfel ajunge in situatia ca atat Nicole cat si sotul ei incearca sa-l foloseasca, el pentru supravegherea ei, ea ca alibi pentru o mica aventura. Nu mai stiu sigur dar parca Dostoievski zicea (parca apropo de Don Quijote) ca nu poti crea un personaj pozitiv viu si credibil fara sa il faci putin ridicol. Insa ispita e mereu prezenta, el locuind sub acelasi acoperis cu Nicole si urmand-o peste tot ca un paj, mai ales ca puritatea si idealismul nu ii retin totusi privirea sa se bucure pe furis, cand apare ocazia... (Asta e, dupa mine, una din reusitele cartii: se mentine in limitele decentei, fara sex propriu-zis, totusi se creeaza o tensiune erotica mai puternica decat in multe romane contemporane cu continut explicit sexual.) Pe deasupra mai apare in scena si Magda, femeie de 30 de ani, jucatoare, aventuriera, foarte libera in moravuri, cu care ati facut cunostinta in teaser.        

In fundal, evenimentele se precipita, comunistii castiga teren, cei din jurul lui sunt tot mai ingrijorati; el inregistreaza destul de absent ce se intampla in jur, absorbit de viata sa interioara; comunismul ii repugna dar nu isi face griji, e convins ca vin americanii si totul va fi bine; il framanta nu tradarea aliatilor ci a lui Nicole care flirteaza cu un elegant si irezistibil bucurestean, folosindu-l pe el ca paravan.        

Dar toate astea au un sfarsit brusc: Felix e arestat de securitate si ajunge la inchisoare. Nu e spolier, acolo il gasim in primele pagini, depanandu-si amintirile. Incepe pentru el o existenta noua si total diferita, intr-un alt univers, ostil, in care el e un "bandit", un "criminal", un "dusman al poporului". Cum anume l-au torturat nu ni se spune - doar:      

Nu stiu cum am rezistat. Cat eram in celula, "lingandu-mi" ranile, ma cuprindea o slabiciune si-mi ziceam ca daca ma mai scot o data la interogatoriu (de fapt nu era interogatoriu, fiindca eu ma incapatanam sa nu mai rostesc nici un cuvant, ca si cum as fi fost mut, iar ei se straduiau sa ma faca sa vorbesc,  insa fara succes, ceea ce ii scotea din minti) n-o sa mai rezist.  Cand auzeam pasii gardianului apropiindu-se de celula mea si cheile zanganind, ma apuca un tremur nervos, asa cum tremura un caine batut indelung.        

Culmea absurdului (specific acelui sistem) e ca securistii incercau, in acest mod, sa scoata de la el lucruri pe care el chiar nu le stia, in schimb ei le cam stiau: discutiile politice "dusmanoase" care se purtau in mediul lui, carora el, neinteresat de politica, nu le daduse atentie, treceau pe langa el ca un zgomot de fond - din conversatiile din jur, adolescentul le retinea mai degraba pe cele cu tenta sexuala, de pilda despre viata amoroasa a Magdei; in schimb, securitatea avea un informator in cercul lor, probabil chiar acea Magda, prin care era la curent cu ce se discuta.       

[caption id="attachment_1264" align="aligncenter" width="380" caption="Imaginea e din documentarul ceh Rene, despre un alt adolescent dupa gratii, detinut de drept comun insa. "][/caption]

Procesul e o simpla formalitate - sentinta fiind deja stabilita. Urmeaza inchisoarea. Universul i se restrange acum la o celula. Singura schimbare de decor e drumul pana la closetul din curte, zilnic la aceeasi ora, insotit de gardian. In rest, de la fereastra celulei, mare si cu gratii solide, pe pervazul careia isi face veacul, ca in imaginea de mai sus, vede un petec de cer, un petec de iarba in curtea inchisorii, comunica prin semne cu o detinuta politica si doar prin priviri cu o frumoasa tigancusa, detinuta de drept comun. In fosta chilie calugareasca - inchisoarea fiind fosta manastire - ajuns un fel de sihastru fara voie, petrecandu-si zilele in izolare (singur in celula), ajunare (hrana fiind nu numai putina, saraca, ci uneori si gretoasa ca aspect; in primele saptamani refuza arpacasul, o "fiertura baloasa", pana cand foamea si sfatul unui gardian mai omenos il fac sa-si invinga repulsia) si curatie - caci, desi mereu cu Nicole in minte, slabit, chinuit, infometat, "trupul asta, numai piele si oase, nu mai vrea nimic (sau nu mai poate nimic)", cauta reazem sufletesc  in credinta. Incearca sa isi umple lungile ceasuri goale (ca sa tina departe nu numai plictiseala ci si regretele dupa viata lui netraita) cu amintirea Nicolei, cu poezie si... matematica (rezolvand de pilda sisteme de 4 ecuatii in minte!)   

Cele rele acum. Desi cartea are doar ~150 de pagini, destule pasaje ar putea lipsi. Cred ca ar fi avut mult de castigat dintr-o redactare ca lumea – de fapt, impresia mea e ca nu a existat redactor care sa se ocupe de ea. Unele pasaje sunt inutile in economia cartii: rant-uri anticomuniste si alte digresiuni, religioase de pilda, poezii intregi - una de Verlaine, alta de Magda Isanos - daca traia azi, probabil ar fi avut blog livresc si posta pds-uri. Acestea apar mai frecvent spre final, cand personajul, claustrat intre peretii celulei, ramane singur cu gandurile sale. Si exista cateva pasaje nereusite, neverosimile, jenante; din pacate unul dintre ele e chiar in primele pagini, in care, intr-un asa zis cuvant inainte, personajul Nicole ne vorbeste  despre viata ei, inclusiv sexuala - se vede ca autorul nu s-a priceput sa "intre in pielea" unei femei. Greseala fatala - mai ales pentru un scriitor debutant - un inceput ratat poate face cititorul sa lase cartea din mana - ceea ce in cazul de fata e pacat, zic eu. Din fericire, din momentul in care naratorul devine Felix, lucrurile se schimba, aici autorul intra perfect in pielea personajului - poate pentru ca adolescent a fost dar femeie nu - creand un personaj viu, credibil, cu toata prospetimea, candoarea, idealismul si exaltarea varstei. Tot la cele rele, unele personaje secundare sunt prea schematice, teziste: boierul cel bun, care imparte grane taranilor in foametea din '46,  securistii cei rai, cu replici si gesturi brutale tipice - dar nu si temnicierii, intre care unii vadesc uneori surprinzatoare strafulgerari de umanitate.

Cu toate astea, cum ziceam, mi-a placut. Poate sa fi contat si faptul ca povestea e partial adevarata:  "o sensibilă autobiografie de adolescent disimulată într-un roman"  zice Romulus Rusan pe coperta a 4-a (nu stiu de ce nu foloseste termenul "autofictiune"); din cate aflam tot pe coperta a 4-a, autorul a facut el insusi cunostinta cu sistemul concentrationar comunist la 18 ani. Avea sa iasa 6 ani mai tarziu - la 24 deci. Dupa eliberare, s-a inscris la facultatea de matematica-fizica dar a fost exmatriculat in anul urmator; apoi timp de 10 ani a lucrat ca simplu muncitor, construind socialismul pe santierele patriei si astfel "reabilitat" i s-a permis sa termine facultatea - pe la 40 de ani - dupa care a lucrat ca seismolog, izolat pe un varf de munte, departe de lumea dezlantuita. Cu cartea asta a debutat la peste 70 de ani, iar dupa 3 ani a murit. So it goes.

Valeriu Anania - Memorii - 1

Valeriu ANANIA, Memorii, Editura Polirom, Iaşi, 2008

Autorul, care si-a semnat intotdeauna cartile cu numele "mirean", e mai cunoscut ca Bartolomeu Anania, arhiepiscopul si mitropolitul Clujului, contracandidatul PF Daniel la scaunul de patriarh, perceput de multi ca liderul aripii rigide, fundamentaliste a bisericii ortodoxe – ceea ce, cum am mai zis, e foarte amuzant pentru cine i-a citit cartile…

Marturie a unui destin neobisnuit, cartea are ea insasi o poveste neobisnuita. E compusa din doua parti - am putea zice din doua carti - scrise la 30 de ani si cateva mii de km distanta. Prima jumatate a fost scrisa in America, la Detroit, in 1974 - unde a si ramas, intr-un seif de banca, zeci de ani, menita a fi publicata numai dupa moartea autorului; a doua in Romania, la Cluj, incepand din 2004.  Autorul era pe la 50 de ani cand o scria pe prima, peste 80 de ani la a doua; la prima, era calugar si preot; la a doua, arhiepiscop si mitropolit. Nu stiu care dintre aceste diferente fac diferenta, dar  e o mare diferenta intre cele doua parti - asa ca  ma voi ocupa de ele pe rand.

Fiind o carte de memorii, autorul spune explicit, in prefata, ca nu vrea sa faca literatura si  - prin comparatie cu celelalte carti ale sale, cu titluri imposibile ca "Rotonda plopilor aprinsi" sau "Amintirile peregrinului apter", in care intalnim expresii ca  "O, clipa antropofanica a vazului fecund !" - se vede ca din incercarea de a nu face literatura, literatura lui are de fapt de castigat: cartea e povestita pe un ton simplu si firesc, lipsit de floricele stilistice dar nu lipsit de farmec.

Prima parte este, cum remarca Paul  Cernat in Observatorul Cultural, "un roman nonficţional picaresc, de mare forţă epică, unitar, fără discontinuităţi." Cat despre autor, spune Stefan Cazimir in Romania Literara, "prin experienţele de viaţă parcurse, el este cel mai "romantic" dintre scriitorii români contemporani! "

Din primele pagini, autorul intra direct in subiect povestindu-si nu tocmai sfanta tinerete legionara. Adolescenta, mai bine zis, de la 15 la 19 ani, cand spiritul de fronda si de aventura specific varstei gasise acest debuseu: Fratia de Cruce, UTC-ul legionarilor. Ce putea fi mai cool decat sa faci parte din "elita" secreta  a generatiei tale,  sa mergi la intalniri conspirative, in marsuri secrete prin padure,  chiar si sa muncesti cu avant, cot la cot cu camarazii tai, in tabere de munca patriotica (se pare ca nu comunistii le-au inventat) cantand voios "Avem doar gloante pentru tradatori"  dar mai ales sa treci granita in Iugoslavia, noaptea, prin zapada pana la genunchi, riscand sa mori inghetat daca nu impuscat de granicerii sarbi, sa iti uimesti consatenii tragand cu pistolul in timpul slujbei de boboteaza, sa ai cateva gloante ascunse in banca, la scoala... Altfel era un elev bun, studios, foarte apreciat de profesori.

Culmea e ca in perioada asta n-a patit nimic, nici macar cand armata le-a perchizitionat seminarul, cand cu inabusirea rebeliunii legionare - a reusit sa-si ascunda gloantele (in candela icoanei din clasa) si pistolul, destul de bine ca sa nu fie gasite (decat peste multi ani). Asta in sfarsit i-a trezit, i-a facut sa-si dea seama ca nu-i de joaca si, scapati cu bine de perchizitie, si-au dizolvat de comun acord organizatia. Dar necazurile lui aveau sa vina abia de atunci incolo, dupa incheierea activitatii legionare si a scolii - prima arestare are loc in vara de dupa absolvire - si trecutul verzui avea sa-l urmareasca timp de decenii, purtandu-l printr-un lant de puscarii antonesciene si comuniste.

Tot in vara de dupa absolvirea seminarului avea sa se petreaca alt eveniment major din viata lui: intrarea la manastire. Viitorul mitropolit si candidat la scaunul patriarhal marturiseste cu franchete ca n-avea vocatie - pana atunci nu fusese chiar un ascet: fuma, avea prietena, nu ocolea nici carciumile, in ciuda mustrarilor din sedintele fratiei de cruce - ca a facut-o mai degraba ca sa scape de armata, de razboiul care incepuse.

Curand incep sa se adune deziluziile, in contact cu realitatea vietii manastiresti:

Vladica Eugeniu ma folosea drept tahigraf, imi dicta cate o scrisoare adresata unui "preaiubit frate in Hristos", ii spunea ce-i spunea, intrerupea scrisoarea si comenta cu un oarecare cunoscut asupra adresantului, ca-l stie el ce fel de poama este, de cand cu escrocheria de la Alba Iulia, continua dicteul cu "ne este cunoscuta dragostea Preasfintiei Voastre fata de Smerenia Noastra", comenta iarasi pe seama acestui bandit care ajunsese vladica prin interventia crapilor cu care-l indopa pe ministru, si incheia cu "Primiti, Va rugam, Preasfintite, ale Noastre intru Hristos fratesti imbratisari".

(va urma)

Mircea Eliade - Romanul adolescentului miop

Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop (+Gaudeamus), Editura Litera  (+Jurnalul National), Bucuresti, 2009

Foarte contemporan acest roman scris acum peste 80 de ani de adolescentul Eliade. Voisem sa zic modern, dar de cand cu postmodernismul, in literatura "modern" a capatat o conotatie opusa sensului sau din dictionar, e ceva deja depasit, demodat.

Contemporan, deci, dar nu atat prin viata si precouparile adolescentilor - care daca s-au schimbat substantial in doar 20 de ani, de cand au disparut uniformele si practica agricola si au aparut calculatoarele si mobilele, cu atat mult difera de vremea cand pentru baieti si fete erau licee diferite si deci lumi diferite - cat prin abordarea literara:

Era mai mult decat un roman autobiografic. Voiam sa fie in acelasi timp un document exemplar al adolescentei. Imi propusesem sa nu inventez nimic, nici sa nu infrumusetez, si cred ca m-am tinut de cuvant. Imi spuneam ca, pentru intaia oara, un adolescent scrie despre adolescenta si scrie intemeiat pe documente. (Mircea Eliade, Amintiri)

Asadar autenticitate, fapte neinfrumusetate, deloc literatura, in plus un autor narator care nu se cruta deloc pe sine povestestindu-si umilintele si esecurile - oare unde am mai vazut noi una ca asta ?  In plus, romanul incepe autoreferential:

Pentru ca am ramas singur, m-am hotarat sa incep chiar azi Romanul adolescentului miop.

si se incheie rotund, cu chiar momentul inceperii romanului, la terminarea liceului, dupa bacalaureat, mai exact cu scrierea acelei(asi) fraze. "Romanul" ar fi de fapt documentatia pentru roman, in care prietenii-personaje dau si ei sugestii, atat despre cum sa fie prezentati in roman (si se supara daca autorul nu tine cont de ele sau scrie despre ei lucruri care nu le convin) cat si despre prezumptiva eroina, caci autorul se teme ca "toata durerea unui adolescent miop nu va misca niciun suflet daca acest adolescent nu se va indragosti", dar problema e ca el nu cunoaste deloc fetele, care il intimideaza total, asa ca apeleaza la experienta prietenilor, apoi la o verisoara, singurul lui contact cu universul feminin, ale carei idei insa sunt prea siropoase ca sa fie utile, asa ca renunta la eroina.

Autofictiune si metaroman - ce poate fi mai contemporan ?

Lasand acum teoriile literare la o parte, avem un adolescent ochelarist, urat, frustrat, complexat, inadaptat, speriat de fete, devorator de carti - pe scurt, un nerd. Nu insa un tocilar - nu e acelasi lucru ! - caci daca citea pe nerasuflate tot ce il interesa, neglija total programa scolara si materiile care nu-i placeau (in special matematica)  profesorii respectivi considerandu-l lenes sau chiar incapabil, prost. In fata acestori profesori care-l dispretuiesc, in fata parintilor care ii reproseaza insuccesele scolare, in fata fetelor care nu il baga deloc in seama (sau cel mult il privesc ca pe o curizitate) vrea el sa-si ia revansa intr-o zi ajungand mare, celebru - tel suprem spre care isi canalizeaza toata energia.

Colegii lui de generatie il tratau ceva mai bine; il ironizau (ii ziceau doctore) dar nu il ostracizau, nu il izolau, nu il excludeau din grup. Are prieteni: Dinu, cel mai apropiat, penduland intre lumea din mansarda prietenului sau si distractii mai facile, spre care il predispunea fizicul atragator, pe placul fetelor; Robert, frumusel, ingamfat, superficial, poseur, cu succes la sexul frumos, succes pe care il mai si exagera verbal; Marcu, evreu, comunist, devorator de carti pe care nu lasa din mana nici la scoala in timpul orelor, era si el elev slab, subapreciat de profesori. Cu ei face schimb de carti, se plimba prin Cismigiu, joaca in piese de teatru scolare, merge la colindat sau la... bordel (considerat pe-atunci o etapa aproape obligatorie in viata unui elev de liceu, cum ziceam pe blogul chestii livresti ). Prietenii binevoitori ii aranjeaza si o intalnire cu sora unui flirt de-al unuia dintre ei, dar iese prost datorita purtarii lui ciudate, contradictorii.

Exista destule astfel de intermezzo-uri de grup, insa cea mai mare parte a cartii se petrece in singuratate, in interiorul mansardei si in interiorul mintii adolescentului miop. Mansarda casei parintesti e lumea lui, refugiul lui din fata lumii exterioare ostile si a ajuns sa ii reflecte personalitatea, e la fel de intesata cu carti  ca propria sa minte. Aici momentele de melancolie si visare sentimentala sunt infrante prin exercitii de vointa - intr-o perioada, chiar prin biciuiri cu funia, care ii provoaca un fel de voluptate dureroasa - dar revin iarasi si iarasi...

Daca-mi ingaduie Radu Vancu sa-l parafrazez, a fi [adolescentul] Eliade e o ocna. Si fiecare din cartile citite pe nerasuflate e inca o caramida la zidul care il izoleaza, il deosebeste, il instraineaza de ceilalti - dar si la scara care il va scoate intr-o zi deasupra...

Gaudeamus

Este continuarea "Romanului adolescentului miop":  primul prezenta anii de liceu, ultimul anii de studentie.  Tot autofictiune dar doza de fictiune e mai mare. Personajul e si nu mai e acelasi: la fel de ambitios, de pus pe fapte mari, de devorat de patima cunoasterii care il impinge uneori sa se izoleze de toti si de toate, saptamani in sir, in mansarda, printre carti; dar are primele succese: academice, profesionale, sociale, erotice... Acum este apreciat de profesori, in special de cel de logica (cu "sprancenele dracesc arcuite"),  in care il recunoastem pe controversatul Nae Ionescu, care il si ia colaborator la ziarul sau. Daca in primele zile e singur si stingher in marea de studenti necunoscuti de ambele sexe, curand gaseste rezolvarea problemei, punandu-si mansarda la dispozitia unui cerc studentesc ce tocmai lua fiinta, alegandu-se astfel cu prieteni noi, o viata sociala, ocazii de flirt...

Spre deosebire de predecesorul sau, romanul asta are si o eroina. Apare, in sfarsit, o fata care nu e superficiala, frivola, preocupata doar de flirturi si distractii si plictisita de orice tema serioasa; care priveste fascinata multimea de carti din mansarda si il intreaba daca n-are nevoie de o bibliotecara; care vrea sa-i fie discipol si se lasa modelata de el si... atentie, urmeaza un spoiler !

Ce spoiler ? veti zice - doar e clar ce urmeaza: cei doi se iubesc si sunt fericiti impreuna. Sau poate apar obstacole, forte potrivnice care ii separa, ca pe Romeo si Julieta ? Sau poate fata il dezamageste, se dovedeste in cele din urma mediocra, superficiala, frivola, ca la Camil Petrescu ? Nu, niciuna din variantele de mai sus. Atunci ? Nu, nu va spun. Va las sa desoperiti singuri, citind si enervandu-va, cum m-am enervat si eu.

Addenda

In Addenda volumului gasim, in Jurnalul (apoi Romanul) unui om sucit si alte cateva texte, un Eliade si mai tanar, mai aproape de copilarie, mai candid, mai uman parca si mai simpatic, in care interesul pentru filozofie, abia incoltit, coexista cu pasiuni mai vechi: chimia si entomologia, iar mansarda adapostea, pe langa carti, un mic laborator de chimie si o colectie de insecte. In vacante merge in tabara la Dumbrava Sibiului unde prinde insecte si viseaza idile cu fete imaginare; pana la urma se smulge cu un efort de vointa din starea aia de moleseala, plecand intempestiv din tabara. Sau merge la tara, la Sacele, unde de asemenea prinde insecte si viseaza iubiri cu fete imaginare, dar de data asta li le povesteste prietenilor, in scrisori, ca fapte reale - si ei il cred, in prima instanta, pana descopera contradictii si asemanari suspecte cu pasaje din cartile lui d'Annunzio.

...Si ar mai fi si altele de spus, dar m-am hotarat sa ma opresc si sa postez acum, neaparat,  numai ca sa nu-i dau dreptate lui dreamingjewel :)

Ce s-a intamplat in vacanta de vara: crime, accidente sau doar fantezii macabre ?

Pentru copiii rataciti pe-aici de Google, in cautare de ajutor la teme:  Nu pe blogul asta veti gasi ce cautati - ci la  pui-de-compuneri.blogspot.com 

Aici este vorba de cartea "Cum mi-am petrecut vacanta de vara" de T. O. Bobe si ii sfatuiesc pe toti cei care n-au citit-o  inca sa se opreasca aici ca urmeaza spoilere majore - sa citeasca cartea mai intai, ca merita. Zum & Caligraf au incercat sa elucideze misterul crimelor din Compunerea lui Luca  si au  ajuns la concluzii similare celor la care ajunsesem si eu la prima lectura a cartii:

Romanii scriu bine uneori - pe urmele "teroristei" prin literatura romana tanara

Postul care urmeaza este, in acelasi timp:
- prima mea leapsa - "leapsa terorista" pornita de Ruki, prin care blogosfera cititoare protesteaza elegant impotriva inchiderii celui mai bun blog de carti de la noi;
- o replica - si cateva recomandari - pentru Cristina de la confruntadurerea, care  crede ca romanii scriu mult si prost.

Eu nu citeam literatura romana. Mai deloc. Ramasesem cu cat ramasesem din scoala. Facuta in buna parte "inainte". La asta adaugandu-se totusi cate ceva din recuperarile anilor '90: exilul cu Eliade, Cioran, Ionesco, inchisoarea cu Steinhardt... dar nimic mai recent, nimic scris dupa '89, niciun autor nou, din cate imi amintesc. Asta in aproape doua decenii de citit, mai intensiv sau mai pe sponci, dupa cum imi permitea timpul. De citit aproape exclusiv literatura straina.

Cred ca cei mai multi cititori romani sunt - sau erau pana de curand - in situatia mea. Si cred ca as fi ramas in situatia asta, poate pentru totdeauna, daca n-as fi dat intamplator, in plimbarile mele pe net, peste luciat, cititoarea-terorista. Si ar fi fost pacat...

N-am sa fac o cronica, cum cere leapsa, ci o enumerare a catorva carti romanesti (nu m-am putut nicicum hotari pentru una singura) citite la imboldul "teroristei",  in ordine aproximativ cronologica, cu doua-trei cuvinte despre si link-uri spre cronicile (sau mai bine zis impresiile de lectura ale) lui luciat:

"Luminita, mon amour" de Cezar Paul-Badescu: cred ca asta a fost chiar prima carte romaneasca contemporana citita - din fericire, caci mi-a confirmat ca autorii romani tineri merita atentie. Istoria unei relatii care incepe ca o iubire ce trece peste orice piedici: opozitia parintilor de ambele parti, mizeria inconjuratoare  (povestea incepe in anii '90,  in ambianta unui camin studentesc cu bai sordide sau a unui apartament neincalzit dintr-un orasel sarac din Moldova) si mai ales nevroza Luminitei - dar sfarseste peste ani in detestare reciproca. E autofictiune. Dpdv etic un gest discutabil - dar dpdv estetic o carte buna. Fragmente aici.

"Cum mi-am petrecut vacanta de vara" de T. O. Bobe: asa cum sugereaza titlul, e o compunere scolara. O compunere lunga, luuunga,  intinsa pe sute de pagini, in care elevul Luca, proaspat absolvent de clasa a IV-a,  vrea sa-si povesteasca in detaliu toata vacanta de vara. Autorul reuseste sa intre perfect in pielea personajului. Cu stangacii de exprimare firesti varstei si cate o greseala de ortografie ici colo, cu "expresii frumoase" tipic scolaresti si expresii mai putin "frumoase" prinse de la parinti (de exemplu "japita ordinara", epitet cu care Luca e foarte generos cu toti cei ce-l supara). Fragmente aici.

"Viata si faptele lui Ilie Cazane" de Razvan Radulescu: un fel de episod "Dosarele X" plasat in Romania socialista, unde miracolul ia forma banala a unor rosii gigantice iar in loc de Mulder & Scully avem doi securisti (un colonel si un locotenent) care incearca sa "rezolve" cazul batand omul ca sa "recunoasca" versiunea lor prestabilita. Treptat insa in sufletul colonelului - personaj surprinzator, inzestrat de autor si cu o latura sensibila, ca sot si proaspat tata e afectuos si grijuliu, ceea ce o contrariaza pe luciat, care probabil n-a auzit de experimentul Milgram - indoiala incepe sa se infiltreze erodand materialismul lui solid, bazat pe convingeri marxiste, pana cand acesta ajunge sa organizeze chiar acasa la el o sedinta de spiritism in care invoca spiritul lui... Marx. Fragmente aici.

"Teodosie cel Mic" de Razvan Radulescu: un fel de poveste  petrecuta intr-o ciudata lume imaginara in care printre oameni se amesteca personaje zoomorfe iar orase reale: Bucuresti, Petrila, Filiasi se amesteca intr-o geografie fantezista cu repere geografice imaginare: Zidul care imparte tara in doua, capsunaria Bufnitei Kaliopi, ciupercaria Minotaurului Samuil, Lacul Rece unde stapaneste Somnul Protector... Toata aceasta tara imaginara e mostenirea copilului Teodosie care creste si se formeaza sub grja atenta a devotatului sau Pisicaine, in timp ce Somnul Protector unelteste sa-i uzurpe tronul. Nu e insa o poveste clasica pentru copii, ci un fel de poveste postmoderna pentru adulti, in care autorul isi ia libertatea, de pilda, sa-l puna pe Teodosie sa rasfoiasca povestea din care face parte, chiar pe laptop-ul autorului, in timp ce primeste instructiuni de utilizare a calculatorului (un Mac) de la Marele Monstrulet. Fragmente aici.

"Zilele regelui" de Filip Florian: asta cred ca are cele mai mari sanse sa-i placa Cristinei, fiind vorba de un neamt care se lupta cu inertia romaneasca straduindu-se sa puna lucrurile in miscare aici, sa impinga tara pe drumul modernizarii si occidentalizarii. Neamtul e viitorul rege Carol I, pe atunci inca principe; cartea il urmareste de la plecarea din Germania pana la incoronarea ca rege, dupa obtinerea independentei tarii, prin ochii unui conational de-al lui, un dentist german care il urmeaza la Bucuresti - un Bucuresti mult mai balcanic, mai oriental decat il stim azi - si are astfel ocazia de a fi martor - uneori indirect sau de la distanta alteori foarte de aproape, fiind chiar implicat in evenimente - al momentelor importante din viata publica sau privata a principelui, viitor rege - dar si martorul unei lumi pentru el foarte exotica si surprinzatoare - si de multe ori si pentru noi cei de azi, care putem astfel vedea cate s-au schimbat de-atunci - lume care isi are farmecul ei. Fragmente aici.

Si iata ca am pus la dispozitia Cristinei si a amicilor ei, oameni de litere din Berlin, un meniu bogat si variat: de la autofictiunea din "Luminita, mon amour"  la lumea fantastica din "Teodosie cel Mic", de la postmodernismul si textualismul lui Razvan Radulescu la stilul clasic al lui Filip Florian.  

Leapsa merge mai departe la white noise, vidal, dragos c, lorena lupu, Cezar Paul-Badescu -  daca au timp si chef de ea si daca au ce spune, daca li s-a intamplat adica sa citeasca vreo carte starniti de un post de-al "teroristei" luciat.