sâmbătă, 18 iunie 2016

Jon Lee Anderson - Che Guevara: A Revolutionary Life

 Jon Lee Anderson, "Che Guevara: A Revolutionary Life", Grove Press, 2010 (Revised Edition)

(fragmente)

Am citit-o ca sa ma lamuresc cum s-a putut transforma baiatul ala bun, vesel si fara griji din Jurnalul pe motocicleta in "eroul" / "criminalul" de mai tarziu, dispus sa moara si sa omoare pentru un ideal utopic - si cat de "erou" si cat de "criminal" a fost de fapt.

Che Guevara este cu siguranta unul dintre cele mai interesante personaje ale secolului XX - devine si mai interesant privit de aproape, ii descoperi laturi nebanuite. E un personaj tragic, care a facut mult rau si era sa faca si mai mult rau (intregii planete), totul din dragoste, cu cele mai bune intentii, convins pana in ultima clipa ca e in slujba binelui. Avea atatea calitati: inteligent si cultivat, foarte curajos, incoruptibil, dedicat trup si suflet cauzei - atata doar ca nu si-a ales bine cauza...

Cartea te face sa meditezi la rolul personalitatilor  in istorie: Cuba a devenit comunista din cauza argentinianului Che Guevara - el a plantat ideea comunismului in mintea lui Fidel Castro, con la luz de su sonrisa, vorba cantecului. Fidel Castro nu era comunist la inceput. Fidel era un ambitios, Che un idealist; Fidel voia puterea, Che voia o lume mai buna. Fidel avea inclinatii burgheze: ii placea traiul bun, mancarea buna, femeile frumoase; Che ducea corectitudinea si dezinteresarea pana la asceza. Si totusi Che, cavalerul fara teama si prihana al comunismului, a avut un impact negativ mai mare. Fara Che, Fidel ar fi fost un dictator latino-american oarecare.


***

A nu se crede ca aceasta carte il prezinta pe Che Guevara doar ca o suma de calitati. Chiar daca Vladimir Tismaneanu o considera "lucrare hagiografica" (oare a citit-o?).  Pe de alta parte, am vazut site-uri marxiste care il considera pe Anderson un detractor care a intinat memoria lui Che Guevara. Asta pentru ca Anderson se straduieste sa fie obiectiv: scrie si de executiile ordonate de Che Guevara, si de impactul lui dezastros asupra economiei cubaneze ca ministru al industriei (era mai comunist decat Moscova, nu accepta nici putina autonomie financiara a intreprinderilor si motivare financiara a muncitorilor din tarile socialiste, credea ca economia poate functiona pe baza de motivatii morale), si de duritatea acestui simbol al rebeliunii cu subordonatii sai (pentru abateri mai serioase, pe luptatorii lui ii pedepsea cu cateva zile fara hrana, iar pe subaleternii de la minister, cu cateva luni in lagarul de munca Guanahacabibes). Desi autorul a stat cativa ani in Cuba pentru documentare, cartea e departe de a fi propaganda pro-cubaneza. Nu m-as mira sa fie interzisa in Cuba - de fapt m-as mira sa nu fie. 

Sigur, Anderson nu este total obiectiv. Un articol despre victimele lui Che Guevara reprosa cartii ca are mai multe pagini dedicate primei iubiri a lui Che decat proceselor si executiilor celor socotiti vinovati de represiunea dictatorului Batista, organizate de Che in fortareata-inchisoare La Cabaña in lunile de dupa victorie. In plus, am remarcat ca la episodul La Cabaña, Anderson citeaza doar surse din tabara lui Che, subalterni implicati si ei in tribunalele revolutionare. Au fost 55 de executii in 5-6 luni. Pentru a pune lucrurile in perspectiva, autorul spune ca tot pe-atunci Raul Castro (fratele lui Fidel si actualul conducator al Cubei) executase 70 de soldati intr-o singura zi. Au fost unele executii si in perioada luptelor din munti: informatori, dezertori, talhari, violatori - aici sursa autorului e chiar Che, care nota totul in jurnalul sau, inclusiv cum a impuscat el cu mana lui un tradator, pe unde a patruns si pe unde a iesit glontul prin teasta aceluia (in termeni anatomici, ca era medic). Si cand te gandesti ca pornise pe calea care l-a dus la astea manat de compasiune, miscat de suferinta celor saraci...

In fata propriei constiinte si a vechilor prieteni uluiti de transformarea lui in killing machine (ca Alberto cel cu motocicleta) se justifica prin necesitate si binele viitor: daca nu-i ucizi tu, te ucid ei; da, au si ei familie, copii, dar problema se pune sa salvezi mii de copii viitori de la o viata de foame. De fapt insa a fost ca in bancul sovietic cu "nu a castigat ci i s-a furat": nu a salvat ci a condamnat mii de copii viitori la foame, lipsuri, mancare pe ratie - ratiile s-au introdus in 1962, cand era el ministru (la 7 luni dupa ce, la o conferinta internationala, se lauda cum Cuba va deveni autosuficienta in ce priveste producerea hranei si va avea crestere economica de 10% pe an), si au ramas in vigoare pana astazi. Ganditi-va la anii '80, daca i-ati prins si voi in copilarie, ganditi-va cum ar fi fost sa dureze peste 50 de ani, sa fi trait asa toata viata voastra - ca sa intelegeti ce a insemnat Che Guevara pentru Cuba.

***

Ernesto Guevara de la Serna s-a nascut intr-o familie buna argenitiniana, burghezo-mosiereasca (chiar cu origini aristocratice dinspre mama), care isi pierdea treptat averea, dar nu si pozitia sociala. Parintii (mai ales mama lui) erau oameni cultivati, mai nonconformisti pentru epoca si mediul lor, nereligiosi, cu inclinatii spre stanga (tineau cu republicanii in razboiul din Spania), dar democrati, contra dictaturii lui Peron; aveau o casa dezordonata, primitoare si plina ochi de carti, raspandite pe toate mobilele.

Mama lui era o femeie neobisnuita, prima din oras care purta pantaloni si conducea masina; de la aceasta femeie a mostenit se pare Che Guevara curajul lui aparte si nonconformismul, dar si astmul care l-a chinuit toata viata. Ea l-a incurajat sa-si petreaca perioadele de boala citind (ea l-a invatat sa scrie si sa citeasca si mai tarziu l-a invatat frantuzeste), dar intervalele de sanatate facand miscare, sport, excursii, fara retineri, ca si cand n-ar avea boala. Intre ei a existat mereu o relatie speciala (intretinuta si de la distanta prin scrisori, dar intrerupta brutal cand Che a disparut plecand in mare secret in expeditia din Congo, iar ea a crezut, ca mai toata lumea, ca Fidel l-a facut disparut, cum se intampla frecvent intre nr. 1 si 2 din tarile socialiste; a si murit curand, deznadajduita, iar el, devastat interior la aflarea vestii, se straduia sa n-o arate, ca un comandante nu-si putea ingadui sa-si planga mama; si-a descarcat sufletul doar pe hartie.)

Primul lui contact cu marxismul a fost in adolescenta, din pura curiozitate intelectuala - era un cititor vorace, care citea tot ce-i pica in mana: carti de aventuri dar si literatura serioasa, proza si poezie, psihologie si filosofie - si din fronda. Cand era mic, aruncase pocnitori pe geamul vecinilor care aveau o serata, dar dupa ce crescuse si nu mai putea face asta, ca lua el insusi parte la evenimentele din lumea buna frecventata de parintii sai, observase ca niste idei si citate bine alese din lecturile sale aveau aproape acelasi efect. Cand se discuta de religie de exemplu, se folosea de Marx, dar la fel de bine si de Nietzsche.

Primul contact nu l-a convins. Pe atunci, in liceu si in studentie, nu se considera si nu era considerat comunist, nici nu il prea interesa politica, ci cartile, calatoriile si femeile (si in acest ultim domeniu, ca si la lecturi, vadea acelasi nesat si gust pentru diversitate: albe, negrese, indience). Nu avea inca o conceptie politica, dar avea o respingere spontana si instinctiva a tot ce reprezenta lumea buna a burgheziei argentiniene in care crescuse; o sfida si prin idei si prin tinuta (neglijenta dusa pana la neglijarea igienei), asteptand momentul cand se va putea rupe cu totul de ea, plecand cat mai departe, ca sa descopere alta lume, alt fel de oameni.

Pana atunci, profita de vacante sa calatoreasca: ba prin Argentina pe bicicleta, ba pe ocean, angajat pe un vapor; in ultima vacanta (prelungita) a facut cunoscuta calatorie pe motocicleta, apoi a terminat facultatea si imediat a plecat din tara. Prima oprire a fost in Bolivia, unde fusese revolutie si se facea reforma agrara, ceea ce intai l-a atras - raspundea ideilor lui inca vagi de reforma sociala, trezite  in calatoria anterioara de contactul cu saracia si suferinta - pana a vazut un functionar din minister dand cu DDT taranii indieni veniti pentru improprietarire; dezamagit de atitudinea noii puteri revolutionare fata de popor, a plecat mai departe, din tara in tara...

Pana a ajuns in alta tara in febra revolutiei: Guatemala. Aici a trait vremuri interesante: a prins interventia orchestrata de CIA, care a inlocuit un presedinte ales, Arbenz, cu un dictator Castillo Armas, ca sa puna capat reformei agrare si unor nationalizari care atingeau interese americane. El deja cocheta cu marxismul cand a ajuns in Guatemala, dar dupa ce a vazut avioanele tragand in civili, dupa ce s-a oferit sa lupte pentru revolutie dar a fost trimis la un spital, ca era medic, dupa ce a vazut demisia presedintelui sub presiunea SUA si represaliile care au urmat, arestarile (chiar viitoarea lui sotie, Hilda), a iesit din experienta asta complet radicalizat, plin de revolta neputincioasa impotriva americanilor si convins ca solutia la  problemele Americii Latine se gaseste dincolo de cortina de fier. S-a refugiat in Mexic, unde l-a cunoscut Fidel Castro si l-a chemat cu el in Cuba la revolutie (ca-i trebuia un medic al trupei de guerila).

***

Debarcarea in Cuba a fost un dezastru - au fost desoperiti imediat de armata si spulberati; din cei 80 de oameni de pe vas, doar vreo duzina au supravietuit si s-au regrupat in munti (Che a incasat si el un glont in gat, dar a supravietuit, desi convins ca moare). Si totusi, acolo in munti, minuscula grupare rebela a supravietuit, a luat amploare si dupa 2 ani, in cele din urma a invins. Cum a fost posibil ? Cu ajutorul taranilor din munti, care i-au ascuns, hranit si li s-au alaturat in lupta, si al orasenilor din miscarea de la ses, mai ales studenti si tineri intelectuali, care riscandu-si viata i-au aprovizionat constant cu arme, bani si provizii. Taranii voiau pamant, orasenii voiau libertate - si la final s-au trezit ca au luptat pentru victoria comunismului ! In plus, Batista era un dictator extrem de corupt, care transformase Cuba intr-un bordel si avea legaturi cu mafia americana; era detestat de mai toata lumea, asa ca nici soldatii, nici ofiterii nu erau prea dornici sa-si dea viata pentru el (mai ales ca rebelii, de regula, eliberau prizonierii dupa ce le luau armele, ba chiar pansau prizonierii raniti - si Che insusi se ingrijise de ei ca  doctor).

Desi fusese adus in primul rand ca medic al trupei rebele, Che prefera rolul de soldat (chiar dupa debarcare, abandoneaza un pachet medical luand in brate unul de munitii). S-a remarcat curand prin curajul lui neobisnuit, asa ca a fost facut comandante, incredintandu-i-se conducerea unei coloane (dupa care s-a remarcat si prin asprimea fata de soldatii sai). Era atat de curajos, pus pe fapte mari, atras de primejdie, incat Fidel a trebuit sa-i ordone in scris sa nu faca chestii sinucigase, sa nu-si riste viata fara rost. (Che in schimb infiintase in coloana lui un asa numit "pluton sinucigas" pentru misiunile cele mai periculoase, in care soldatii rebeli se inghesuiau sa intre de cate ori se facea un loc liber - "noroc" ca se facea des.)

Temperamentul lui nu era facut pentru stat la birou, pentru lucrul cu cifrele (inainte de a fi ministrul industriei, fusese directorul bancii nationale - desi singura lui tangenta cu bancile a fost cand a vrut sa jefuiasca una, inainte de victorie, dar a trebuit sa renunte, ceilalti lideri ai miscarii refuzand sa colaboreze la una ca asta). Asa ca l-a convins  pe Fidel sa-l trimita in secret in Congo cu o trupa de cubanezi negri, sa-i ajute pe rebelii care luptau contra neocolonialismului.

Rebelii congolezi n-au fost chiar bucurosi ca le-a venit un white savior. Din cate a descris-o Che, situatia de acolo era dezastruoasa. Liderii rebeli se certau intre ei si petreceau la oras pe banii tarilor prietene si pe front nu calcau cu lunile. Un ofiter, om educat, vorbind o franceza fluenta, sustinea ca gloantele nu-l pot atinge datorita dawa (o forma de magie congoleza). Soldatii nu stiau sa-si foloseasca armele (desi aveau arme bune din belsug, trimse de statele socialiste) si li se descarcau aiurea, riscand sa-si raneasca camarazii. In lupta, africanii au luat-o la fuga, lasandu-i sa lupte doar pe cubanezi - dupa care au pedepsit vraciul, ca nu le facuse bine dawa. Evident ca in conditiile astea au luat bataie, iar Che si soldatii lui au trebuit sa se retraga invinsi din Congo.

Dar Che nu se putea intoarce in tara infrant (faptul ca lasase in Cuba cinci copii, cel mai mic abia nascut cand plecase, nu era suficient sa-si calce pe mandrie - uneori de sub dezinteresarea comunistului iesea la suprafata orgoliul aristocratului). Ii trebuia un nou camp de lupta. Asadar, cu o trupa de guerrilleros cubanezi veterani, alesi pe spranceana, a plecat in  Bolivia - tara din care, spera el, va raspandi revolutia in toata America de Sud, visul lui fiind o America Latina unita si comunista.

De ce a esuat in Bolivia cu metoda focarului de guerila ce reusise in Cuba ? Pentru ca in Bolivia le-a lipsit sprijinul populatiei, care i-a privit ca pe niste invadatori straini (ce erau). A reusit sa recruteze doar cativa oraseni (comunisti - dezavuati de conducerea partidului lor), dar nici macar un taran. Taranii indieni, improprietariti la revolutia boliviana (vezi mai sus), ii priveau pe strainii astia albi, barbosi si inarmati, cu teama si ostilitate, se fereau de ei cat puteau. In plus, a avut si mult ghinion. Au ramas complet izolati dupa ce li s-a stricat aparatul de transmisie, iar Tania, legatura lor cu reteaua de spionaj cubaneza, s-a dat de gol din imprudenta si a trebuit sa ramana cu ei - poate o atragea viata de guerila sau poate o atragea Che, desi cartea nu sustine teza ca ar fi fost amanti (dar Che avea o putere de atractie teribila asupra femeilor, uneori chiar asupra barbatilor, s-a trezit cu o declaratie de dragoste si de la un diplomat sovietic!) Iar dupa ce armata boliviana le-a descoperit ascunzatoarea de provizii, documente si medicamente, Che n-a mai putut sa-si tina sub control astmul si l-a coplesit boala, facand din el un invalid ce abia putea sa umble. Ce a urmat a fost o lunga agonie...

***
Concluzia v-am spus-o deja: I can't help admiring him. In spite of everything... Cartea aceasta bogata in informatii, in unele pagini captivanta ca un roman bun, in altele plictisitoare tocmai prin multimea informatiilor care detaliau contextul dar intrerupeau povestea, n-a facut decat sa-mi intareasca concluzia cu care incheiam recenzia Jurnalului pe motocicleta:

Din fire, oamenii buni fac lucruri bune, iar oamenii rai fac lucruri rele; pentru a face un om bun sa faca lucruri rele, e nevoie de o ideologie.


miercuri, 1 iunie 2016

Teaser - Che Guevara: A Revolutionary Life - Jon Lee Anderson

Fragment din cartea Che Guevara: A Revolutionary Life de Jon Lee Anderson:
    As Oltuski recalled, Che was away when they arrived, and they were received by one of his young bodyguards, Olo Pantoja. As an act of courtesy, Pantoja offered them some goat meat, which they noticed was already green with rot. So as not to offend, they each tried a bite, a decision Oltuski immediately regretted: overcome by nausea, he discreetly went outside and spat out his mouthful. When Che returned at midnight and settled down before the meal, Oltuski watched with horrified fascination.
    “As he spoke,” Oltuski wrote, “he took the pieces of meat with dirty fingers. Judging from the relish with which he ate, it tasted gloriously to him. He finished eating and we went outside. ... Che handed out cigars. They were rough, no doubt made in the zone by some guajiro . I inhaled the bitter and strong smoke: I felt a warmth in my body and a light dizziness. To my side, Che smoked and coughed, a damp cough, as if he was all wet inside. He smelled bad. He stank of decomposed sweat. It was a penetrating odor and I fought it with the tobacco smoke. ... Che and Marcelo had some verbal wrangles. Among other things, they argued over the program of the 26 of July. ...
    “When we were on our way back, Marcelo asked me: ‘What do you think?’
    “‘In spite of everything, one can’t help admiring him. He knows what he wants better than we do. And he lives entirely for it.’” 
Si asta e si impresia mea finala (nu despre carte, despre personaj): I can't help admiring him. Sa fie insa clar: il admir dar nu il aprob. Nu numai ca a nenorocit Cuba cu comunismul, dar nu mult a lipsit sa nenoroceasca intreaga planeta cu un razboi atomic. Si cu toate astea... in spite of everything, one can’t help admiring him....

***

Inca niste citate, despre umorul lui Che Guevara, care m-a surprins in Jurnalul pe motocicleta  - si care l-a surprins si pe Goodwin, secretarul lui Kennedy, cand a avut o intrevedere cu temutul guerrillero.

Inainte de a deveni comandante Che Guevara, tanarul Ernesto pare sa fi fost genul care facea haz de orice, chiar si de ce avea el mai scump:
Writing to Celia about his infant daughter, he gave a new twist to a father’s pride. “My Communist soul expands plethorically,” he said. “She has come out exactly like Mao Tse-tung. Even now, the incipient bald spot in the middle of the head can be noted, the compassionate eyes of the boss and his protuberant jowls; for now she weighs less than the leader, five kilos, but with time this will even out.” 
(Celia [de la Serna] era mama lui Che; fetita lui Che "semana" cu Mao pentru ca mostenise ochii de chinezoaica de la mama ei, prima lui sotie, o peruana metisa.)

Dupa ce a ajuns inalt oficial al regimului cubanez,  a devenit desigur mai retinut, in special in public, dar uneori tot mai rabufnea, ca de pilda intr-o vizita oficiala in Indonezia:
    In Djakarta, Che fell in with a congenial compatriot, the Argentine ambassador, who regaled him with stories about Sukarno’s sybaritic lifestyle: how he lived like a monarch and maintained a harem of women of different nationalities. His current favorite, Che was told, was a Russian woman, a “gift” from Nikita Khrushchev. When Che went to Sukarno’s palace for a meeting, the Argentine envoy went along as his interpreter. Sukarno insisted on showing off his private collection of paintings, and the tour went on and on. Pardo could tell that Che was getting restless. Finally, Che broke his silence: “Well, Mr. Sukarno, in this entire tour we still haven’t seen the little Russian girl, who they say is the best thing in your collection.” Fortunately, Sukarno didn’t understand Spanish. The Argentine ambassador nearly fainted with shock and disbelief, but recovered in time to invent a question about the Indonesian economy. 
Iar in cartea lui Che despre expeditia din Congo, "povestea unui esec", desi isi face cat se poate de serios autocrtica, tot i se intampla sa alunece spre haz de necaz si autoderiziune, ca in tinerete in Jurnalul pe motocicleta:
On top of everything else, malaria as well as gastroenteritis continued to plague the Cubans. Che was also afflicted, as he wrote with black humor: “In my field diary I had recorded the statistics, in my case, of more than 30 depositions [defecations] in 24 hours, until the rigors of my runs vanquished my scientific spirit. How many more there were, only the bush knows.” 
Mi se pare foarte diferit de liderii nostri comunisti din Europa de Est, cel putin din unele puncte de vedere. Din pacate existau totusi si asemanari, cu radacini ideologice - dar despre latura lui intunecata am scris in "recnezia" cartii citate.

sâmbătă, 23 aprilie 2016

Ernesto Che Guevara - Jurnal pe motocicleta

Ernesto Che Guevara, "Jurnal pe motocicleta", Polirom, 2012 (dar eu am citit-o in engleza: The Motorcycle Diaries)

Surprinzator avand in vedere controversatul ei autor, pentru unii erou, pentru altii criminal, cartea in sine nu prea are treaba cu politica, decat tangential in cateva locuri; e povestea unei aventuri: in 1952,  la 23 de ani, studentul la medicina Ernesto Guevara pleaca cu un prieten, Alberto, pe motocicleta aceluia, intr-o calatorie prin America Latina: pornesc din Argentina (tara lor), trec prin Chile, unde ii lasa motocicleta si continua cu autostopul pana in  Peru, unde viziteaza Cuzco, Machu Pichu si Lima, dar si o colonie de leprosi, de unde pleaca cu  pluta pe Amazon, mai apoi ajung in Columbia si de acolo trec in Venezuela.

Afara de cateva pagini, mai ales pe la-nceput, unde Guevara vrea sa faca literatura, si de alte cateva mai aride, stiintifice, despre lipsurile spitalelor chiliene sau despre extragerea minereului de cupru, in cea mai mare parte a cartii, Guevara isi povesteste, ca pentru prieteni, peripetiile (pataniile) cu o tenta de umor (haz de necaz). S-ar fi putut chema "Sa radem cu Che Guevara" (uneori si "de"). Motocicleta aia e o rabla care mai in fiecare zi are cate o pana si da si cu ei de pamant de cateva ori;  tot repara la ea ca la o Dacie veche, improvizand cu sarma, dar pana la urma tot isi da duhul si raman pe jos, adevarati vagabonzi, la mila camionagiilor. Din fericire, amandoi sunt buni de gura, au putere de convingere, ca sa nu zic vrajeala (la un moment dat se dau experti in leprologie si sunt atat de convingatori ca apare un articol despre ei, cu poza, in ziarul local) si desi ramasi aproape fara un ban, in tara straina, peste tot reusesc sa gaseasca oameni care sa le ofere casa si masa sau sa le plateasca mancarea si bautura (ca daca le ofera doar bautura, ei zic ca in Argentina oamenii nu beau niciodata fara sa si manance).

M-a surprins ce putin comunist era viitorul revolutionar. Sigur, era de stanga, dar nu mai mult decat un student de azi care voteaza Bernie Sanders visand vag la la tarile nordice. Cartea ne e prezentata ca o calatorie initiatica in care in care tanarul de familie buna burgheza cunoaste suferintele poporului, fraternizeaza cu el si imbratiseaza revolutia - dar, de fapt, abia  in ultimele cateva pagini adera la comunism si alea par din alt film. Desi cel mai mult vorbeste de propriile lipsuri, de problema permanenta a asigurarii nevoilor lor de baza (hrana, adapost), uneori intr-adevar il misca necazurile celor saraci: bolnavii care isi asteapta moartea inconjurati de mizerie si indiferenta, cimitirul care creste langa mina de cupru, discriminarea indienilor. Un subofiter amabil le face rost de niste cai pe care, afla ei ulterior, ii rechizitionase pur si simplu de la niste indieni ce treceau pe acolo; fireste, le dau caii inapoi. Pe de alta parte, intr-un camion, se bucura sa stea separat de "turma umana urat mirositoare si plina de purici" a indienilor. Pe leprosii pe care  nu-i poate ajuta prea mult medical, ii ajuta mai mult la moral, purtandu-se cu ei normal, dand mana cu ei (el zice ca riscul e mic), jucand fotbal cu ei, facandu-i sa se simta iar oameni. Dar cand acestia, recunoscatori, improvizeaza un mic spectacol in  cinstea lor, Guevara nu poate sa nu remarce comicul grotesc, macabru al spectacolului in care acordeonistului mici formatii ii lipseau degete, altul era orb si toti erau marcati de boala cu diverse diformitati. Tot in colonia de leprosi, la un mic chef cu medicii de ziua lui (implinea 24 de ani), toasteaza nu pentru victoria comunismului ci pentru unirea Americii Latine.

Daca eroul comunist nu se vadea inca, nici criminalul nu se vadea. Desi au un pistol la ei, Guevara nu impusca pe nimeni si nici macar nu se bate cu nimeni; cea mai ilegala si imorala fapta a lui e furtul unor sticle de vin (de care nu are parte). Una peste alta, acest Guevara care nu devenise inca Che (din cate am inteles, che e un apelativ tipic argentinian, un fel de "bă" romanesc), acest student de 23-24 de ani pare sa fi fost om bun, inainte ca marxismul sa faca din el un om nou. Vorba aceea: din fire, oamenii buni fac lucruri bune, iar oamenii rai fac lucruri rele; pentru a face un om bun sa faca lucruri rele, e nevoie de o ideologie.

vineri, 11 martie 2016

Neagu Djuvara - Thocomerius - Negru Voda. Un voivod de origine cumana la inceputurile Tarii Romanesti

Neagu Djuvara, "Thocomerius - Negru Voda. Un voivod de origine cumana la inceputurile Tarii Romanesti", Humanitas, 2012

Multă vâlvă a stârnit cartea asta la vremea ei, multe controverse, polemici, polarizare între nonconformiștii care au privit-o ca o gura de aer proaspăt și naționaliștii care au privit-o ca o blasfemie. Dar reacțiile au pornit mai mult din predispoziții și temperament, prea putini au stat să-i urmărească și să-i cântărească argumentele la rece, "fără ură și părtinire".

Cine erau cumanii ? Un popor nomad de limba turcică, penultimii migratori care au trecut pe la noi și ultimii care s-au așezat aici, în (viitoarele) Moldova și Țara Românească, unde au stat și au stăpânit cam un secol jumate (dupa ce i-au spulberat pe predecesorii lor, tot nomazi turcici,pecenegii). Erau păgâni și locuiau în corturi, dar în 1228 mulți dintre ei s-au creștinat și au înființat o episcopie catolica pe Milcov. Dar când făceau ei primii pași pe calea civilizației, un alt popor, mai barbar, aparu la orizont: mongolii, care i-au invins pe frații lor, cumanii "albi" din sudul Ucrainei. De teama lor, cumanii "negri" de la noi au plecat în masă în 1238, refugiindu-se în Ungaria și Bulgaria, iar când au năvălit mongolii, în 1241, n-au mai găsit pe-aici decât români. (valahi negri - Qara Ulagh)

Care e teza lui Djuvara ? Că Basarab, întemeietorul Țării Românești, era cuman - și nu numai el, ci și un grup de elită din jurul lui.  Și, firește, și tatăl lui, "Thocomerius", pe care Djuvara îl identifică prin deductie cu Negru Vodă, întemeietorul legendar al Țării Românești.

Pe ce se bazează ? Zice că:
- numele Basarab este cuman (mai precis turcic)
- numele tatălui, Thocomerius, ar putea fi tot cuman (Toq-tämir sau Toq-timür)
- niște scrisori ale papei sugerează că Basarab și fiul și urmașul său Nicolae Alexandru ar fi catolici
- fiul lui Basarab, Alexandru, si-a schimbat numele in timpul domniei - adaugand si "Nicolae" - explicatia putand fi re-botezarea la schimbarea confesiunii din catolic in ortodox
- mai multe nume de boieri și mai multe nume de locuri din Țara Românească sunt cumane (mai bine zis turcice)

Ce dovezi/indicii concrete exista ?

Un indiciu ca Basarab ar fi cuman:
- numele Basarab sau mai bine zis Basaraba este sigur turcic, posibil cuman - lucru constatat și de alții, începând cu Iorga

Un indiciu interpretabil in ambele sensuri:
- Thocomerius poate fi forma latinizata a unui nume slav (fie Tikhomir, fie Togomir) sau a unui nume "cuman" (turcic) Toq-tämir sau Toq-timür

Mai multe mărturii documentare că Basarab e român și/sau ortodox:
- 2 documnete ale regelui Ungariei, Carol Robert, și unul al fiului său, regele Ludovic, il numesc român (Olacus); in primul i se zice si schismatic, adica ortodox.
- Cronica pictata de la Viena, care descrie batalia de la Posada, pomeneste si ea de "credinta perfida a schismaticului" Basarab
- o scrisoare a unui papa ii reproseaza lui Vlaicu Voda (Vladislav I), nepotul lui Basarab, ca staruie in credinta stramosilor sai
- desi teritoriul ei era numit inainte Cumania (chiar si dupa plecarea cumanilor, in Diploma Ioaniților, in 1247), dupa Basarab tara se va numi Țara Românească (Ungrovlahia in documentele slavone cele mai vechi)

Critici:

Selectie arbitrara (cherry picking): Djuvara uneori alege din documente numai ceea ce ii convine, ce se potriveste cu teza lui, lasand de o parte elemente din acelasi document care ii contrazic direct teza. Asta chiar cand elementul ales se gaseste numai si numai in acel docment, iar elementele respinse sunt confirmate si de altele.

Exemple:

1. Unicul document care pomeneste de "Thocomerius", tatal lui Basarab, un act de danie din 1332 al regelui Ungariei, Carol Robert, zice si ca Basarab era valah si "schismatic" (ortodox): "Bazarab, filium Thocomerii, scismaticum" si "infidelis Olacus noster". Desi Basarab mai e numit valah si in alt document al aceluiasi Carol Robert, din 1335 ("per Bazarab Olacum et filios eius") si intr-unul al urmatorului rege, Ludovic, din 1347, Djuvara respinge pe "Olacus" si pastreaza pe "Thocomerius".

2. Unicul document - un hrisov din 1618, citand altul mai vechi din 1352 - care sugereaza ca Basarab ar fi fiul legendarului Negru Voda, il numeste pe acesta din urma Radu Negru. Desi si alte documente ii atribuie prenumele Radu lui Negru Voda, Djuvara respinge pe "Radu" dar pastreaza filiatia care nici macar nu e afirmata explicit. Acolo zice doar ca Nicolae Alexandru, fiul  si succesorul lui Basarab, e "nepotul raposatului Negru Radul voivod" - ceea ce poate avea si alte explicatii: Negru Voda putea fi socrul sau unchiul lui Basarab si asta s-ar potrivi chiar mai bine cu Letopisetul Cantacuzinesc, unde Basarab e prezentat ca o capetenie olteana care accepta suzeranitatea lui Radu Negru cel venit de peste munti, din ținutul Almașului si Făgărașului. Ar explica si cum a ajuns Basarab mare voevod, mai mare ca ceilalti voevozi din regiune: a mostenit un voevodat de la tatal sau, in Oltenia, si alt voevodat de la unchiul sau socrul sau, in zona Argesului. Speculatii...

Citare gresita din memorie: Djuvara zice ca printesa-cronicara bizantina Ana Comnena spune in Alexiada ca mama ei e "frumoasa ca o cumana". De fapt, ca in bancul sovietic, Ana Comnena nu pomeneste de femeile cumane, ci de cele scite si nu zice ca mama ei era frumoasa ca o scita ci ca n-avea fața așa lunga ca ele. E drept ca printesa avea obiceiul sa foloseasca nume antice pentru popoare medievale ("daci" pentru vlahi) , dar "sciti" le zicea pecenegilor; cumanilor le zicea cumani. Asta am verificat intamplator, ca ma mira ca femeile cumane aveau fețe prelungi, dat fiind ca femeile turcice din zilele noastre -  turkmeneleuigurele, uzbecele - au fețe rotunde. Or mai fi si alte asemenea citari?

Concluzie: Cartea e interesanta, dar foarte speculativa, nu m-a convins nici ca primii voievozi  munteni au fost cumani, nici ca au fost catolici. Singurul punct solid in teza lui Djuvara e numele cuman (mai precis turcic) al lui Basarab - in rest speculatii peste speculatii... Nu e o teorie total absurda, ca aia cu "noi nu suntem urmasii Romei, dacii si romanii vorbeau aceeasi limba", dar nici verosimila nu e - documentele timpului o cam contrazic. Ce spune Djuvara s-ar fi putut intampla intr-o istorie alternativa (poate daca n-ar fi existat invazia mongola), dar atunci tara s-ar fi numit (in continuare) Cumania, nu Tara Romaneasca.

Ar mai fi fost si altele de spus, dar am obosit. Asadar:

Documentatie suplimentara:

Proiectul Genesis - rezultate - Mormântul 10 de la Biserica Sf. Nicolae din Curtea de Argeş. Despre geneza Ţării Româneşti (analizele unui presupus fiu al lui Basarab)

Matei Cazacu, Dan Ioan Muresan - Ioan Basarab, un domn român la începuturile Țării Românești

Matei Cazacu - Răspuns lui Neagu Djuvara

George Damian - Basarab voievod a fost român şi ortodox. Neagu Djuvara ne cam minte (daca treceti peste tonul cam prea polemic al bloggerului, acolo gasiti o lista de documente din vremea primilor voevozi, preluate de la istoricul Matei Cazacu)

Mihai Florin Hasan - Aspecte ale relațiilor matrimoniale munteano-maghiare din secolele XIV-XV, Revista Bistriței 2013

duminică, 31 ianuarie 2016

Radu Pavel Gheo - Fairia - o lume indepartata

Radu Pavel Gheo, "Fairia - o lume indepartata", Polirom, 2016

Auzisem de ea si am aflat ca s-a reeditat de pe blogul autorului, asa ca am rasfoit-o intr-o librarie, unde am citit un fel de poveste-in-poveste, "Povestea unei fete indaratnice" (spusa seara la foc de un batran rapsod), care mi-a placut atat de mult ca am cumparat cartea pe loc. Si s-a dovedit ca aia era cea mai buna parte din carte - cel putin mie mi s-a parut ca intregul nu era la inaltimea acelei parti.

Nu stiu unde s-o incadrez: SF e numai pretextul navei ajunse pe planeta misterioasa; de cand exploratorii pun piciorul pe ea, cartea devine un fel de fantasy, planeta aia indepartata se arata a fi populata cu fel de fel de creaturi si personaje din imaginarul uman: eroi luptand cu dragoni, cavaleri in zale, vrajitoare, centauri, fauni, harpii, oameni inaripati, dar si OZN-uri care, observa un personaj, prea arata a OZN. Sunt si Scylla si Caribda, dar si muntii care se bat in capete si intre care tasneste izvorul de apa vie. Doar ca Gheo le mai aplica pe alocuri cate un twist: printul e viteaz dar cam prostut, printesa e grasa, plina de cosuri si guresa, [spoiler] dragonul e un carturar, adunand doar comori de intelepciune pe care printul le arde dezamagit, [end spoiler] iar vrajitoarea rea cica e de fapt buna...

Astea toate alterneaza cu vise in care naratorul, capitanul navei, strabate insetat si epuizat un desert in care lasase in urma resturile navei si corpurile coechipierilor sai. Si cred ca e timpul sa incep sa spun si ce nu mi-a placut: faptul ca lucrurile nu se leaga, nu se explica, nu capata sens nici macar la final. Fireste ca m-am gandit ca desertul e realitatea, iar  Fairia cea feerica si plina de culoare e vis, halucinatie sau lume virtuala generata din imaginarul / subconstientul colectiv al echipajului de o planeta gen Solaris. Apoi insa si in desert apar personaje si lucruri tinand de aceeasi logica fairica: un sfinx, un cavaler, o corabie ce pluteste pe nisipuri... Apoi, cand vrajitoarea rea (dar buna!) ii cere ajutorul naratorului, am crezut ca in sfarsit m-am prins: Fairia e Fantazia, clar, si vrajitoarea Vickyia e  Craiasa Copila; acum vrea sa o ajute el sa regenereze din desert lumea ei fantastica, ca in Poveste  fara sfarsit, cartea mea preferata. Dar nu; serviciul cerut e ceva neinsemnat si cititorul ramane nelamurit - e ca si cand citesti un roman politist care se terrmina fara sa afli cine era criminalul.

Alt minus: in afara de narator, personajele sunt neconvingatoare, simple fantose. Nu ajungi nici sa le retii numele, cu atat mai putin sa-ti pese de ei. Cand o primejdie ii decimeaza, tu, cititorul, nu simti nici regret ca au murit x si y, nici usurare ca au scapat z si w.

In concluzie, a avut si parti care mi-a placut, si parti care nu, dar una peste alta isi merita din plin cei 17 lei cat a costat - ca a aparut in Colectia Top 10+ de la Polirom. Ceea ce intr-un fel e bine - pret f. convenabil, mai toate cartile colectiei sunt sub 20 lei - dar intr-un fel nu prea: nici nu prea rimeaza cu clasicii straini publicati in colectia aia, nici nu o va descoperi acolo publicul tinta, publicul tanar amator de SF si fantasy. Desi de fapt nu prea e SF si nu e nici chiar fantasy decat in sensul in care e fantasy Povestea fara sfarsit...

Later edit (a doua zi): 

Primesc azi mail ca Radu Pavel Gheo e autorul lunii februarie la libraria online Libris - deci toata luna februarie 2016, cartile lui se vand cu autograful autorului si 20% reducere ( si transport gratuit in tara, ca la toate cartile de la Libris). Aproape ca imi pare rau ca m-am grabit sa o cumpar...

vineri, 18 decembrie 2015

Gabriel Garcia Marquez - Cronica unei morti anuntate

Gabriel Garcia Marquez, "Cronica unei morti anuntate", editura RAO, 2014

Dupa o nunta ca-n povesti (nunta aranjata, caci mirele bogat si sarmant a cucerit-o nu pe mireasa, ci pe familia ei), o mireasa e adusa a doua zi in zori, inapoi la parinti, ca nu fusese fecioara - iar fratii ei considera ca e datoria lor spele dezonoarea familiei cu sangele presupusului seducator. O datorie neplacuta, de la care nu se pot sustrage dar de care ar prefera ca soarta sa-i scuteasca - asa ca spun tuturor in gura mare ca o sa-l ucida pe Santiago Nasar, parca sperand ca cineva il va preveni si va fugi.

Zvonul se raspandeste prin orasul care trezea. Unii chiar incearca sa faca ceva: anunta pe servitoarea familiei, care insa nu le spune stapanilor, iritata ca tanarul stapan se tot lega de fiica ei adolescenta; anunta pe judecator, care ii dezarmeaza pe frati si ii trimite acasa, de unde ei se intorc cu alte cutite; anunta pe preot, care insa e prea preocupat de vizita episcopului ca sa faca ceva. Altii dimpotriva, ii aproba pe frati: logodnica unuia din ei nu doar ca e dispusa sa-l astepte pana iese din inchisoare, dar nici nu s-ar marita cu el daca el s-ar eschiva de la "datorie".

Marquez reconstituie pas cu pas, gest cu gest, filmul evenimentelor diminetii fatale din perspectiva victimei, a ucigasilor si a diversilor martori, vecini, apropiati ai unei parti sau ai ambelor -  in stilul lui specific, doar cu mai putina magie si mai mult realism ca de obicei. Cartea e inspirata de un caz real petrecut in 1951, o crima a carei victima a fost un prieten din tinerete al lui Marquez (a spus-o chiar scriitorul) - de unde se vede ca asa-zisele "honor killings" nu sunt (sau nu au fost) apanajul exclusiv al lumii musulmane.

joi, 17 decembrie 2015

Michel Houellebecq - Supunere (Soumission)

Michel Houellebecq, "Supunere" (Soumission), Humanitas, 2015

Ar fi putut fi subintitulata "or How I Learned to Stop Worrying and Love Islam".  E despre islamizarea Frantei, a Sorbonei si a intelectualilor. Personajul principal, narator, s-ar vrea sa fie un intelectual rafinat, profesor la Sorbona, specialist reputat in Huysmans (cartea e presarata cu divagatii despre acesta), insa nu prea ii iese, naratorul nu pare diferit de alti [anti]eroi ai lui Houellebecq.

Primele pagini ale cartii, (inainte ca amenintarea islamista sa se faca simtita) trateaza vesnicul subiect al tuturor cartilor lui Houellbecq: criza societatii occidentale liberale/libertine; Houellebecq ne descrie insatisfactia si golul sufletesc cu care ramane naratorul din relatiile sale pasagere pentru care multi alti barbati (inclusiv eroii celorlalte carti ale lui Houellebecq) l-ar fi invidiat teribil: relatii cu studente, mereu alta in fiecare an - si asta incepand din studentie pana la 44 de ani (desi fata de alte carti ale lui Houellebecq, contine surprinzator de putin sex, abia cateva partide) - si situatia si mai trista a fostelor lui prietene din studentie, ajunse la 40 de ani singure si ruinate fizic (cum sunt toate femeile de 40, in viziunea lui Houellebecq).

Acesta e cadrul in care atentia se muta spre istoria mare (cum ar spune Teodorovici). Initial, eroul nostru, dezinteresat de politica, urmareste campania prezidentiala la tv pentru spectacol; abia cand in cursa raman reprezentantul partidului musulman si reprezentanta Frontului National, Marine Le Pen, realizeaza gravitatea situatiei.

[spoiler] Printr-un joc abil, candidatul musulman, prezentandu-se ca moderat, capteaza si voturile stangii, si cele de centru-dreapta, ambele partide traditionale nedorind sa apara ca islamofobe si considerand ca mai important decat orice e sa opreasca ascensiunea extremei drepte. (Nu cred ca un astfel de scenariu ar fi realmente posibil in Franta; intre un partid care vrea sa scoata femeile din viata publica si unul care propune o femeie presedinte, cred ca, femeile ar alege ultimul - indiferent ce le spun partidele de centru, si-ar da seama care dintre variante e mai extremista.)

Ingrijorat de evenimente, [anti]eroul nostru fuge din Paris, prilej sa revada radacinile crestine ale Frantei, sa incerce (si sa esueze in) o apropiere de crestinism. Cand se intoarce, nici Parisul, nici Sorbona nu mai sunt la fel. Au disparut minijupele, inlocuite nu de burqa dar de pantaloni largi; au disparut toate profesoarele din universitate. Si el si-a pierdut postul (fiind ateu), dar primeste o pensie generoasa - si propuneri tentante de a se alatura invingatorilor... Mai e nevoie sa spun ca le cedeaza?  Cartea se sfarseste cu fraza "Je n'aurais rien à regretter." [end spoiler]

Cum ziceam pe blogul "teroristei", ”Soumission” e nu o apologie entuziasta dar e o impacare cu (ceea ce el considera) inevitabilul: islamizarea Frantei si a Occidentului. Vede in islam o posibila solutie la criza societatii occidentale. Sa ne gandim la „solutiile” SF din cartile precedente (Particulele elementare, Posibilitatea unei insule”): clonarea, „omul nou” (eliberat de slabiciuni umane ca nevoia de iubire/sex).

Ca si alte carti ale lui Houellebecq, ca valoare literara nu prea straluceste, dar e interesanta prin provocarile pe care le pune, prin ideile incomode.