Raft de carti

Muzici si faze - Ovidiu Verdes

2011-11-12T15:33:00.001-08:00

Ovidiu Verdes, Muzici si faze, Editura Aula, 2003

Am cam lasat blogul asta in paragina dar despre cartea asta trebuie sa scriu, ca e mult mai putin cunoscuta decat ar merita. Auzisem vag de ea de ceva vreme (tot din blogosfera, cred) dar nimic decisiv - titlul "Muzici si faze" imi suna ca un titlu de eseu - "faze" as in "fazele dezvoltarii...", nu faze as in "cea mai tare faza", cum voise autorul - noroc cu recenzia lui Micawber care m-a impulsionat sa o citesc, in special cand a zis ca e mai buna decat Cum mi-am petrecut vacanta de vara a lui T.O.Bobe.

E viata de zi cu zi a un adolescent de 15 ani din Bucurestiul anului '78 - ultimele zile de scoala, primele de vacanta - povestita de el insusi pe tonul cel mai firesc, oral, spontan, colocvial, cu multa verva, de multe ori cu haz, cu unele expresii argotice, totusi fara prea multe "4 letter words". Autorul - profesor universitar la Litere! - intra perfect in pielea personajului - intrucatva, dar nu intru totul, autobiografic - tonul, expresiile, faptele, gandurile sunt toate autentice pt acea vreme si acea varsta, foarte rar intalnim note false. (Nu, nu-mi amintesc anul '78, i'm old but not that old - dar si anii '80 tot cam asa erau, plus alte "muzici" si mai ales plus multe alte lipsuri; curios cat de putin s-au schimbat lucrurile intr-un deceniu si cat de mult s-au schimbat apoi in urmatorul / urmatoarele doua, cand la revolutia din '89 s-a adaugat revolutia informatica...)

E adolescenta adolescentului universal de la sfarsitul anilor '70, ca sa zic asa. Asculta aceleasi "muzici" pe care le ascultau si semenii lui din vest - doar ca aceia si le procurau mai usor. Lucru curios la o carte scrisa acum despre perioada aia, critica regimului e cvasi-absenta. Adolescentii sunt rebeli, dar revoltati impotriva constrangerilor parintilor si scolii, nu neaparat ale regimului. Regimul comunist e prea putin simtit, prin cate un careu in curtea scolii si un instructaj absurd de PTAP (Pregatirea Tineretului pt Apararea Patriei), prin faptul ca pt Pepsi se sta la coada sau se da pe sub tejghea. Adolescentul penduleaza intre doua lumi distincte, care nu se prea intersecteaza, fiecare cu setul ei de personaje, de probleme si obiective - la scoala si acasa.

La scoala e Hari, fata de care ii place, dar mai e (spre neplacerea lui) si grupul ei de prietene nedespartite, Ina si Dana; mai e si Raz, amicul lui dar inamicul lui Hari; plus profesorii: dirigintele Pop[eye] care ii tot spune sa se tunda, instructorul de PTAP militaros, patruns de rolul sau si de propaganda nationalista a epocii. Cu notele nu-si face griji - mai si invata, e, mai ales, bun la romana, dar altele il preocupa: obiectivul lui nr. 1 e sa fie prietenul lui Hari, cea mai frumoasa fata din clasa, dar cocheta si capricoasa de il exaspereaza cu fitzele ei (si nu numai pe el ci si pe mine, ca m-a facut sa sper s-o lase balta si sa se reorienteze spre Ina, care era ceva mai nerdy, cum eram de fapt si eu in liceu si nu numai).

Acasa inseamna nu atat apartamentul cat blocul si in jurul blocului (plus cofetaria modesta din vecini zisa Parasuta), iar personajele aici sunt nu atat parintii cat baietii din bloc si din zona (nu numai adolescentii ci si picii care se joaca in jurul blocului, intre care se juca si el acum cativa ani, dar si tinerii majori, inclusiv golanii cartierului). Are trei prieteni: Mimi, Luci si Tanana; primul ii e cel mai bun prieten, pe ceilalti doi ii priveste condescendent, ca sunt la "industrial", ii uneste interesul pt muzica, insa mai mult decat oricare dintre ei si poate mai mult chiar decat Hari conteaza Bodi, cel mai cool tip din bloc (am zice azi - pe atunci nu se folosea "cool"), care are cea mai buna muzica, cele mai bune gagici, un caine lup periculos, e chitarist intr-o trupa de rock, mai si deseneaza bine ca da la arhitectura, e mereu calm, flegmatic, ironic, cu replici bine tintite cu care pune la respect chiar si pe golanii din cartier - toate insusirile necesare ca sa devina modelul, idealul, idolul adolescentului; faptul ca a picat la arhitectura nu conteaza; baiatul vrea sa ii calce pe urme si in primul rand vrea sa-si ia, ca Bodi, un Maiak (un magnetofon rusesc, copiat dupa o marca occidentala).

Desi ma tem ca n-am reusit sa va transmit de ce e cool / misto / meseriasa cartea, inchei aici, recomandand-o calduros in special nostalgicilor (dupa varsta aceea, nu dupa regimul acela) dar si adolescentilor de azi, daca se rataceste vreunul pe aici.

P.S: Cate ceva despre autor, despre geneza romanului si despre receptarea lui de catre adolescentii de azi aflati dintr-un interviu luat de fosta lui studenta, poeta Svetlana Carstean: Despre un roman cu calitati de best seller

Elixirele diavolului - E.T.A. Hoffmann

2011-10-19T13:54:00.000-07:00

E. T. A. Hoffmann, Elixirele diavolului, Editura Leda, 2005

O manastire pastreaza printre relicve un "elixir al diavolului" cu care se zice ca ar fi fost tentat sfantul Anton. Un tanar calugar cedeaza ispitei si il gusta; indata simte o energie, vitalitate, sete de viata si manastirea i se pare prea stramta. Calugarul Medardus credea ca se calugarise din vocatie; fusese incurajat dar nu fortat de cei apropiati; mai cunoscuse ispite, dar le invinsese. De fapt, invinsese pacatul carnal prin pacatul trufiei, cand, la calugarirea lui, avusese un zambet orgolios vazand lacrimi in ochii fetei care-i placea - si tot orgoliul il indemnase sa exceleze ca predicator. Acum insa nu isi mai gaseste locul in manastire, satisfactiile orgoliului nu ii mai ajung, vrea sa cunoasca lumea, viata, femeia... pleaca...

...si abia iesit din manastire, se trezeste prins intr-o aventura, printr-o bizara coincidenta. Cartea a plina de aventuri, coincidente, qui pro quo, rasturnari de situatie; sunt si omoruri sau tentative de omor, cu cutitul sau cu otrava; exista o femeie demonica si una angelica. Toate astea nu sunt surprinzatoare intr-o carte romantica scrisa acum aproape 200 de ani. Mai neobisnuite sunt patrunderile in psihologia abisala a unui personaj-narator aflat la limita nebuniei si transgresand limita morala, care isi povesteste la persoana I aventurile, ispitele si framantarile, vinile si remuscarile, dar si vise, viziuni, intamplari, voci si aparitii bizare de care e mereu haituit, incat uneori nu mai stie (nici el si nici cititorul) ce e inchipuire si ce e realitate; granita dintre ele e fragila, ca si cea intre luciditate si nebunie, pe munchia careia personajul oscileaza: acum castiga simpatia printului domnitor prin inteligenta, eruditie si spirit critic sau gaseste o modalitate si ingenioasa de a scapa dintr-o primejdie, ca apoi sa scape vorbe bizare, un ras nebun, gesturi necugetate... Dar stranietatea intamplarilor prin care trece nu provine numai din mintea lui tulburata. Exista realmente un doppelganger caruia i se substituie sau care i se substituie. Exista o istorie de familie incurcata si tenebroasa (atat de incurcata incat eu nu am putut-o urmari in explicatiile de la sfarsit, pierzandu-ma in multimea de personaje si de incesturi presarate si cu cateva omoruri). Intrucatva cartea dateaza dar intrucatva inca mai intereseaza... pe mine cel putin.

(Ciudat, mi-a adus aminte de Memoriile lui Valeriu/Bartolomeu Anania - desi ultimul cred ca nu ar fi prea fericit de asociere. Sunt unele detalii similare: fata care asista la calugarire cu ochii in lacrimi, femeia necunoscuta care ii face calugarului declaratie de dragoste, unele observatii despre efectul asupra atitudinii, tinutei, gesturilor produs de hainele calugaresti respectiv cele civile).

Umbra - John Saul

2011-08-26T08:37:00.000-07:00

John Saul, Umbra, Editura RAO, 2005

Nu sunt printre fanii genului horror. Nu numai ca nu caut, dar chiar evit, nu prea suport spectacolul cruzimii si violentei extreme. N-am citit nicio carte de Stephen King, "regele" genului. Si totusi am citit cateva de John Saul. Cartile acestuia urmeaza cam toate acelasi tipar. Au ca eroi copii (sau adolescenti); eroul principal este o un copil inadaptat, izolat, pe care ceilalti copii il ignora, exclud sau mai rau, se distreaza batandu-si joc de el (americanii au chiar un cuvant pentru asta: bullying). Victimele au de obicei ceva ce le face altfel decat ceilalti: uneori un handicap fizic, alteori (mai ales la adolescente) greutatea generatoare de complexe - in cartea de fata, insa, "handicapul" care ii singularizeaza este inteligenta de exceptie... Nerds, asadar.

La inceput urmarim problemele de adaptare scolara ale unui pusti supradotat de 10 ani, Josh, care, dupa sistemul american, e promovat intr-o clasa superioara, trezindu-se astfel intre colegi cu 2 ani mai mari ca el, unde, desi intelectual si prin cunostinte le este superior - lucru mereu evidentiat de profesori, spre iritarea colegilor - fizic si emotional e in neta inferioritate si vulnerabilitate, iar colegii ii platesc in pauze umilintele involuntare din timpul orelor.

Cand ajunge la Academia Barrington pentru copii supradotati, crede ca a terminat cu necazurile, caci academia pare locul perfect pentru el, un paradis al nerds-ilor, unde nu conteaza ca nu reusesti sa dai o serva la volei decat a treia oara - ca nici ceilalti nu se descurca mai bine - in schimb ai in camera un computer performant si chiar o casca de realitate virtuala; unde, in sfarsit, putea sa-si faca prieteni, ca aici nu mai era un ciudat, era inconjurat de altii ca el. Totul pare perfect - pana cand un coleg e gasit taiat de tren... dar aici ma opresc, sa va spun mai multe ar fi deja spoiler...

Leapsa ABC - alfabet incomplet

2011-07-13T13:58:00.000-07:00

Leapsa primita de la Cinabru, care a trimis-o tuturor celor din blogroll-ul sau, cere sa recomandam cate o carte (citita si placuta) pentru fiecare litera a alfabetului:

înșiruie câte o carte preferată al cărei titlu începe cu câte o literă din alfabet. Dacă nu ai o carte pentru litere mai ciudate, cum ar fi Q, X sau K, o poți înlocui cu o carte preferată care conține acea literă în titlu. Ai voie sa pui în lista ta și carți care nu aparțin beletristicii.

A Anna Karenina - Lev Tolstoi
B Balciul desertaciunilor - W. M. Thackeray
C Colectionarul - John Fowles
D Doua sau trei graţii - Aldous Huxley
E Enigma Otiliei - G. Calinescu
F Fetele - Henry de Montherlant
G Geniu pustiu, romanul neterminat al lui Eminescu
H Heloise si Abelard - autoportrete epistolare
I Inimi cicatrizate - Max Blecher
J Jurnalul lui Mihail Sebastian
K Fratii Karamazov - F.M. Dostoievski
L Lolita - Vladimir Nabokov
M Memoriile lui Bartolomeu Anania
N Nostalgia - Mircea Cartarescu
O O mie si una de nopti
P Poveste fara sfarsit - Michael Ende
Q Quo Vadis - Henryk Sienkiewicz
R Rosu si negru - Stendhal
S Silmarillion - J. R. R. Tolkien
T Thais - Anatole France
U Un veac de singuratate- Gabriel Garcia Marquez
V Viata si faptele lui Ilie Cazane - Razvan Radulescu
W Wuthering Heights (La rascruce de vanturi) - Emily Bronte
X ???
Y Jane Eyre - Charlotte Bronte
Z Zilele regelui - Filip Florian

La unele litere mi-a fost greu sa gasesc, la altele mi-a fost greu sa aleg; la multe, recunosc, m-am oprit la solutia cea mai la indemana; din pacate, oricat m-am straduit, cu X nu am gasit... N-am citit nici Abaddon, exterminatorul, ales la X de Cinabru, nici Xenocid, ales la X de adinab (doar Jocul lui Ender), nici Extrem de tare și incredibil de aproape, ales de Tomata, care a introdus leapsa asta in blogosfera romaneasca, preluand-o din engleza.

Nu stiu cui sa o trimit mai departe, ca am impresia ca aproape toti bloggerii amici (si un blogger inamic pe deasupra) au primit-o deja de la Cinabru, fiind in blogroll-ul lui. Dar daca totusi cineva nu a primit-o inca si o doreste, e binevenit.

La cele care se gasesc in librarii, am pus link unde le gasiti in librariile online (un fel de publicitate); celelalte cred ca nu se mai gasesc decat prin anticariate.

Serge Brussolo - Febra

2011-06-23T07:31:00.000-07:00

Dupa "Carnavalul de fier", am mai vrut Brussolo - si la recomandarea aceluiasi dragos de la chestii livresti si a unui prieten din afara blogosferei, am incercat cartea asta.

O numeroasa echipa de cercetatori e trimisa sa studieze o planeta-animal-in-hibernare, cu misiunea de a afla cum reuseste giganticul animal sa supravietuieasca in vidul cosmic, generandu-si atmosfera proprie - si cu interdictia expresa de a ii face vreun rau. Dar dupa ce raman fara rezerva de hrana, nu le ramane decat sa se hraneasca din carnea animalului-planeta,cu efecte devastatoare atat pentru el cat si pentru ei. Ei isi pierd umanitatea, unii prin mutatii fizice monstruoase, degenerative, altii prin "mutatii" psihice care ii fac sa isi piarda identiatea, sa nu se mai simta oameni, ci "celule", parte din animal, pe care incearca sa il apere impotriva infectiei umane. Aici m-a cam pierdut, nu am reusit sa iau in serios o faza ca asta:

Suedezul [...] cu pupilele dilatate de ură şi exaltare[...] sări pe piedestalul improvizat de un neg ca şi cum ar fi urcat la tribună.
― Fraţi leucocite, îl auzi Liza urlînd, răul este din nou aici! Bacteriile invadatoare îşi masează trupele la graniţă! Patria noastră, acest organism viu al cărui soldaţi microscopici sîntem, aşteaptă sacrificiul nostru! Să digerăm invadatorul patogen! Cei care vor cădea în luptă vor fi forma puroiului glorios al eroilor necunoscuţi...

Altii, dintre cei care au norocul sa gaseasca o zona de carne [cel putin aparent] sanatoasa, nemutagena, incearca sa o "creasca" artificial, sa ajunga la cat mai multi, o dezvolta ca o tumoare, in dauna intregului organism; altii vor sa il omoare, impiedicand astfel degenerarea lui si a lor; animalul imbolnavit de toate acestea reactioneaza prin febra, frisoane, spasme care pentru oameni inseamna cutremure si arsita insuportabila, cand "pamantul" le arde talpile.

Oroarea trece uneori de limita suportabilului. Cel putin de limita mea - era sa abandonez cartea chiar pe la inceput, cand am ajuns la procedura de "ingropare" a cadavrelor. Asadar, nu pot sa zic ca mi-a placut - sigur mult mai putin decat cealalta - desi e acelasi Brussolo, cu aceeasi imaginatie maladiva, cosmaresca, care dincolo imi placuse.

Alte pareri:
una calda:
http://2070decuvinte.blogspot.com/2008/04/serge-brussolo-febra.html
una rece:
http://www.bookblog.ro/sf-fantasy-horror/febra/

Serge Brussolo - Carnavalul de fier

2011-06-06T09:25:00.000-07:00

SF? Fantasy? Horror ?
Toate cele de mai sus ?
Niciuna din cele de mai sus?

E pur si simplu o lume de cosmar, creata de o imaginatie dezlantuita, pe cat de bogata pe atat de bolnava; ale carei creatii, ulterior, autorul a incercat sa le insaileze intr-o poveste SF unitara, dar nu a prea reusit. Povestea SF nu are prea multa coerenta si logica, explicatiile finale care trebuiau sa lege si sa explice totul nu prea reusesc, nu prea stau in picioare; dar imaginatia e impresionanta, te face sa te gandesti la Hieronymus Bosch...

Poate un pic si la Pieter Bruegel cel batran, in partea cu multimea petrecareata din Orasul Serbarilor, oras aflat intr-o continua petrecere, in care zilnic sunt praznice, baluri mascate si focuri de artificii, in care dirijabile imprastie mereu din cer o ploaie de confetti si serpentine. Dar cruzimea si suferinta se ascund chiar si sub aparentele cele mai inocente si vesele: mastile, dansurile, procesiunile, muzica pot fi capcane mortale; focurile de artifcii subacvatice sunt obtinute prin explozia unor pesti luminiscenti care presara cu maruntaiele lor fundul lacului...

Mai intalnim rauri si mari de pitici care poarta corabiile pe palme, dar care, irascibili si schimbatori ca marea, pot la manie sa le rastoarne si sa le sfasie pasagerii; in aceste "mari" se scufunda fetite orfane de 10-12 ani ca sa culeaga perlele ce le cresc pe corp ca excrescente tumorale, luandu-le astfel viata si riscandu-si viata proprie. Sau simbio, asceti care au renuntat la orice functie corporala "impura", si-au atrofiat voluntar mainile, si-au distrus ochii si gura - si s-au legat printr-un fel de cordon ombilical de cate un alt om pe care il calaresc si il folosesc sa le inlocuiasca functiile biologice pierdute. Sau preotese venusiene enorm de obeze, ca acele Venus preistorice, a caror imbratisare si transpiratie febrila poate reda tineretea si pe care "pestii" lor le imbolnavesc la comanda in acest scop. Si multe altele... si dupa cum vedeti, peste tot dai de cruzime si suferinta, in relatiile interumane sau inter-specii.

Am citit-o intr-o singura zi, de pe la 2 pana pe la 10 seara, imediat dupa ce citisem recomandarea lui dragos de la chestii livresti, si as recomanda-o la randul meu, dar nu stiu unde o mai puteti gasi, probabil numai prin anticariate si pe net.

Paolo Giordano - Singuratatea numerelor prime

2011-04-28T09:27:00.000-07:00

Paolo Giordano, Singuratatea numerelor prime, Editura Rao, 2009, 352 pagini

Draga cititorule, ai avut poate in clasa un coleg mai aparte, unul cu care n-ai schimbat mai mult de doua vorbe in tot liceul (sau daca da, erai printre putinii care au schimbat mai mult de doua vorbe cu el); unul sclipitor la ore dar sters si stingher in recreatii; unul care stapanea cu usurinta cele mai complexe si dificile notiuni de matematica dar avea dificultati cu cele mai simple deprinderi sociale ?

Americanii numesc specia asta ciudata nerd. Noi nu avem un cuvant pentru asta; "tocilar" poate sa insemne si (sau mai degraba) altceva. Tocilar poate fi elevul ambitios care vrea neaparat sa fie cel mai bun, care invata pe rupte si care sufera pentru un 9; nerdul nu vrea sa fie ci pur si simplu este cel mai bun, la fel cum nu vrea sa fie ci pur si simplu este cel mai izolat.

Cand nerds-ii apar in fictiune, in literatura sau film, sunt regula personaje secundare, comice prin stangacie si inadecvare. Cartea aceasta face exceptie. Nu ne invita sa ne distram pe seama lor, ci sa ii intelegem. Am aflat de ea din recenzia lui Dragos de la chestii livresti si pentru ca, desi nu ma compar cu Mattia, eroul cartii, am si eu doza mea de nerdiness, suficienta incat sa simt ca, cumva, pe undeva, "de te fabula narratur", am dorit neaparat sa o citesc.

Cartea e o ciudata poveste de dragoste intre doi "ciudati", doi inadaptati, care se intalnesc in perioada cea mai dificila pentru cei ca ei, adolescenta, liceul, care isi unesc singuratatile si gasesc unul in altul refugiu din fata lumii (percepute ca) ostile. Dar, in ciuda solidaritatii dintre ei, a tot ceea ce simt ca ii uneste, nici unul fata de altul nu se deschid complet, pentru ca nu au capcitatea asta, pentru ca gesturile firesti nu le stau in fire (in primul rand lui). Astfel ceea ce ar fi fost o poveste de dragoste ramane multa, multa vreme o camaraderie fraterna; intr-un tarziu fata (cea mai "normala" dintre ei doi) ia ea initiativa... dar n-am sa va povestesc ce se intampla mai departe, ca nu cred ca vreti spoilere.

E multa tacere, stanjeneala, necomunicare, neintelegere, lucruri nespuse, sentimente de vinovatie sedimentate, afectiune neexprimata sau exprimata stangaci si in contratimp - intre cei doi protagonisti, intre fiecare dintre ei si parintii lor sau prietenii lor.

Eroina, Alice, este, cum ziceam, cea mai "normala" dintre cei doi; la ea anomalia este fizica - un accident la schi a lasat-o schioapa - altfel insa are aspiratiile "normale" ale unei adolescente obisnuite de la sfarsitul secolului 20: vrea sa fie "cool", sa fie populara intre colegi, sa placa baietilor, sa aiba un prieten, sa fie acceptata in gasca celor mai cool fete; se infometeaza ca sa slabeasca, isi face chiar un tatuaj, trecand peste interdictia parintilor - si e in al noualea cer cand Viola, cea mai "cool" fata din clasa, ii arata prietenie, desi abia ii simtise pe pielea ei rautatea.

Eroul, Mattia, insa, este mult mai "diferit". Elev stralucit in liceu (inspamantandu-si profesorii si ingrijorandu-si parintii chiar prin performantele sale), matematician de exceptie la maturitate, cu contributii importante si originale la teoria numerelor, e in acelasi timp total inadaptat pentru viata de zi cu zi. Foarte necomunicativ si inchis in sine, chiar si cu prietenii apropiati, ca Alice sau Denis (colegul lui de banca, homosexual in devenire, care il iubeste in secret dar se multumeste cu rolul de best friend) prefera sa stea alaturi in tacere. Iar cand totusi spune ceva, cel mai adesea e vorba de matematica mereu prezenta in gandurile sale, prin prisma careia percepe toate. Pentru el, de pilda, el si Alice sunt o pereche de numere prime (ca 11 si 13 sau 17 si 19). Evita sa priveasca in ochi, nu-i place sa fie atins, evita pe cat posibil orice contact cu ceilalti. Ajunge la 30 de ani fara sa invete sa sofeze si [asta ar cam fi spoiler] fara sa faca sex [end spoiler]. Are tendinte automutilante, se taie cu lama sau orice suprafata taioasa - desi nu aparuse inca moda emo - e modul lui de a lupta impotriva gandurilor si amintirilor dureroase. Are in plus o obsesie pentru ordine si simetrie vadita chiar cand isi taie carnea in farfurie.

Dupa toate aceste semne, imo, nu e doar un nerd timid si stangaci ci un caz de Asperger - oricat de bizar ar fi sa pui diagnostic unui personaj dintr-o carte (Cinabru acorda frecvent diagnosticul asta). Insa autorul nu spune niciodata asta - mai mult, pune starea lui Mattia pe seama unei traume din copilarie (ori sindromul Asperger e afaik innascut). Initial Mattia e un copil normal legat de o anormala: sora sa geamana, Michela (sunt gemeni identici, ni se spune, desi gemenii identici nu pot sa aiba sexe diferite) e complet retardata. Vinovatia pentru soarta Michelei ii induce tendintele automutilante si toate celelalte.

Ar mai fi si altele de spus, dar nu mai am timp. Puteti citi impresiile altora despre cartea asta la "joaca de mine" si la "tara mea inventata" (ei au citit-o in engleza).

Cezar Petrescu - Calea Victoriei - Dumineca orbului

2011-04-21T13:39:00.000-07:00

Cezar Petrescu, Calea Victoriei, Editura Litera, 2009, 400 pagini
+
Cezar Petrescu, Duminica orbului, Editura Lucman, 217 pagini

Acestea sunt pe piata acum (~ 9 lei fiecare); eu insa le-am citit intr-un singur volum vechi, ante '89.

Confuzia foarte magulitoare pentru mine a lui Mayuma aka Iulian Baicus, care crede ca eu sunt criticul Paul Cernat, mi-a adus aminte de severa dojana a acestuia la adresa literaturii romane tinere, a generatiei sale. O acuza ca evita temele majore si se complace in minorat si autobiografism, ca evita proiectele de anvergura - si ii opunea, ca exemple pozitive, pe langa clasicii literaturii universale si romanesti... surpriza! pe Ionel Teodoreanu si Cezar Petrescu ! Zicea Paul Cernat:

Totuşi, oricît de „popular“, de jurnalistic şi de inegal valoric ar fi, oricît de puţin ar fi inovat, Cezar Petrescu nu e un manufacturier vulgar, ci unul dintre prozatorii importanţi ai interbelicului românesc... Din varii motive, el a fost prea puţin recitit în ultimele decenii, iar efectele se pot constata. Păcat că nu mai avem, azi, romancieri „sută la sută“, cu un proiect ambiţios, precum autorul Oraşului patriarhal…

Asa ca mi-am zis: ia sa vad ! Nu mai citisem, cred, Cezar Petrescu de peste un deceniu, poate din adolescenta.

Pun o singura insemnare pentru ambele carti pentru ca le-am citit in acelasi volum si pentru ca, desi nu au personaje comune, au multe in comun ca ambianta si idei. Ambele incep intr-un tren care se indreapta spre Bucuresti si in care intamplarea reuneste viitoarele personaje. In prima, personajele sunt provinciali care se indreapta spre capitala plini de sperante: la clasa I, familia magistratului Lipan ( sot, sotie si 4 copii mari).; la a III-a, tanarul scriitor in devenire Ion Ozun. In a doua carte, protagonistii sunt doi bucuresteni intorsi din exil se 1-2 ani in provincie, in Ardeal, unde (cred ei ca) s-au vindecat suflesteste dupa caderile in ispitele Bucurestului.

In ambele carti Bucurestiul e o ispita, in acelasi timp fascinanta si malefica, care unora le distruge destinele iar altora le corupe, altereaza sufletele. In plus, in ambele, o tema recurenta e inaintarea in varsta care aduce inevitabil uratire fizica si sufleteasca ( si nu e vorba numai de imbatranire, ci si de maturizare, trecerea de la tineretea plina de elan si visuri la prozaica varsta mijlocie). Pe unii ca sotii Lipan i-au degradat plictiseala, monotonia, grijile si satisfactiile marunte, aerul statut al provinciei, pe altii ca printul Anton Musat sau Valeriu Dragomir i-au degradat placerile, viciile capitalei, viata de noapte, pe unii abandonarea idealurilor si elanurilor tineretii pentru o viata comoda, prozaica, pe altii, ca scriitorul Teofil Steriu, chiar urmarirea perseverenta a idealurilor, dedicarea totala uni tel, care nu mai lasa loc pt viata pur si simplu.

Ceea ce spunea terorista luciat despre Florina Ilis in prima recenzie de pe blogul ei i se potriveste cel putin la fel de bine lui Cezar Petrescu:

Nu mai ţin minte cine a spus că şi-a dorit să fie romancier, nu scriitor – Kundera, oare? Cuvîntul romancier e pe cale de dispariţie. Ceea ce-l condamnă e propria-i modestie. Seamănă prea mult cu pălărier. Scriitor, în schimb, e altă mîncare de peşte, una care merge cu doctor. Voi ce-aţi alege, dacă n-aţi avea alte opţiuni în afară de pălărier şi doctor?
Ei bine, Florina Ilis s-a făcut pălărier, chit că n-a conştientizat asta prea bine. [...] Florina Ilis însăşi zice despre romanul ei: „Un text lucid, care oferă o nouă perspectivă asupra întregii planete”. Nu vă speriaţi, respectiva perspectivă se reduce la o propoziţie cam de doi lei (inocenţa va salva lumea – sau ceva de genul ăsta). Diagnostic de doctor începător, aş zice eu.
Luaţi în schimb pălăria, probaţi-o şi sigur o s-o purtaţi cu plăcere:
1. Urmează linia modei („Astăzi, mai mult ca oricînd, cititorul are nevoie de poveste” – tot de pe coperta a patra)
2. E confortabilă (se citeşte la fel de uşor ca, să zicem, Cei trei muşchetari)

Etc... imi vine sa citez tot postul teroristei, ca tot se potriveste aici. Si Cezar Petrescu s-a făcut pălărier, chit că n-a conştientizat asta prea bine.

La fel ca Florina Ilis in Cruciada copiilor, Cezar Petrescu vrea sa faca in Calea Victoriei o fresca a epocii sale; de aceea si unul si altul inghesuie in romanele lor o multime de personaje pe care le considera reprezentative pentru epoca. La Cezar Petrescu exista politicianul smecher si manipulator, aparent "baiat bun", milionarul ("mogulul", cum am zice azi), copiii lui de bani gata, jurnalistul "tonomat" care scrie la comanda politica, tanarul revoltat cu inclinatii extremiste (nu e prea clar de care extrema e vorba), care isi transforma revolta impotriva atmosferei familiale inabusitoare in revolta politica; mai apar un tatal revoltatlui, judecatorul Lipan, integru si rigid (de a carui inflexibilitate se foloseste politicianul impotriva milionarului, pana cand cad la intelegere, moment din care integritatea magistratului incepe sa il incomodeze), cu fiicele sale: ce mare, Ana/Annie, cu ambitii mondene, vrea neparat sa patrunda in "lumea buna" si se jeneaza de provincialii ei parinti; cea mica, adolescenta Sabina, e un fel de Olguta din La Medeleni (dar nu la fel de reusita); fara prea mare legatura cu ceilalti, evouleaza/involueaza in paralel si tanarul Ion Ozun, care vine la Bucuresti sarac dar plin de entuziasm si vise marete de glorie literara si ajunge sa faca foame (la propriu) in mijlocul orasului strain si nepasator.

Posibil ca tocmai pentru ca se considera "doctor", Cezar Petrescu nu isi ingaduie happy end-uri, desi Dumineca orbului incepe ca o carte care cere happy end - ca o comedie romantica, am spune noi azi. La inceput parca astrele concura sa ii uneasca pe cei doi protagonisti, suflete pereche. O suita de coincidente. Si nu numai - apare si o intriga secundara in care pare sa se prefigureze o reunire. Apoi aceleasi astre li se pun impotriva si, prin alt sir de coincidente, ii separa si cei doi protagonisti reintra in fagasele destinelor lor, totul revine la "normal", un normal in care miracolul fericirii nu mai e posibil. Sfarsitul acesta e mult mai realist si verosimil, insa cuplat cu inceputul da aiurea, iese o strutocamila, pt ca romanul incepe intr-o conventie pe care apoi o tradeaza.

Idila incepe cu incident absolut trivial: la coborarea din tren, el o calca pe picior pe ea; apoi, remarcand-o astfel - Gina, eroina e o "zana" micuta, peltica si copilaroasa, profesoara cu infatisare de scolarita - se baga in vorba cu ea, insistent si impertinent - de-a dreptul enervant imo - fara a tine cont de reactiile ei negative; apoi brusc cei doi descopera cum ca sunt suflete pereche, ca amandoi privisera pe fereasta compartimentului cu aceleasi ganduri - si dupa ce s-au cunoscut doar vreo ora, cat o fi tinut drumul de la gara, ajung sa creada - si ni se cere sa credem - ca aceasta a fost de fapt marea iubire si imposibilitatea regasirii lor e o drama...

Am gasit draft-ul asta pe blogul vechi; e din octombrie anul trecut. Cum in timpul asta cartile s-au cam estompat, il public asa cum e, fara sa mai adaug mare lucru. Si cu asta reincep, la aceasta noua adresa, sa scriu iar despre "cartile de hartie" ca sa zic asa.

G. Calinescu - Scrinul negru

2010-09-30T15:56:00.000-07:00

E o carte mai buna decat precedenta, dar este intrecuta, chiar in genul sau (roman realist, de inspiratie balzaciana) si pe subiectul sau (aristocratia romana cazuta in mizerie dupa instaurarea comunismului) de volumul III din Cronica de familie, care ii seamana si in privinta atitudinii duplicitare, la ambii autori afinitatea cu aristocratii cazuti fiind deghizata in condamnarea de rigoare. Dar cartea lui P. Dumitiru e superioara celei a lui G. Calinescu fie si numai pentru ca in timp ce la primul ratate, neconvingatoare, sunt doar pasajele cu personaje pozitive realist-socialiste, pe cand la ultimul, pe langa acestea, se mai adauga si cele despre amorurile platonice sau nu ale irezistibilului sexagenar Ioanide, care era destul de antipatic deja inainte de a deveni cripto-comunist, pe cand era un irezistibil cincuagenar, “bietul”…

Ioanide este acum un favorit al noului regim, pentru care construieste cu avant si chiar cu convingere, bucuros ca isi poate pune in practica ideile monumentale. Traieste in continuare destul de "burghez", isi pastreaza servitoarea si vila pe care si-o aranjeaza cu tablouri, covoare si mobile de valoare, cumparate la talcioc de la clasa exploatatoare. Se lasa ghidat de tovarasul Dragavei. In jurul sexagenarului graviteaza trei femei: secretara Mini, statuara Mihaela/Diana si balerina Cucly. Pe Mini o iubeste pur platonic, cu Diana isi ingaduie mangaieri aproape nevinovate iar pe Cucly o lasa insarcinata... si se simte vinovat nu fatza de mult-ingaduitoarea lui sotie, nu fata de fata sau de tatal ei, e convins ca ei toti vor intelege, ci fata de tovarasul Dragavei, pentru abaterea de la morala proletara, pentru ca nu e inca "om nou"...

Din fericire insa, cartea asta nu il mai are in centru pe Ioanide. Personajul principal e mai degraba Caty Zanoaga/Ciocarlan, misterioasa femeie a carei neobisnuita viata o reconstituie Ioanide din scrisorile gasite in "scrinul negru" cumparat de la talcioc. E fiica unui negustor imbogatit, ajuns mosier, care vrea sa ofere fiicei sale multa vreme unice tot ce e mai bun si mai ales: pian si maestru de muzica, cai si maestru de calarie, vacante la mare nu la Balcic ci la Deauville... Crescuta astfel, capata ceea ce ea numeste "instinctul luxului"; are insa si o vitalitate care o deosebeste dar si face remarcata in lumea aristocratiei in care vrea sa se asimileze, pe care si-o chelutieste ca adolescenta in cavalcade vijelioase, mai apoi, ca tanara femeie, in amoruri pasionale. E o femeie fermecatoare, senzuala, tandra, pisicoasa, coplesind barbatii cu o avalansa de mangaieri si vorbe tandre - si totusi lucida, calculata si foarte eficienta cand e vorba de interesele, afacerile, averea ei, incapabila sa sacrifice din bani pentru barbatii din viata ei si astfel sacrificandu-i pe acestia, lasandu-i sa se prabuseasca... Apoi vine comunismul si pierde tot - si odata cu averea si confortul, si sanatatea si vitalitatea. Romanul incepe cu inmormantarea ei.

Prin fiul ei, micul Filip, martor inca nedeplin constient - nedumerit cine sunt ciudatii astia mizeri si totusi distinsi intre care se trezeste - autorul urmareste destinul aristocratiei ajunsa in mizerie. S-a spus ca i-a ponegrit, caricaturizat si ridiculizat. Si da si nu - eu zic ca aristocratii ies mai putin sifonati decat erau intelectualii in cartea precedenta si chiar in asta. Sigur, autorul nu se retine sa scoata efecte comice din contrastul dintre starea prezenta si si cea trecuta sau chiar morga inca prezenta a personajelor, totusi nu ii transforma pe toti in fantose si caricaturi, lasa sa se stravada la unii o anume demnitate in mizerie si reale calitati sufletesti.

Cum si din ce traiesc aristocratii in noua conjunctura, dupa ce si-au pierdut proprietatile si chiar casele, nationalizate? Printul Antoine Hangerliu, printul Matei Basarab si contele Iablonski muncesc ca sa-si intretina familiile: primul repara radiouri, al doilea e muncitor intr-o fabrica iar ultimul hamal. Multi altii traiesc de pe o zi pe alta, vanzandu-si la talcioc lucrurile. Talciocul - observa amuzat Ioanide -  devenise un adevarat Almanah de Gotha. Unii chiar capata gustul comertului. Vaduva unui general cultiva o gradina si creste o capra. Gaittany e mai norocos, isi pastreaza in noua oranduire functia de director si limuzina, de aceea atitudinea lui e ambigua: pe de o parte se teme sa se compromita in tovarasia celorlalti, pe de alta parte ii ajuta discret. Apriga, autoritara si trufasa printesa Hangerliu, descendenta din os domensc cu nerealiste ambitii dinastice pe care le vrea infaptuite prin nepotul ei, Filip, e impunatoare chiar si in podul de grajd in care a ajuns sa-si duca zilele.

Cat despre Filip, e un baiat cuminte si bine crescut, sensibil si delicat, prematur serios si trist. Intr-un fel, e un Felix mai tanar: ca si acela,  orfan, al nimanui, ajuns printre straini de care depinde si care toti se erijeaza in tutori ai lui, martor inocent al mediului in care traieste (dar mediul e altul).  Creste printre batrani, in lipsuri materiale si lipsa de afectiune, tratat cu o politete rece si distanta, in ambianta aceea postapocaliptica, rupt de lume, modelat dupa sperantele nerealiste pe care tutorii sai si le pun in el, tanjind dupa un pic de copilarie fireasca si dupa un strop de caldura, neintelegand ce e cu lumea in care a nimerit si incercand repetat si zadarnic sa ii scape. Spre disperarea alor sai, vrea sa se faca muncitor, convins ca numai muncitorii o duc bine...

Ii regasim si pe intelectualii din "Bietul Ioanide", care si-au pastrat posturile, s-au aliniat formal adoptand un vocabular de circumstanta, infiereaza bughezia insa strang avere, investindu-si banii, de teama stabilizarii, Hagienus in argintarie, Sufletel in pietre pretioase iar Gulimanescu in cele mai diverse lucruri: medicamente straine, covoare, motociclete... Cum ziceam, intelectualii fac figura mai putin onorabila decat aristocratii, Calinescu a fost mai dur cu propria casta. Aristocratii sunt ei insisi oameni cultivati, cu gust, cu inclinatii muzicale, multi dintre ei canta la clavecin (chiar micul Filip canta remarcabil) si desigur toti vorbesc fluent franceza;  "rafinati prin ereditate" crede printesa Serica Baleanu, prin mediu, crede Calinescu, care ne prezinta si inceputul procesului la Marioara, sotia tovarasului Dragavei, filatoare fruntasa, care, mutandu-se cu sotul ei intr-o vila eleganta parasita de fostii proprietari fugiti in strainatate, inconjurata de obiecte de lux, mancand cu tacamuri de argint, band din pahare de cristal, oglindindu-se intr-o mare oglinda venetiana, incepe pe nesimtite sa se schimbe:

Instinctul de frumos, pe care il are orice om, ii fusese mult timp contrariat si acum izbucnea cu prospetime. Azi putea sa bea din cesti de ceai vitroase si subtiri, prin care ceaiul se stravedea si care dadeau lichidului o nuanta de piatra pretioasa si un parfum indefinisabil. Toate aceste voluptati schimbase (sic) fizionomia tovarasei Dragavei [...] Astfel, bucatile de piatra sau de sticla batute de valurile marii se slefuiesc si par opera unui bijutier.

Ma intreb cum vor fi privit cei de la partid aceasta metamorfoza. Altfel Calinescu a tinut cont de indicatiile primite chiar de la Gheorghiu Dej, a introdus in carte muncitori, o vizita intr-o fabrica, activisti comunisti fosti ilegalisti si vorbeste de prefacerile socialiste si de viata fericita a oamenilor muncii - uneori in asa fel incat pare o parodie. Chiar duhurile mortilor invocate intr-o sedinta de spiritism (la care asista aristocratii si intelectualii cu tendinte burgheze) prezic victoria socialismului, spun ca "tot ce a fost vechi are sa se naruie la pamant", "o noua omenire se naste", "cu alti oameni care vor trai ca fratii" (oare de aici s-o fi inspirat Razvan Radulescu la invocarea duhului lui Marx ?). Alt exemplu: dojenit de vechea lui prietena, madam Valsamaki-Farfara (foarte buna cunoscatoare a sufletului omenesc, ale carei intuitii se confirma in repetate randuri), care ii zice "Stiu bine ca nu esti comunist.", Ioanide, protestand si justificandu-se, ajunge sa spuna ca:

Taranii nostri, intorsi de la camp, unde au semanat cu semanatoare mecanice, vor canta seara din flaut, vioara, viola si violoncel, facand serate muzicale nu mai putin reusite decat ale printesei Baleanu.

Pe de alta parte, cand, la talcioc, un taran vrea sa cumpere el "scrinul negru", Sultana Demirgian, care acum vinde mobile greoaie taranilor si explica complice lui Ioanide ca acum "grotescul e la moda", se indigneaza:

O comoda Louis XV intr-un bordei, comenta in surdina Sultana situatia. Trebuie neaparat sa ai pentru ea, ca fond, pe un perete, un Aubusson, un Ghiordez sau o broderie de Buhara. Cum sa facem sa i-l scoatem din mana ?

Si autorul, care isi va plasa scrinul chiar intr-un un astfel de fundal, pare a fi in asentimentul ei - si al lui Babighian, directorul magazinului de arta, care face tot posibilul ca tablourile de valoare sa nu fie cumparate de laptarese.

Pe de alta parte, cand micul aristocrat Filip, in una din fugile lui de acasa, afla adapost la Ioanide, autorul noteaza cat de bine si de firesc se comporta baiatul in ambianta luxoasa a vilei arhitecului, cu interioare elegant mobilate si cu fantana ei arteziana cu 100 de jeturi de apa:

S-ar fi zis ca incerca o satisfactie de mult interzisa si ca regasea mediul in care era obisnuit sa traiasca in chip firesc. [...]

Elvira il invita in somptuoasa sufragerie, in care Filip pasi fara a da semne de sfiala si de uimire plebee.

Mai ales ultimul cuvant suna foarte neasteptat intr-o carte "realist socialista".

Alta fuga de acasa il va duce pe Filip, acum adolescent, calauzit cu mari precautii de Gavrilcea, fostul conducator al Miscarii, in munti, unde se ascunde colonelul Remus Gavrilcea, varul celuilalt Gavrilcea si al doilea sot al lui Caty, condamnat ca criminal de razboi pentru a fi condus un lagar de evrei din Transnistria. Lucru surprinzator, caci nu stiu alta referire literara sau chiar istorica ante '89 la romani patronand un lagar cu evrei. Spre deosebire de ofiterii nemti fanatizati, care urmaresc exterminarea evreilor, ofiterii romani ai lagarului n-au intentii ucigase ci urmaresc pur si simplu jecmanirea lor de ultimele bunuri (ceasuri, bijuterii, blanuri) in interes propriu, lucru realizat prin stratageme pe cat de ingenioase pe atat de cinice de capitanul Hagienus (fiul), colonelul multumindu-se sa inchida ochii si sa-si ia partea leului, pe care o trimitea acasa lui Caty. Acum traieste rupt de lume si aproape primitiv, din vanat si ghinda, intr-un bordei in pamant.

Un al doilea volum, la fel de voluminos ca romanul insusi, cuprinde materialul inspirator gasit realmente de autor intr-un scrin, mai exact o comoda Louis XV, cumparat(a) de la talcioc in imprejurarile descrise in roman:

In apropierea carutei era asezata pe zapada o comoda Louis XV din lemn de palisandru in ton intunecat, parand si mai inchis pe zapada si cu intarsiaturi in chip de ghirlande din lemn de trandafir. Mobila avea trei sertare cu profil curbat si inlocuia obisnuita placa de marmura cu un placaj tot de palisandru. Cunoscatorul nu putea ramane decat surprins de prezenta, in asemenea mediu, pe zapada si langa o caruta, a unei mobile asa de elegante pe picioarele ei subtiri, ca de caprioara.

A gasit acolo corespondenta in franceza si romana, poze, taieturi din ziare, acte, jurnale si carnete de cheltuieli apartinand unei anume Etta, modelul real al lui Caty. Cam discutabila etic folosirea in acest fel a biografiei unei straine, a carei viata cu detaliile cele mai personale, chiar intime, au ajuns intamplator in mana scriitorului; estetic insa, a iesit un personaj viu si o poveste captivanta, suficient de diferite de modelele reale. Daca in linii mari viata imaginarei Caty urmeaza traiectoria realei Etta, maritata intai cu ambasadorul Romaniei la Buenos Aires, apoi cu un ofiter plecat pe front, detaliile apartin lui Calinescu, chiar daca brodeaza pornind de la elemente reale: de pilda pornind de la niste fotografii cu calatori pe puntea unui vas imagineaza calatoria pe ocean spre Argentina; sau pornind de la actele procesului de succesiune imagineaza desfasurarea procesului cu atmosfera de la tribunal; chiar daca uneori foloseste fraze si mai ales cuvinte de alint specifice Ettei ("mon pisic adore"), Caty e fictiune si creatia scriitorului. Volumul suplimentar mai contine si fisele de lucru ale autorului, pe care, pe langa liste de nume, planuri, fraze de plasat in dialog, vedem desene: schite de cladiri, interioare, fantani arteziene (creatiile lui Ioanide), portrete desenate stangaci... E o incercare a editorilor de a lasa cititorul sa arunce o privire in atelierul unui scriitor si sa vada geneza unui roman, care insa nu ne lamureste de ce acelasi scriitor in aceeasi carte poate avea reusite si esecuri...

G. Calinescu - Bietul Ioanide

2010-08-30T06:33:00.000-07:00

Pusesem fragmentul acela cam misogin din "Scrinul negru" dintr-un impuls ludic, malitios - dar acum, daca l-am pus, trebuie sa scriu despre. Ba mai mult, ar trebui sa scriu cateva cuvinte si despre "Bietul Ioanide", care e ca un fel de prima parte, in care facem cunostinta cu multe dintre personajele din "Scrinul negru". Doar ca, spre deosebire de ce se intampla de obicei cu continuarile, de data asta cea de-a doua carte e mult mai buna decat prima.

Exista un mod aparte in care un scriitor poate rata un personaj: facandu-l mai mult ca perfect, facand din el proiectia sa idealizata: el asa cum ar fi vrut sa fie, avand viata pe care si-ar fi dorit sa o aiba. De regula e in acelasi timp un geniu, un artist exceptional sau cel putin un scriitor de succes si un barbat cu succes la femei, toate ii cad in brate - iar daca autorul e femeie, si personajul e femeie (ex: Diana din "Panza de paianjen" de Cella Serghi) si nu este neaparat o mare artista dar este neaparat o mare frumusete si toti barbatii isi pierd capul in preajma ei.

Un astfel de personaj este Ioanide: "cel mai mare arhitect roman", "ce om superior", "de o mare inteligenta", "un geniu", "un om original", "sarmant"... in termenii astia il descriu celelalte personaje sau chiar direct autorul; dar faptele si gandurile lui il descriu ca un om dificil, suparacios, fixist, cu manii si tabieturi in care nu accepta sa fie contrariat, uneori nedelicat, gata oricand de un mic adulter, dar nu de o mare pasiune (pe care o respinge cu cele mai "burgheze" argumente), care se incurca cu fiicele prietenilor, dar e ingrijorat cand propria fiica se indragosteste, un mizantrop pentru care toti ceilalti sunt "dobitoci": prieteni, colaboratori, propriul fiu... Si nici nu are un farmec personal care sa reuseasca sa invaluie si sa contrabalanseze toate acestea - e considerat "sarmant", om de spirit, dar il auzim spunand in general banalitati. Neverosimil e si succesul infailibil si instantaneu al cincuagenarului Don Juan la femei carora le-ar putea fi tata - si totusi, candva, Calinescu stiuse sa creeze, cu mult mai multa finete si nuantare, personaje, relatii, situatii mult mai convingatoare, cand era vorba de afectiunea Otiliei pentru distinsul, discretul, rabdatorul si devotatul ei Pascalopol. Ioanide nu ii seamana deloc: e de o directete a "atacului" aproape brutala si de o inflamare superficiala, pasagera, e doar un afemeiat.

Personajele secundare, cercul lui de prieteni, intelectuali, multi dintre ei cadre universitare, alcatuiesc o suita de caricaturi cu trasaturi fizice si morale respingatoare, descrise prin tuse ingrosate, menite probabil, prin contrast, sa scoata in evidenta superioritatea lui Ioanide, ca gloata din jurul lui Isus in pictura lui Hieronymus Bosch. Sunt meschini, fara principii, lacomi de bani, lasi, lipsiti de sclipire si de forta creatoare, umbla dupa situatii si avantaje materiale pentru care sunt in stare de orice compromis - sau daca nu, sunt niste caraghiosi inofensivi. Singurul care nu e chiar caricaturizat, care are un pic de complexitate si o viata interioara neredusa la automatisme, e, culmea, tocmai rivalul lui Ioanide, arhitectul-ministru Pomponescu.

E vremea ascensiunii legionarilor. Se intampla lucruri grave, chiar tragice, si copiii lui Ioanide sunt prinsi si ei in vartej: fiul devine comandant legionar iar fata se indragosteste de unul din liderii miscarii. Dar, asemenea personajului sau, medicul Hergot, care dupa cele mai grave evenimente noteaza in jurnalul sau doar observatii banale gen " Cerul extrem de senin. Privit Steaua Polara.", autorul expediaza fugar si superficial partile dramatice si insista in schimb excesiv, cu abundenta de detalii, pe chestii triviale, anecdotice, uneori burlesti, pe bolile succesive ale lui Contescu, pe tratativele carierist-matrimoniale ale lui Gonzalv Ionescu, pe conflictele familiale ale lui Hagienus etc. etc. Parca autorul nu s-ar putea mentine, nu s-ar simti la indemana in registrul grav si ar simti nevoia sa se refugieze in derizoriu, ca un om grabit sa isi schimbe incomodele haine de gala cu cele de casa, in care se simte in largul lui (partea proasta e ca nici aceste haine nu-i vin prea bine: nici comicul nu-i prea iese, in ciuda sarjarii, ingrosarii pana la grotesc si absurd a caracterelor si situatiilor - sau poate tocmai de aceea...)

Un exemplu intre multe altele - dar atentie, e spoiler major ! Ioanide cauta sa afle ce s-a intamplat cu fiica sa disparuta si ajunge la Gaittany; Gaittany stie ca e moarta, insa... el se fereste sa dea vesti proaste ! Si aici autorul face o lunga paranteza in care ne relateaza alte discutii in care Gaittany evita prin diverse tertipuri si eschive sa comunice ceva neplacut interlocutorului (in chestiuni banale)... si uite asa tot dramatismul se duce naibii si cititorul nu e amuzat ci iritat ca autorul rupe firul povestirii cu asa fleacuri in loc sa spuna ce asteapta si el, nu doarIoanide: ce s-a intamplat cu fata... Gata spoilerul.

Nici ca informatie, ca descriere a unei epoci framantate, cartea nu valoreaza prea mult, dar aici poate ca nu e in intregime vina lui Calinescu, ci si a perioadei cand a fost scrisa, "obsedantul deceniu" '50. Sa fim drepti insa: desi publicata in anii '50, cartea nu e totusi un roman "realist-socialist" de propaganda comunista. Nu apar eroi comunisti luptand in ilegalitate, comunistii sunt absenti - cum si erau de fapt, la vremea respectiva, din viata politica a tarii - doar de vreo 2-3 ori sunt pomeniti in treacat. Nu avem nici macar intelectuali cu vederi de stanga, preocupati de soarta maselor sarace; Ioanide, personaj pozitiv cumuland toate calitatile, nu e comunist, nici macar om de stanga, ci pur si simplu apolitic. Nu vedem nici muncitori sau tarani exploatati iar singurul capitalist prezent printre personaje, bogatul negustor armean Manigomian, desi implicat in unele combinatii dubioase, e capabil de mai multa delicatete si generozitate decat multi dintre intelectualii care il frecventeaza. Probabil Calinescu si-a scris cartea astfel incat sa mearga si in cazul schimbarii de regim, considerata pe atunci de multi probabila, apropiata. Poate si de aceea conducerea partidului-si-statului n-a fost pe deplin multumita, cum se vede din stenograma unei discutii dintre G. Calinescu si... Gheorghe Gheorghiu-Dej, ilustrativa pentru relatiile dintre scriitori si puterea comunista.

Valeriu Anania - Amintirile peregrinului apter

2010-06-04T15:40:00.000-07:00

Valeriu Anania - Amintirile peregrinului apter
Editura Paralela 45, 2000 (16.03 RON la librarie.net)
Edtiura Polirom, 2009 ( cam 40 RON editie cartonata)
(fragment)

Cartea vrea sa ne plimbe prin manastirile oltene si sa ne vorbeasca despre ele impletind planul prezentului cu cel istoric si cu cel supranatural. Naratorul, peregrinul apter, este el insusi un personaj supranatural, dupa cum aflam din prima povestire: un inger care si-a pierdut aripile si, ramas pe pamant (romanesc) ca simplu om, devine calugar auzind ca "calugarii sunt ingeri in trup", trecand prin veacuri la varsta unei eterne adolescente.

In planul prezentului - prezentul secolului XX, din anii razboiului pana in anii '70-'80, devenit intre timp trecut recent - avem diverse figuri, de multe ori pitoresti, de calugari si arhierei si nu numai, in care nu rareori putem recunoaste modele reale. In planul trecutului istoric avem, pe langa calugari din vechime, domnitori, doamne si domnite, boieri, turci si alte figuri istorice culese din cronici: intalnim de pilda pe Constantin Brancoveanu sau pe doamna Chiajna si fiicele ei; in planul supranatural intalnim nu numai personaje specifice crestinismului, ci si fapturi fantastice din origine mitologica sau populara.

Toate acestea se intrepatrund in aproape fiecare povestire - dar problema majora a cartii e ca aceste trei planuri nu reusesc sa se imbine, sa se inchege intr-un tot armonios si firesc. Excelentul memorialist isi vadeste calitatile si aici - deci planul "prezent" e cel mai viu si mai reusit - dar din pacate nu este dublat de un la fel de bun creator de fictiune. Uneori autorul parca se saboteaza singur: in Pasarea maiastra, dupa farsa ce o joaca tanarul si ingeniosul frate Sile habotnicului si credulului calugar Talasie, facandu-l sa creada ca e cutremur, sau, in Cele patru domnite, dupa ce ne amuzam de credulitatea celor doi bautori care, iesind din birt, noaptea, dau cu ochii pe neasteptate peste mitropolitul Mirmilion si il cred Dumnezeu - intamplari ce hranesc partea sceptica, rationala, critica a mintii cititorului - cu greu mai putem inghiti evenimentele miraculoase care se intampla in continuare, cateva pagini sau doar cateva randuri mai departe. Mai sunt apoi si scapari si inconsecvente care fac povestea neverosimila, in special cand autorul, identificandu-se cu naratorul sau, ii atribuie elemente din propria biografie. Ingerul apter nu e imun la trecerea timpului, doar ca efectul e mult mai incet, in cele cateva veacuri de la pierderea aripilor ajungand doar de la copilarie la adolescenta. Insa... il gasim adolescent, calugar ucenic aciuiat pe la diverse manastiri, in timpul domnitorilor pamanteni (Doamna Chiajna, Brancoveanu), in schimb copil, crescut de o mama adoptiva, Padureanca, in timpul rascoalei lui Vladimirescu. Sau ne vorbeste, mai pe larg decat in Memorii, de sora sa (reala) nevazatoare, Milica, care invata la o scoala pentru nevazatori unde canta la pian, apoi ne povesteste episodul dramatic cand, in inchisoare, a vrut sa se orbeasca cu mana lui, dar a renuntat dupa ce i-a aparut in vis sora sa, atunci deja moarta; dar plaseaza episodul cu temnita in trecutul pre-modern, in vremea unui domnitor nenumit impotriva caruia ar fi fost acuzat pe nedrept de conspiratie - in timp ce partea ce trebuia sa fie anterioara, cu scoala de nevazatori si pianul, trimite inevitabil in Romania moderna, in secolul XX sau cel putin sfarsitul lui XIX. Motivul antedatarii e evident: cenzura - cartea fiind scrisa in timpul comunismului, in anii 80, chiar daca a fost publicata abia dupa, in '90, cenzura nelasandu-se satisfacuta, pacalita de astfel de subterfugii.

Cele mai reusite sunt paginile realiste, in care intalnim figuri vii, uneori pitoresti, de calugari, calugarite, arhierei si intamplari din viata monahala. Staretul aspru al unei manastiri ii trage o bataie propriului duhovnic pe care il prinde intorcandu-se la manastire pe trei carari, apoi ii pune patrafirul si ii cere iertare si dezlegare; trezit din betie, victima ii da canon cate 40 de metanii timp de 40 de zile, pe care staretul le executa constiincios, in vazul obstii. Un calugar cu viata si fire aspra (si rigida si morocanoasa) il invita la el pe epsicop, fost amic din tinerete, ca sa se trezeasca caterisit si sos din monahism de catre episcopul indignat de gazduirea saracacioasa, piscat de puricii din asternut si intepat de albine. La manastirea Polovragi, unde staretul Eudoxiu a strans un grup de foarte tineri calugari pe care ii tine la scoala, facand el toata treaba (muls vaca, gatit...) si cerandu-le doar sa invete, domneste o atmosfera tinereasca si scolareasca, propice glumelor si farselor, de care doar rigidul si morocanosul Talasie e indignat. Am pomenit deja mai sus patania care ii are ca eroi pe mitropolitul Mirmilion si soferul sau nenea Biju - zisi "soferul si mitropolitul sau".

In multe din personajele acestor pagini cititorul Memoriilor recunoaste persoanele reale. Mirmilion este Firmilian, mitropolitul Olteniei, fost profesor, prieten si nas de calugarie al autorului. Bunul si inteleptul staret Eudoxiu de la Polovragi, devotat total ucenicilor sai, probabil cea mai luminoasa figura de monah din carte, este Gherasim Bica, staretul si prietenul autorului, a carui intalnire providentiala il va ajuta sa iasa dintr-o grava criza sufleteasca (dar care, dupa cum stim din Memorii, avea sa treaca el insusi printr-o criza sufleteasca in urma careia va iesi din monahism si se va casatori) ; fratele Sile cel istet si pus pe sotii este fratele Vasile, viitorul calugar si staret Veniamin Nicolae, cel care va ingropa la la Polovragi pachetul fatal primit de autor de la Arghezi. Mirenii de la Polovragi: plutonierul Moaca, mos Papurica, sunt pomeniti in carte cu numele (sau poreclele) lor reale. Apriga, autoritara si inflexibila stareta Evelina Gaitan, a carei darzenie avea sa se ciocneasca de darzenia egala a oltencelor de la manastire Horezu, carora vrea sa le impuna trecerea de la viata de sine la viata de obste (adica un fel de comunism monahal), este matusa maicii Olga Gologan (stareta de la manastirea Bistrita, buna prietena si ocrotitoarea autorului) iar tanara maica Domnica, copil gasit care nu-si cunoaste parintii, crescuta la (si pentru) manastire, fara sa fi cunoscut vreodata si fara sansa de a mai cunoaste afectiunea unei familii, aminteste de maica Artemia, iubirea imposibila a autorului.

Unele povestiri sunt strabatute de o senzualitate surprinzatoare din partea unui batran calugar, viitor arhiepiscop/mitropolit si candidat la scaunul patriarhal,  considerat de catre unii liderul aripii rigide, fundamentaliste a bisericii: in Portretul, niste tineri calugari ucenici, cantareti la strana, sorb din priviri pe pacatoasa Magdalena proaspat zugravita in fresca bisericii, privirile lor avide o dezbraca facandu-i haina din ce in ce mai transparenta, pana in finalul cantarii ea ramane goala iar culoarea galbena a hainei absorbite se imprima in ochii calugarasilor; apoi fantasma Magdalenei goale se strecoara in noaptea aia in manastire, furisandu-se de la o chilie la alta in vizite nocture pe la tinerii novici. Dar cand in cele din urma o gaseste in chilia si in patul sau, naratorul nu i se alatura in asternut ci isi aminteste ca i-a fost candva inger pazitor si ii tine un lung discurs.  In care ii spune printre altele ca "toate pacatele tale erau tot atat de frumoase ca si trupul tau"... O alta povestire, Hrisant si nelinistea trupului sau, despre ispravile erotice (inclusiv postume) ale grecului Hrisant, bogatul si extrem de afemeiatul staret al manastirii Hurez, aproape ca ar fi putut figura in antologia "Povesti erotice romanesti" - ba mai are si ceva necrofilie si incest pe deasupra. In Cele patru domnite, naratorul apter se simte infiorat erotic cand este imbratisat frateste si sarutat pe obraz de o fetita de 11 ani ! Fetita, Voichita, era o copila din flori de neam domnesc, ignorata de parintii ei reali, lipsita de caldura unei familii si dornica de afectiune.

Nu se ridica la nivelul Memoriilor, nu este un must read, totusi ar putea fi interesanta (pe alocuri) pentru cineva care, cucerit de Memorii, doreste sa citeasca inca un Valeriu Anania - dar poate fi si dezamagitoare (pe alocuri).

Florina Ilis - Cruciada copiilor

2010-05-16T10:51:00.000-07:00

Florina Ilis, Cruciada copiilor, Editura Polirom, 528 pagini (fragment)

Cu siguranta, unul dintre punctele de atractie ale literaturii romane tinere e chiar faptul ca descrie lumea noastra de azi vazuta prin ochii generatiei noastre, de azi - cartea de care vorbesc e un exemplu. Am impresia ca si-a si propus sa fie o fresca a Romaniei contemporane, sa fie "romanul tranzitiei" - de aici abundenta de personaje specifice, create sau scoase la suprafata de tranzitia noastra: copiii strazii, tiganca vrajitoare, baronul interlop, jurnalistul in cautare de senzatinal, vedeta tv, politicianul duplicitar, adolescenta bolnava de sida, calugarul vizionar, profesorul de teologie, informaticianul. La care se adauga alte personaje la fel de valabile si ieri si azi: femei maritate cu varii neimpliniri si vise bovarice, profa severa, profa simpatica, proful de sport macho, politistul, seful de gara, badea de la tara... si multi multi copii. Pentru ca, pe langa descrierea unei lumi, a unei perioade, cartea incearca si descrierea unei varste: copilaria, varsta inocentei care insa nu exclude agresivitatea, chiar violenta.

Ce se intampla: sub conducerea lui Calman, un copil al strazii cu vocatie de lider, copiii pun stapanire pe un tren de vacanta, care trebuia sa ii duca in tabara la mare, inchizandu-si profesorii in compartimente si silindu-i pe mecanici sa le faca pe voie - iar lumea adulta e luata total prin surprindere de situatie, de unde deruta autoritatilor, disperarea parintilor si agitatia presei avida de senzational, astfel ca ceea ce pentru copii e mai mult o joaca antreneaza serioase consecinte in lumea adulta, cfr-ul, politia, guvernul agitandu-se sa faca fata situatiei.

Cartea abunda in detalii menite sa o fixeze in prezent, in actualitate: un pusti e pasionat (pana la identificare) de Harry Potter, altii (gemenii) asculta Eminem, altul surprinde imagini din "batalia" de la final cu o camera digitala; apare si un informatician care va face un site al evenimentului - e chiar o bucata de cod HTML in text! etc. etc. Paradoxal, chiar detaliile astea o fac sa dateze, te fac sa simti ca e vorba de un trecut foarte recent dar nu de prezent: astazi pustii ar fi ascultat Eminem la iPod sau alt MP3 player, nu de pe caseta la walkman, ar fi filmat bataia cu mobilul iar informaticianul ar fi facut probabil un blog, nu un simplu site clasic (sau poate ar fi folosit twitter)... si cand te gandesti, cartea a aparut abia in 2005... ce repede evolueaza tehnologia...

Cum spuneam, exista foarte multe personaje; atentia autoarei se muta mereu, ciclic, de la unul la altul: fiecare are parte de un paragraf, apoi iese din scena sau mai bine zis camera se muta pe urmatorul; va mai reveni la el abia dupa multe pagini, si tot in trecere. Partea proasta e ca in felul asta nu exista personaje principale, toate sunt schitate destul de sumar, niciunul nu are ocazia sa evolueze, sa ne retina atentia, sa ne pese de el. Apoi nu prea exista dialoguri, totul, inclusiv interactiunile si gandurile personajelor, este relaltat la persoana a III-a, de aceeasi voce naratoriala impersonala si omniscienta, pe un ton egal, neutru, cu fraze lungi, poate cam prea formal, elevat, oficial, uneori de-a dreptul inadecvat cand e vorba de pilda de un "aurolac" traind prin canale:

Pe peronul dintre liniile doi şi trei, mintea încă fragedă a lui Calman găsi o modalitate eficientă de a face faţă frumuseţii întruchipate într-un zâmbet de fetiţă, un iepuraş cu urechile roz şi un căţelandru, ceea ce, în esenţă, constituia pentru el însăşi măsura frumuseţii întrevăzute până la cei doisprezece ani ai lui, acea modalitate de contracarare a frumuseţii realizându-se prin concentrarea tuturor gândurilor lui pe alegerile apropiate de şefie de la canalul Ministerului Transporturilor, Le promisese băieţilor ceva mai bun decât aurolacul,

Virgula aceea inainte de "L" mare nu este greseala de tipar: cartea se mandreste cu faptul ca nu contine nici un punct; cand citisem asta la luciat ma minunam cum poate fi asa ceva posibil - dar este foarte simplu: pur si simplu unde trebuie punct, autoarea pune virgula, ca in exemplul de mai sus. Alta particularitate ar fi ca legatura intre doua paragrafe succesive e facuta de un element comun intre ultima fraza din primul si prima din al doilea:

mai bine să aştepte un personal! pe personal controlorii au mai multă îngăduinţă cu cerşetorii şi, la urma urmei, nu se grăbea nicăieri, iar între timp ar mai putea să golească câteva buzunare prin gară sau să şmanglească câte o geantă, vara oamenii îmbrăcându-se mai sumar nu prea au buzunare în dotare, în schimb, vara e cea mai bună perioadă a furtului de telefoane mobile.

Sunetul delicat al telefonului celular samsung, ultimul tip, se auzi din buzunarul de la pantalonii crem, bine călcaţi ai lui Alexandru Aldeman, tocmai voia să urce în rapid, în vagonul cinci, când, Alo! Da! Eu sunt!

Postul asta, ca si cel de dinaintea lui, a fost scris in buna parte anul trecut; cartea fiind imprumutata, n-o mai am la indemana ca sa imi verific impresiile, asa ca in loc de concluzie va sfatuiesc ca, daca sunteti curiosi, sa cititi inceputul romanului pe site-ul editurii sau aici, unde e ceva mai mult, si va veti da seama mult mai bine asa daca are sau nu sanse sa va placa.

Petru Dumitriu - Cronica de familie

2010-03-08T13:36:00.000-08:00

Petru Dumitriu, Cronica de familie, Editura Litera (+Jurnalul National), Biblioteca pentru toti, Bucuresti, 2009, (vol. I-III)

Gasisem candva demult, in secolul trecut, un vechi almanah sau antologie de texte din anii 50; si acolo, printre comnisti ilegalisti, muncitori fruntasi in productie, tarani saraci, chiaburi si alte personaje [stereo]tip ale realismului socialist, am avut surpriza sa gasesc jobenuri, crinoline, o guvernanta care-si admonesteaza in frantuzeste pupila. Aceasta, Davida, eroina principala a povestirii (omonime), e o adolescenta voluntara, orgolioasa, inflacarata si in iubire si in ura, insotita mereu de rigida mademoiselle Marchand, guvernanta adusa din Franta sa o struneasca si supravegheze. Iluziile ei romantice exaltate sunt zdrobite de contactul cu realitatea, lucru ce va avea urmari dramatice pentru ea si pentru ceilalti - mai multe nu va pot spune fara spoilere majore.

Mi-a placut mult la vremea aceea, pentru farmecul atmosferei si personajele puternice, vii, memorabile, puse in valoare de contrastul cu atmosfera “realist socialista” si personajele conventionale din textele din jur - era nu doar cea mai reusita ci aproape singura bucata de literatura adevarata din cartea aia. Nu stiam atunci ca din acea povestire a rasarit un roman (al carei prim capitol este) si din personajele ei un bogat, chiar stufos arbore genealogic, o numeroasa descendenta ale carei traiectorii romanul le va urmari pe parcursul unui secol, de pe vremea lui Cuza pana in "obsedantul deceniu" '50, perioada scrierii romanului. Astfel marirea si decaderea unei familii boieresti e urmarita pe mai multe generatii, eroii ultimului volum fiind nepotii si stranepotii Davidei si ai fratilor ei.

I s-a reprosat autorului ca, punandu-si talentul in slujba regimului comunist, a zugravit "clasa exploatatoare" exclusiv in nuante intunecate. E si nu e asa. Cartea e, categoric, tributara timpului si contextului ei si multe pagini sunt azi nedigerabile prin tezismul lor - in special cele despre miscarile taranesti – dar mult mai multe sunt cele care rezista timpului. Si, coincidenta, in general cele care nu mai rezista istoric nu rezista nici estetic. De fapt Petru Dumitriu a jucat un joc dublu. Favorurile regimului i-au asigurat o ascensiune rapida, intr-o vreme cand scena literara era saraca, multi dintre scriitorii consacrati aveau interdictie de publicare sau nu voiau sau nu puteau sa se muleze pe exigentele partidului. Insa, spre deosebire de Labis de exemplu, Petru Dumitriu nu a fost un comunist convins ci un mercenar. Afinitatile lui launtrice inclinau spre clasa de care il legau originea si educatia(*) dar asta nu l-a impiedicat ca, la fel de cinic si ambitios ca unele din personajele sale, sa isi ofere serviciile noului regim.

Asadar, zugraveste decadenta, coruptia, viciile [burghezo-]mosierimii. Totusi, ceea ce rezulta nu este (cum s-a spus) un bestiar, o galerie de monstri. Omul poate avea doua feluri de defecte: cele in defavoarea sa (timiditatea,  stangacia, lipsa de vlaga, credulitatea, prostia, uratenia) si cele in defavoarea celorlati (egoismul, lipsa de scrupule, insensibilitatea, ipocrizia, viclenia, rautatea, cruzimea) - unele dintre acestea ultimele putandu-i aduce celui in cauza chiar avantaje. Ultimele pot starni aversiunea sau chiar ura, primele mila sau dispretul. Defectele majore ale personajelor lui Petru Dumitriu sunt cel mai adesea din a doua categorie; ele ii ajuta sa isi urmareasca scopurile. Sunt odiosi dar nu grotesti. Exceptii sunt totusi cei cativa aristocrati relativ buni (dar relativ slabi), ca Serban Romano si Alexandra Lascari, cu care ati facut cunostinta in teaser.

Tipul uman cel mai prezent in roman e ambitiosul, pe care il intalnim in mai multe timpuri si in mai multe variante, masculine si feminine. Autorul le urmareste traiectoria: geneza ambitiei, ascensiunea, succesele si esecurile.

Bonifaciu Cozianu era, in prima parte a vietii, un hedonist indolent, blazat, vadind interes doar pentru femei, nicidecum pentru treburile publice. Cotitura se produce cand, scos din existenta lui comoda si trimis pe front in razboiul de independenta, vazand cum statul dispune de viata lui, decide ca vrea sa fie intre cei ce conduc, nu intre cei ce se supun. Asadar intra in politica, urca treapta cu treapta, calcand fara ezitare pe ceilalti cand ii e necesar - pe sotia luata din interes, pe inofensivul, tacutul ei admirator platonic, pe ziaristul impertinent doborat in duel, pe taranii reprimati dur - ca in final, ajuns in varf, victoria sa-i para searbada, amestacata cu umilinta condescendentei ultimului stapan, regele.

: vol. II

Pe Dimitrie Cozianu il intalnim intai ca adolescentul Dim, plin de inchipuiri romantice, tulburat de ispite erotice si de descoperiri socante privind trecutul si prezentul propriei familii; apoi ca tanarul care sacrifica o promitatoare cariera politica incipienta, impreuna cu toate relatiile sociale si de familie, pentru o casatorie din dragoste. Dar dragostea aceea furtunoasa ii consuma curand toate resursele financiare si sufletesti, lasandu-l dezamagit, cinic, calculat,  decis sa faca cariera politica, recuperand timpul pierdut.

Ambitia Elvirei Vorvoreanu ia alta cale, singura posibila pentru o femeie a acelor vremi (pe cand Margaret Thatcher abia se nascuse ). Armele ei sunt frumusetea si senzualitatea, ambele iesite din comun, indrazneala combinata cu abilitatea; isi alege si dozeaza provocarile ca sa faca lumea sa vorbeasca despre ea, fara sa se ajunga totusi la un scandal care ar exclude-o din inalta societate; urca si ea treapta cu treapta, dar la ea fiecare treapta e un barbat, cea din varf fiind regele, afemeiatul Carol al II-lea; asadar tinteste mai sus decat barbatii familiei, care in acele vremi nu puteau aspira la mai mult decat rangul de prim-ministru.

Ambitia mamei ei, Elena Vorvoreanu, fusese una mai obisnuita: nu puterea ci averea - pentru care e in stare sa faca orice, lupta cu o energie neobosita si cu o lipsa de scrupule crescanda, iar in situatii limita, pe fundalul rascoalei din 1907, se vadeste capabila de lucruri de care nu s-ar fi crezut in stare...

Ambitia tanarului Serban Romano e de alta natura: filosofia, cunoasterea, adevarul. Pleaca in Germania sa studieze filosofia (asemeni autorului), vedem crampeie din viata universitara germana, inclusiv traditionalele dueluri, insa patria filosofiei incepea deja sa se transforme in patria nazismului si, deziluzionat, tot mai convins ca "nu se mai poate nimic in filosofie", ca nu exista adevar, certitudini, nimic solid, dincolo de placerile senzoriale imediate, tanarul inteligent, serios si studios se metamorfozeaza in hedonistul, dandy-ul pe care il vedem in teaser.

O ambitie de aceeasi factura are si sculptorul Pius Dabija, care vrea sa calce pe urmele lui Michelangelo. Nu stiu in ce masura e vorba de un alter ego al lui Petru Dumitriu; un indiciu ar fi initialele numelui (asta n-am descoperit-o eu, zicea in postfata); ca infatisare, mic de statura, cu ceva “bestial”, teluric, e exact opusul autorului (inalt, elegant, dandy); insa il reprezinta cel putin in ce priveste crezul estetic (inlocuind Michelangelo cu Balzac) si in ce priveste disponibilitatea de a colabora cu noul regim, fara sa fie comunist, doar pentru posibilitatea desfasurarii talentului sau. Asa ca, spre oroarea alor sai, accepta comanda unei uriase statui a lui Stalin. O idee originala, indrazneata mi s-a parut prietenul lui Pius, Rafael, homosexualul comunist – si inca ilegalist ! Tare ma mir cum a trecut de cenzura.

: vol. III

Nu toti sunt animati de ambitie. Alexandra Lascari traieste linistita in lumea ei fara griji, cu mondenitati, partide de tenis, o relatie discreta de lunga durata acceptata tacit de sotul ei, care uzeaza si el de aceeasi libertate in relatiile conjugale. Asta pana cand viata ii este bulversata de instaurarea comunismului si incepe o existenta cu totul diferita - vezi fragmentul al doilea din teaser, poate singura descriere a unei cozi intr-o carte publicata sub comunism. Descrierea cozii si alegerea de infatisa viata burghezo-mosierimii in mizerie focalizand tocmai pe blanda Alexandra, care nu facuse rau nimanui (iar nu pe vreunul din numeroasele personaje dubioase sau chiar odioase din familia ei) prezinta noua oranduire intr-o lumina nu tocmai favorabila, lasand sa se stravada rezerva interioara a autorului.

Acestia sunt doar cativa din descendentii neamului Cozianu, doar cateva din numeroasele personaje care se perinda prin cele peste 1500 de pagini de roman... o intreaga lume...

---------------------------------------------------
* "Tatăl său, Petre Dumitriu, căpitan (colonel după alte surse), era român, în timp ce mama, Maria-Theresia (născută von Debretzy), făcea parte din mica nobilime secuiască, dar vorbea, atât cu soţul ei, cât şi cu fiul, mai mult în franţuzeşte şi, de aceea, franceza i-a fost scriitorului, din copilărie, o a doua limbă" (Wikipedia)

Constantin Fantana - Sentinta

2010-01-24T15:47:00.000-08:00

Constantin Fantana, Sentinta, Editura Fundatia Academia Civica, 2002

(fragmente)

Tare mi-a placut cartea asta la prima lectura (in ciuda unor evidente defecte - voi vorbi si despre ele). N-as putea spune insa exact de ce. Poate pentru ca am empatizat f. tare cu eroul ei, Felix, un adolescent cuminte si studios, sensibil si visator, naiv si idealist - pe cat de inteligent, pe-atat de naiv si pe cat de precoce pe-atat de copil - si prin toate acestea, foarte dezarmat si vulnerabil. Abia iesit dintr-un liceu militar a carui disciplina severa si atmosfera cazona nu se potriveau deloc firii sale sensibile, se trezeste in mijlocul unei societati care, desi tot mai ingrijorata de schimbarile sociale (sunt anii 48-49 ai tranzitiei spre comunism) nu abandoneaza speranta (alimentata de posturile de radio straine) si pe cat posibil nici vechiul fel de viata. Pe acest fundal isi traieste Felix adolescenta si isi face educatia sentimentala, traieste prima dragoste, pentru chiriasa lor, frumoasa Nicole, cu 5-6 ani mai mare, deja maritata.

Dar, suflet pur si idealist, gandeste in termenii: "dragostea mea pentru Nicole pretuia mai mult decat viata dar nu mai mult decat onoarea" - si astfel ajunge in situatia ca atat Nicole cat si sotul ei incearca sa-l foloseasca, el pentru supravegherea ei, ea ca alibi pentru o mica aventura. Nu mai stiu sigur dar parca Dostoievski zicea (parca apropo de Don Quijote) ca nu poti crea un personaj pozitiv viu si credibil fara sa il faci putin ridicol. Insa ispita e mereu prezenta, el locuind sub acelasi acoperis cu Nicole si urmand-o peste tot ca un paj, mai ales ca puritatea si idealismul nu ii retin totusi privirea sa se bucure pe furis, cand apare ocazia... (Asta e, dupa mine, una din reusitele cartii: se mentine in limitele decentei, fara sex propriu-zis, totusi se creeaza o tensiune erotica mai puternica decat in multe romane contemporane cu continut explicit sexual.) Pe deasupra mai apare in scena si Magda, femeie de 30 de ani, jucatoare, aventuriera, foarte libera in moravuri, cu care ati facut cunostinta in teaser.

In fundal, evenimentele se precipita, comunistii castiga teren, cei din jurul lui sunt tot mai ingrijorati; el inregistreaza destul de absent ce se intampla in jur, absorbit de viata sa interioara; comunismul ii repugna dar nu isi face griji, e convins ca vin americanii si totul va fi bine; il framanta nu tradarea aliatilor ci a lui Nicole care flirteaza cu un elegant si irezistibil bucurestean, folosindu-l pe el ca paravan.

Dar toate astea au un sfarsit brusc: Felix e arestat de securitate si ajunge la inchisoare. Nu e spolier, acolo il gasim in primele pagini, depanandu-si amintirile. Incepe pentru el o existenta noua si total diferita, intr-un alt univers, ostil, in care el e un "bandit", un "criminal", un "dusman al poporului". Cum anume l-au torturat nu ni se spune - doar:

Nu stiu cum am rezistat. Cat eram in celula, "lingandu-mi" ranile, ma cuprindea o slabiciune si-mi ziceam ca daca ma mai scot o data la interogatoriu (de fapt nu era interogatoriu, fiindca eu ma incapatanam sa nu mai rostesc nici un cuvant, ca si cum as fi fost mut, iar ei se straduiau sa ma faca sa vorbesc, insa fara succes, ceea ce ii scotea din minti) n-o sa mai rezist. Cand auzeam pasii gardianului apropiindu-se de celula mea si cheile zanganind, ma apuca un tremur nervos, asa cum tremura un caine batut indelung.

Culmea absurdului (specific acelui sistem) e ca securistii incercau, in acest mod, sa scoata de la el lucruri pe care el chiar nu le stia, in schimb ei le cam stiau: discutiile politice "dusmanoase" care se purtau in mediul lui, carora el, neinteresat de politica, nu le daduse atentie, treceau pe langa el ca un zgomot de fond - din conversatiile din jur, adolescentul le retinea mai degraba pe cele cu tenta sexuala, de pilda despre viata amoroasa a Magdei; in schimb, securitatea avea un informator in cercul lor, probabil chiar acea Magda, prin care era la curent cu ce se discuta.

[caption id="attachment_1264" align="aligncenter" width="380" caption="Imaginea e din documentarul ceh Rene, despre un alt adolescent dupa gratii, detinut de drept comun insa. "][/caption]

Procesul e o simpla formalitate - sentinta fiind deja stabilita. Urmeaza inchisoarea. Universul i se restrange acum la o celula. Singura schimbare de decor e drumul pana la closetul din curte, zilnic la aceeasi ora, insotit de gardian. In rest, de la fereastra celulei, mare si cu gratii solide, pe pervazul careia isi face veacul, ca in imaginea de mai sus, vede un petec de cer, un petec de iarba in curtea inchisorii, comunica prin semne cu o detinuta politica si doar prin priviri cu o frumoasa tigancusa, detinuta de drept comun. In fosta chilie calugareasca - inchisoarea fiind fosta manastire - ajuns un fel de sihastru fara voie, petrecandu-si zilele in izolare (singur in celula), ajunare (hrana fiind nu numai putina, saraca, ci uneori si gretoasa ca aspect; in primele saptamani refuza arpacasul, o "fiertura baloasa", pana cand foamea si sfatul unui gardian mai omenos il fac sa-si invinga repulsia) si curatie - caci, desi mereu cu Nicole in minte, slabit, chinuit, infometat, "trupul asta, numai piele si oase, nu mai vrea nimic (sau nu mai poate nimic)", cauta reazem sufletesc in credinta. Incearca sa isi umple lungile ceasuri goale (ca sa tina departe nu numai plictiseala ci si regretele dupa viata lui netraita) cu amintirea Nicolei, cu poezie si... matematica (rezolvand de pilda sisteme de 4 ecuatii in minte!)

Cele rele acum. Desi cartea are doar ~150 de pagini, destule pasaje ar putea lipsi. Cred ca ar fi avut mult de castigat dintr-o redactare ca lumea – de fapt, impresia mea e ca nu a existat redactor care sa se ocupe de ea. Unele pasaje sunt inutile in economia cartii: rant-uri anticomuniste si alte digresiuni, religioase de pilda, poezii intregi - una de Verlaine, alta de Magda Isanos - daca traia azi, probabil ar fi avut blog livresc si posta pds-uri. Acestea apar mai frecvent spre final, cand personajul, claustrat intre peretii celulei, ramane singur cu gandurile sale. Si exista cateva pasaje nereusite, neverosimile, jenante; din pacate unul dintre ele e chiar in primele pagini, in care, intr-un asa zis cuvant inainte, personajul Nicole ne vorbeste despre viata ei, inclusiv sexuala - se vede ca autorul nu s-a priceput sa "intre in pielea" unei femei. Greseala fatala - mai ales pentru un scriitor debutant - un inceput ratat poate face cititorul sa lase cartea din mana - ceea ce in cazul de fata e pacat, zic eu. Din fericire, din momentul in care naratorul devine Felix, lucrurile se schimba, aici autorul intra perfect in pielea personajului - poate pentru ca adolescent a fost dar femeie nu - creand un personaj viu, credibil, cu toata prospetimea, candoarea, idealismul si exaltarea varstei. Tot la cele rele, unele personaje secundare sunt prea schematice, teziste: boierul cel bun, care imparte grane taranilor in foametea din '46, securistii cei rai, cu replici si gesturi brutale tipice - dar nu si temnicierii, intre care unii vadesc uneori surprinzatoare strafulgerari de umanitate.

Cu toate astea, cum ziceam, mi-a placut. Poate sa fi contat si faptul ca povestea e partial adevarata: "o sensibilă autobiografie de adolescent disimulată într-un roman" zice Romulus Rusan pe coperta a 4-a (nu stiu de ce nu foloseste termenul "autofictiune"); din cate aflam tot pe coperta a 4-a, autorul a facut el insusi cunostinta cu sistemul concentrationar comunist la 18 ani. Avea sa iasa 6 ani mai tarziu - la 24 deci. Dupa eliberare, s-a inscris la facultatea de matematica-fizica dar a fost exmatriculat in anul urmator; apoi timp de 10 ani a lucrat ca simplu muncitor, construind socialismul pe santierele patriei si astfel "reabilitat" i s-a permis sa termine facultatea - pe la 40 de ani - dupa care a lucrat ca seismolog, izolat pe un varf de munte, departe de lumea dezlantuita. Cu cartea asta a debutat la peste 70 de ani, iar dupa 3 ani a murit. So it goes.

Valeriu Anania - Memorii - 1

2010-01-03T14:11:00.000-08:00

Valeriu ANANIA, Memorii, Editura Polirom, Iaşi, 2008

Autorul, care si-a semnat intotdeauna cartile cu numele "mirean", e mai cunoscut ca Bartolomeu Anania, arhiepiscopul si mitropolitul Clujului, contracandidatul PF Daniel la scaunul de patriarh, perceput de multi ca liderul aripii rigide, fundamentaliste a bisericii ortodoxe – ceea ce, cum am mai zis, e foarte amuzant pentru cine i-a citit cartile…

Marturie a unui destin neobisnuit, cartea are ea insasi o poveste neobisnuita. E compusa din doua parti - am putea zice din doua carti - scrise la 30 de ani si cateva mii de km distanta. Prima jumatate a fost scrisa in America, la Detroit, in 1974 - unde a si ramas, intr-un seif de banca, zeci de ani, menita a fi publicata numai dupa moartea autorului; a doua in Romania, la Cluj, incepand din 2004. Autorul era pe la 50 de ani cand o scria pe prima, peste 80 de ani la a doua; la prima, era calugar si preot; la a doua, arhiepiscop si mitropolit. Nu stiu care dintre aceste diferente fac diferenta, dar e o mare diferenta intre cele doua parti - asa ca ma voi ocupa de ele pe rand.

Fiind o carte de memorii, autorul spune explicit, in prefata, ca nu vrea sa faca literatura si - prin comparatie cu celelalte carti ale sale, cu titluri imposibile ca "Rotonda plopilor aprinsi" sau "Amintirile peregrinului apter", in care intalnim expresii ca "O, clipa antropofanica a vazului fecund !" - se vede ca din incercarea de a nu face literatura, literatura lui are de fapt de castigat: cartea e povestita pe un ton simplu si firesc, lipsit de floricele stilistice dar nu lipsit de farmec.

Prima parte este, cum remarca Paul Cernat in Observatorul Cultural, "un roman nonficţional picaresc, de mare forţă epică, unitar, fără discontinuităţi." Cat despre autor, spune Stefan Cazimir in Romania Literara, "prin experienţele de viaţă parcurse, el este cel mai "romantic" dintre scriitorii români contemporani! "

Din primele pagini, autorul intra direct in subiect povestindu-si nu tocmai sfanta tinerete legionara. Adolescenta, mai bine zis, de la 15 la 19 ani, cand spiritul de fronda si de aventura specific varstei gasise acest debuseu: Fratia de Cruce, UTC-ul legionarilor. Ce putea fi mai cool decat sa faci parte din "elita" secreta a generatiei tale, sa mergi la intalniri conspirative, in marsuri secrete prin padure, chiar si sa muncesti cu avant, cot la cot cu camarazii tai, in tabere de munca patriotica (se pare ca nu comunistii le-au inventat) cantand voios "Avem doar gloante pentru tradatori" dar mai ales sa treci granita in Iugoslavia, noaptea, prin zapada pana la genunchi, riscand sa mori inghetat daca nu impuscat de granicerii sarbi, sa iti uimesti consatenii tragand cu pistolul in timpul slujbei de boboteaza, sa ai cateva gloante ascunse in banca, la scoala... Altfel era un elev bun, studios, foarte apreciat de profesori.

Culmea e ca in perioada asta n-a patit nimic, nici macar cand armata le-a perchizitionat seminarul, cand cu inabusirea rebeliunii legionare - a reusit sa-si ascunda gloantele (in candela icoanei din clasa) si pistolul, destul de bine ca sa nu fie gasite (decat peste multi ani). Asta in sfarsit i-a trezit, i-a facut sa-si dea seama ca nu-i de joaca si, scapati cu bine de perchizitie, si-au dizolvat de comun acord organizatia. Dar necazurile lui aveau sa vina abia de atunci incolo, dupa incheierea activitatii legionare si a scolii - prima arestare are loc in vara de dupa absolvire - si trecutul verzui avea sa-l urmareasca timp de decenii, purtandu-l printr-un lant de puscarii antonesciene si comuniste.

Tot in vara de dupa absolvirea seminarului avea sa se petreaca alt eveniment major din viata lui: intrarea la manastire. Viitorul mitropolit si candidat la scaunul patriarhal marturiseste cu franchete ca n-avea vocatie - pana atunci nu fusese chiar un ascet: fuma, avea prietena, nu ocolea nici carciumile, in ciuda mustrarilor din sedintele fratiei de cruce - ca a facut-o mai degraba ca sa scape de armata, de razboiul care incepuse.

Curand incep sa se adune deziluziile, in contact cu realitatea vietii manastiresti:

Vladica Eugeniu ma folosea drept tahigraf, imi dicta cate o scrisoare adresata unui "preaiubit frate in Hristos", ii spunea ce-i spunea, intrerupea scrisoarea si comenta cu un oarecare cunoscut asupra adresantului, ca-l stie el ce fel de poama este, de cand cu escrocheria de la Alba Iulia, continua dicteul cu "ne este cunoscuta dragostea Preasfintiei Voastre fata de Smerenia Noastra", comenta iarasi pe seama acestui bandit care ajunsese vladica prin interventia crapilor cu care-l indopa pe ministru, si incheia cu "Primiti, Va rugam, Preasfintite, ale Noastre intru Hristos fratesti imbratisari".

(va urma)

Mircea Eliade - Romanul adolescentului miop

2009-11-09T10:05:00.000-08:00

Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop (+Gaudeamus), Editura Litera (+Jurnalul National), Bucuresti, 2009

Foarte contemporan acest roman scris acum peste 80 de ani de adolescentul Eliade. Voisem sa zic modern, dar de cand cu postmodernismul, in literatura "modern" a capatat o conotatie opusa sensului sau din dictionar, e ceva deja depasit, demodat.

Contemporan, deci, dar nu atat prin viata si precouparile adolescentilor - care daca s-au schimbat substantial in doar 20 de ani, de cand au disparut uniformele si practica agricola si au aparut calculatoarele si mobilele, cu atat mult difera de vremea cand pentru baieti si fete erau licee diferite si deci lumi diferite - cat prin abordarea literara:

Era mai mult decat un roman autobiografic. Voiam sa fie in acelasi timp un document exemplar al adolescentei. Imi propusesem sa nu inventez nimic, nici sa nu infrumusetez, si cred ca m-am tinut de cuvant. Imi spuneam ca, pentru intaia oara, un adolescent scrie despre adolescenta si scrie intemeiat pe documente. (Mircea Eliade, Amintiri)

Asadar autenticitate, fapte neinfrumusetate, deloc literatura, in plus un autor narator care nu se cruta deloc pe sine povestestindu-si umilintele si esecurile - oare unde am mai vazut noi una ca asta ? In plus, romanul incepe autoreferential:

Pentru ca am ramas singur, m-am hotarat sa incep chiar azi Romanul adolescentului miop.

si se incheie rotund, cu chiar momentul inceperii romanului, la terminarea liceului, dupa bacalaureat, mai exact cu scrierea acelei(asi) fraze. "Romanul" ar fi de fapt documentatia pentru roman, in care prietenii-personaje dau si ei sugestii, atat despre cum sa fie prezentati in roman (si se supara daca autorul nu tine cont de ele sau scrie despre ei lucruri care nu le convin) cat si despre prezumptiva eroina, caci autorul se teme ca "toata durerea unui adolescent miop nu va misca niciun suflet daca acest adolescent nu se va indragosti", dar problema e ca el nu cunoaste deloc fetele, care il intimideaza total, asa ca apeleaza la experienta prietenilor, apoi la o verisoara, singurul lui contact cu universul feminin, ale carei idei insa sunt prea siropoase ca sa fie utile, asa ca renunta la eroina.

Autofictiune si metaroman - ce poate fi mai contemporan ?

Lasand acum teoriile literare la o parte, avem un adolescent ochelarist, urat, frustrat, complexat, inadaptat, speriat de fete, devorator de carti - pe scurt, un nerd. Nu insa un tocilar - nu e acelasi lucru ! - caci daca citea pe nerasuflate tot ce il interesa, neglija total programa scolara si materiile care nu-i placeau (in special matematica) profesorii respectivi considerandu-l lenes sau chiar incapabil, prost. In fata acestori profesori care-l dispretuiesc, in fata parintilor care ii reproseaza insuccesele scolare, in fata fetelor care nu il baga deloc in seama (sau cel mult il privesc ca pe o curizitate) vrea el sa-si ia revansa intr-o zi ajungand mare, celebru - tel suprem spre care isi canalizeaza toata energia.

Colegii lui de generatie il tratau ceva mai bine; il ironizau (ii ziceau doctore) dar nu il ostracizau, nu il izolau, nu il excludeau din grup. Are prieteni: Dinu, cel mai apropiat, penduland intre lumea din mansarda prietenului sau si distractii mai facile, spre care il predispunea fizicul atragator, pe placul fetelor; Robert, frumusel, ingamfat, superficial, poseur, cu succes la sexul frumos, succes pe care il mai si exagera verbal; Marcu, evreu, comunist, devorator de carti pe care nu lasa din mana nici la scoala in timpul orelor, era si el elev slab, subapreciat de profesori. Cu ei face schimb de carti, se plimba prin Cismigiu, joaca in piese de teatru scolare, merge la colindat sau la... bordel (considerat pe-atunci o etapa aproape obligatorie in viata unui elev de liceu, cum ziceam pe blogul chestii livresti ). Prietenii binevoitori ii aranjeaza si o intalnire cu sora unui flirt de-al unuia dintre ei, dar iese prost datorita purtarii lui ciudate, contradictorii.

Exista destule astfel de intermezzo-uri de grup, insa cea mai mare parte a cartii se petrece in singuratate, in interiorul mansardei si in interiorul mintii adolescentului miop. Mansarda casei parintesti e lumea lui, refugiul lui din fata lumii exterioare ostile si a ajuns sa ii reflecte personalitatea, e la fel de intesata cu carti ca propria sa minte. Aici momentele de melancolie si visare sentimentala sunt infrante prin exercitii de vointa - intr-o perioada, chiar prin biciuiri cu funia, care ii provoaca un fel de voluptate dureroasa - dar revin iarasi si iarasi...

Daca-mi ingaduie Radu Vancu sa-l parafrazez, a fi [adolescentul] Eliade e o ocna. Si fiecare din cartile citite pe nerasuflate e inca o caramida la zidul care il izoleaza, il deosebeste, il instraineaza de ceilalti - dar si la scara care il va scoate intr-o zi deasupra...

Gaudeamus

Este continuarea "Romanului adolescentului miop": primul prezenta anii de liceu, ultimul anii de studentie. Tot autofictiune dar doza de fictiune e mai mare. Personajul e si nu mai e acelasi: la fel de ambitios, de pus pe fapte mari, de devorat de patima cunoasterii care il impinge uneori sa se izoleze de toti si de toate, saptamani in sir, in mansarda, printre carti; dar are primele succese: academice, profesionale, sociale, erotice... Acum este apreciat de profesori, in special de cel de logica (cu "sprancenele dracesc arcuite"), in care il recunoastem pe controversatul Nae Ionescu, care il si ia colaborator la ziarul sau. Daca in primele zile e singur si stingher in marea de studenti necunoscuti de ambele sexe, curand gaseste rezolvarea problemei, punandu-si mansarda la dispozitia unui cerc studentesc ce tocmai lua fiinta, alegandu-se astfel cu prieteni noi, o viata sociala, ocazii de flirt...

Spre deosebire de predecesorul sau, romanul asta are si o eroina. Apare, in sfarsit, o fata care nu e superficiala, frivola, preocupata doar de flirturi si distractii si plictisita de orice tema serioasa; care priveste fascinata multimea de carti din mansarda si il intreaba daca n-are nevoie de o bibliotecara; care vrea sa-i fie discipol si se lasa modelata de el si... atentie, urmeaza un spoiler !

Ce spoiler ? veti zice - doar e clar ce urmeaza: cei doi se iubesc si sunt fericiti impreuna. Sau poate apar obstacole, forte potrivnice care ii separa, ca pe Romeo si Julieta ? Sau poate fata il dezamageste, se dovedeste in cele din urma mediocra, superficiala, frivola, ca la Camil Petrescu ? Nu, niciuna din variantele de mai sus. Atunci ? Nu, nu va spun. Va las sa desoperiti singuri, citind si enervandu-va, cum m-am enervat si eu.

Addenda

In Addenda volumului gasim, in Jurnalul (apoi Romanul) unui om sucit si alte cateva texte, un Eliade si mai tanar, mai aproape de copilarie, mai candid, mai uman parca si mai simpatic, in care interesul pentru filozofie, abia incoltit, coexista cu pasiuni mai vechi: chimia si entomologia, iar mansarda adapostea, pe langa carti, un mic laborator de chimie si o colectie de insecte. In vacante merge in tabara la Dumbrava Sibiului unde prinde insecte si viseaza idile cu fete imaginare; pana la urma se smulge cu un efort de vointa din starea aia de moleseala, plecand intempestiv din tabara. Sau merge la tara, la Sacele, unde de asemenea prinde insecte si viseaza iubiri cu fete imaginare, dar de data asta li le povesteste prietenilor, in scrisori, ca fapte reale - si ei il cred, in prima instanta, pana descopera contradictii si asemanari suspecte cu pasaje din cartile lui d'Annunzio.

...Si ar mai fi si altele de spus, dar m-am hotarat sa ma opresc si sa postez acum, neaparat, numai ca sa nu-i dau dreptate lui dreamingjewel :)

Ce s-a intamplat in vacanta de vara: crime, accidente sau doar fantezii macabre ?

2009-09-08T18:28:00.000-07:00

Pentru copiii rataciti pe-aici de Google, in cautare de ajutor la teme:  Nu pe blogul asta veti gasi ce cautati - ci la pui-de-compuneri.blogspot.com

Aici este vorba de cartea "Cum mi-am petrecut vacanta de vara" de T. O. Bobe si ii sfatuiesc pe toti cei care n-au citit-o inca sa se opreasca aici ca urmeaza spoilere majore - sa citeasca cartea mai intai, ca merita. Zum & Caligraf au incercat sa elucideze misterul crimelor din Compunerea lui Luca si au ajuns la concluzii similare celor la care ajunsesem si eu la prima lectura a cartii: ca doar moartea bunicii e reala, restul sunt doar fantezii ale copilului. Ulterior insa,  m-a convins explicatia teroristei de aici si am descoperit si eu alte indicii care o confirma. Daca mortile violente ale piratilor si teroristilor sunt fictive cum sunt si personajele care le cad victime, daca despre episodul cu Onedin nu am reusit sa disting ce e real si ce nu, in legatura cu mortile din familie avem indicii mai consistente:

Mamaia: vad ca toata lumea e de acord ca moartea ei e reala (aici sunt de acord cu argumentatia lui Caligraf pe blogul lui Zum).  Ramane de vazut cine e criminalul. Iata cateva pasaje relevante, care, coroborate, elucideaza misterul:

Inainte de "accident", dupa ce mamaia nu-l lasa sa iasa din curte ca sa mearga la film cu colegii (pag. 36):

Chiar ca nu mai te puteai intelege cu ea omeneste de nici o culoare. Trebuia ea sam-i strice mie toate ploile care le-am aranjat chiar daca nu mai era nor. Era un soare de ziceai ca te coci ca pe gratar asa ca m-am intors si am strigat la Robert prin poarta ca nu pot sa vin neavand pe unde. Apoi m-am urcat in cais suparat cu ale mele si am lasat-o pe mamaia sa stranga ce vrea cu curatenia ei cu tot. Nici nu mai stiu cat am stat acolo dar pana la urma mi s-a facut o foame de vedeam ca prin ceata. M-am intins dupa niste caise care erau mai incolo dar nu am ajuns la ele pentru ca ce era de cules a cules tata si altele nu erau coapte.

Dupa "accident", cand isi descopera bunica intinsa moarta in curte (pag. 38):

Mai intai am crezut ca im-i vine sa plang deoarece vedeam tot prin ceata insa cand am dat sa ma sterg la ochi am vazut ca nu aveam ochelarii.

[...] si pe urma m-am urcat in cais. Acolo mi-am gasit ochelarii care i-am pus pe o creanga ca sa num-i cada cand m-am aplecat mai jos sa iau o caisa si sa o mananc.

Politia venita la fata locului face urmatoarea descoperire (pag. 41):

Pe urma i-a explicat lui tata ca franghia care era legata geanta cu scule de ea i-a dat cineva foc. Pentru ca a vazut Politia urmele.

Iar ca totul sa devina clar, la pagina 78 il vedem pe Luca dand foc unei insecte:

Atunci mi-am adus aminte de ceva si i-am zis ca nici nu este nevoie [de chibrituri] pentru ca stiu eu de la televizor cum se face. Dar trebuia sa aiba rabdare. Mi-am scos ochelarii uitandu-ma de unde bate soarele si apoi i-am pus cu lumina pe insecta aceea ca in jungla. Norocul nostru ca s-a rasturnat cu picioarele in sus, altfel o lua la goana cand o frigea. [...]

Iar dupa ce mai am stat cat am stat a inceput sa iasa asa putin fum cum s-a incalzit si a luat foc dar fara flacari.

T. O. Bobe lasa destule ambiguitati in carte (in cazul mortii lui Onedin de pilda) insa in cazul mamaiei cred ca, in lumina celor de mai sus, lucrurile sunt clare: Luca si-a ucis bunica printr-o crima perfecta; nici o alta varianta nu sta in picoare data fiind prezenta ochelarilor in cais (pe care baiatul nu ii putea uita, dat fiind ca fara ei vedea ca prin ceata).

Later Edit: daca e cert ca Luca a provocat moartea bunicii, acum nu mi se mai pare totusi sigur ca a intentionat-o. Jucatorul excelent de biliard care era a calculat corect traiectoria razei de lumina reflectate si a gentii cu scule, dar e posibil sa nu fi fost constient de forta si urmarile impactului ei cu capul mamaiei. Poate a vrut doar sa o pedepseasca, sa-i cada geanta in cap si sa o loveasca, sa-i iasa un cucui or smth, fara ca ea sa stie cine i-a facut-o – dar nu se astepta sa o gaseasca moarta. Poate constiinta vinovata ca si-a ucis bunica i-a declansat apoi psihoza.

Kiti: initial si eu am crezut ca moartea ei nu e reala, ca in realitate s-a petrecut doar un accident - ceva trebuie sa i se fi intamplat, din moment ce Luca n-a ramas cu Kiti ci a plecat cu parintii la mare - pe care Luca l-a exagerat urmand sugestia Mirunei Nahabetian, care "daca e cineva care s-a lovit la picior zice ca este schiop de tot si i l-a taiat ca sa fie mai interesant”. Poate a fost si un pic de wishful thinking, imi parea rau ca biata adolescenta sa moara intr-un mod atat de cumplit.

Numai ca - exact cum observa Caligraf in cazul inmormantarii mamaiei - detaliile ma fac sa cred ca totusi nu e fabulatie, mai ales ca e vorba de o inmormantare total atipica, cu moarta imbracata in rochie de mireasa, care nu e ingropata ci incinerata la crematoriu. Daca Luca ar fi inventat povestea, ar fi facut-o similara in linii mari cu inmormantarea bunicii, inmormantare tipica romaneasca, care ii era proaspata in minte. In plus, ca si atunci, Luca da o multime de amanunte: cum s-a dus el cu taica-sau sa-i duca lui tanti Nela banii de inmormantare pe care i i-au lasat pe televizor si ea s-a plans ca n-ajung decat pentru incinerare; cum tanti Nela n-a gasit in dulap la Kiti nici o rochie dupa care sa i-o faca pe cea de mireasa si a luat masurile dupa Mimi, pe care ei au gasit-o acolo stand la proba, cu boldurile in gura si centimetrul de gat; cum nenea Luci a vorbit cu un coleg care i-a facut un cosciug mai ieftin s.a.m.d.

Deci Kiti a murit realmente. Ramane de gasit cauza: desi aici marturisesc ca lucrurile nu mi-s atat de clare ca in cazul mamaiei, dupa parerea mea (si a teroristei) e tot opera lui Luca. Fatalul butoi cu smoala a fost pus pe foc - zice el - in urma unui telefon de la baba Stiuca (pag. 164):

Iar la telefon era Stiuca care poate sa ma intrebe toata lumea deoarece eu nu am de unde sa stiu de unde are ea nr. nostru de telefon, poate ca l-a citit ea pe telefon cand mai a fost pe la noi. Si mi-a spus ca vine repede si sa aprindem la butoiul acela cu smoala findca ea nu are timp sa astepte sase topeasca ca sa im-i descante caci se duce la piata.

Insa baba n-a mai venit - iar mai tarziu a zis ca ea nu sunase si nici nu avea cum, ca doar nu le stia numarul de telefon (pag. 252). Vedem ca Luca, cand povesteste episodul cu telefonul, se scuza - deci indirect se acuza. Justificarea lui nu ar avea nici un sens daca episodul cu moartea lui Kiti in butoiul cu smoala ar fi inventat de el.

Mama: ea dispare pur si simplu din compunere, fara ca Luca sa ne spuna ce s-a intamplat cu ea si cum de el, care dupa separarea parintilor statea cu mama in casa lor, ajunge brusc sa stea cu tatal sau la hotel. Nu primim decat mici indicii despre ce s-a intamplat, ca la pag. 299:

Iar punga care am avut-o cu banii mei gasita in gradina de cand a vrut Kiti sa mi-o fure s-a pierdut sau poate ca a furat-o un pompier sau cineva de la Salvare caci doctorii acestia decat sa puna mana sunt buni. Insa tot a fost bine deoarece pana la urma cand au aruncat afara sertarele de la biroul meu unde im-i faceam lectiiile mi-au venit in cap mai multe caete [...] si ce sa vezi? Erau chiar caetele mele cu Compunerea care am crezut ca le-am pierdut

Mai precis crezuse ca mama-sa i le aruncase, ceea ce il infuriase teribil impotriva ei. Cum observa Caligraf, "Luca umple cîteva pagini de acuze violente la adresa mamei". Cum printre altele ii reproseaza ca:

pe Ea altfel o intereseaza Curatenia dar nu se uita ca miroase a Benzina in Toata casa si in Toata curtea

de la butoaiele cu benzina pe care ea le primise in magazie la rugamintea politistului Ionel (vezi pag. 270), data fiind experienta lui Luca in joaca cu focul, cand cu funia scripetelui, e usor de banuit care era ideea nerostita de la pag. 294:

Si de aceea mi-a venit o Ideie dar poate ca o sa vio spun mai tarziu ca sa NU cumva sa Vina si sa Citeasca aici in caet cu toate ca am de gand sa il Ascund dar sa nu il gaseasca din intamplare.

cu care firul naratiunii se rupe brusc. Urmeaza o descriere scolareasca a toamnei, dupa care il gasim pe Luca la tatal sau, fara sa ne spuna de ce. Un indiciu suplimentar privind moartea mamei e faptul ca tatal si-a lasat barba - semn traditional de doliu - de la asta urmand sa i se traga concedierea. Explicatia lui luciat mi se pare justa: despre aceasta ultima moarte Luca nu mai e in stare sa compuna pentru ca "realitatea propriilor sale fapte e prea teribila pentru el".

Romanii scriu bine uneori - pe urmele "teroristei" prin literatura romana tanara

2009-09-05T16:43:00.000-07:00

Postul care urmeaza este, in acelasi timp:
- prima mea leapsa - "leapsa terorista" pornita de Ruki, prin care blogosfera cititoare protesteaza elegant impotriva inchiderii celui mai bun blog de carti de la noi;
- o replica - si cateva recomandari - pentru Cristina de la confruntadurerea, care crede ca romanii scriu mult si prost.

Eu nu citeam literatura romana. Mai deloc. Ramasesem cu cat ramasesem din scoala. Facuta in buna parte "inainte". La asta adaugandu-se totusi cate ceva din recuperarile anilor '90: exilul cu Eliade, Cioran, Ionesco, inchisoarea cu Steinhardt... dar nimic mai recent, nimic scris dupa '89, niciun autor nou, din cate imi amintesc. Asta in aproape doua decenii de citit, mai intensiv sau mai pe sponci, dupa cum imi permitea timpul. De citit aproape exclusiv literatura straina.

Cred ca cei mai multi cititori romani sunt - sau erau pana de curand - in situatia mea. Si cred ca as fi ramas in situatia asta, poate pentru totdeauna, daca n-as fi dat intamplator, in plimbarile mele pe net, peste luciat, cititoarea-terorista. Si ar fi fost pacat...

N-am sa fac o cronica, cum cere leapsa, ci o enumerare a catorva carti romanesti (nu m-am putut nicicum hotari pentru una singura) citite la imboldul "teroristei",  in ordine aproximativ cronologica, cu doua-trei cuvinte despre si link-uri spre cronicile (sau mai bine zis impresiile de lectura ale) lui luciat:

"Luminita, mon amour" de Cezar Paul-Badescu: cred ca asta a fost chiar prima carte romaneasca contemporana citita - din fericire, caci mi-a confirmat ca autorii romani tineri merita atentie. Istoria unei relatii care incepe ca o iubire ce trece peste orice piedici: opozitia parintilor de ambele parti, mizeria inconjuratoare (povestea incepe in anii '90,  in ambianta unui camin studentesc cu bai sordide sau a unui apartament neincalzit dintr-un orasel sarac din Moldova) si mai ales nevroza Luminitei - dar sfarseste peste ani in detestare reciproca. E autofictiune. Dpdv etic un gest discutabil - dar dpdv estetic o carte buna. Fragmente aici.

"Cum mi-am petrecut vacanta de vara" de T. O. Bobe: asa cum sugereaza titlul, e o compunere scolara. O compunere lunga, luuunga, intinsa pe sute de pagini, in care elevul Luca, proaspat absolvent de clasa a IV-a, vrea sa-si povesteasca in detaliu toata vacanta de vara. Autorul reuseste sa intre perfect in pielea personajului. Cu stangacii de exprimare firesti varstei si cate o greseala de ortografie ici colo, cu "expresii frumoase" tipic scolaresti si expresii mai putin "frumoase" prinse de la parinti (de exemplu "japita ordinara", epitet cu care Luca e foarte generos cu toti cei ce-l supara). Fragmente aici.

"Viata si faptele lui Ilie Cazane" de Razvan Radulescu: un fel de episod "Dosarele X" plasat in Romania socialista, unde miracolul ia forma banala a unor rosii gigantice iar in loc de Mulder & Scully avem doi securisti (un colonel si un locotenent) care incearca sa "rezolve" cazul batand omul ca sa "recunoasca" versiunea lor prestabilita. Treptat insa in sufletul colonelului - personaj surprinzator, inzestrat de autor si cu o latura sensibila, ca sot si proaspat tata e afectuos si grijuliu, ceea ce o contrariaza pe luciat, care probabil n-a auzit de experimentul Milgram - indoiala incepe sa se infiltreze erodand materialismul lui solid, bazat pe convingeri marxiste, pana cand acesta ajunge sa organizeze chiar acasa la el o sedinta de spiritism in care invoca spiritul lui... Marx. Fragmente aici.

"Teodosie cel Mic" de Razvan Radulescu: un fel de poveste petrecuta intr-o ciudata lume imaginara in care printre oameni se amesteca personaje zoomorfe iar orase reale: Bucuresti, Petrila, Filiasi se amesteca intr-o geografie fantezista cu repere geografice imaginare: Zidul care imparte tara in doua, capsunaria Bufnitei Kaliopi, ciupercaria Minotaurului Samuil, Lacul Rece unde stapaneste Somnul Protector... Toata aceasta tara imaginara e mostenirea copilului Teodosie care creste si se formeaza sub grja atenta a devotatului sau Pisicaine, in timp ce Somnul Protector unelteste sa-i uzurpe tronul. Nu e insa o poveste clasica pentru copii, ci un fel de poveste postmoderna pentru adulti, in care autorul isi ia libertatea, de pilda, sa-l puna pe Teodosie sa rasfoiasca povestea din care face parte, chiar pe laptop-ul autorului, in timp ce primeste instructiuni de utilizare a calculatorului (un Mac) de la Marele Monstrulet. Fragmente aici.

"Zilele regelui" de Filip Florian: asta cred ca are cele mai mari sanse sa-i placa Cristinei, fiind vorba de un neamt care se lupta cu inertia romaneasca straduindu-se sa puna lucrurile in miscare aici, sa impinga tara pe drumul modernizarii si occidentalizarii. Neamtul e viitorul rege Carol I, pe atunci inca principe; cartea il urmareste de la plecarea din Germania pana la incoronarea ca rege, dupa obtinerea independentei tarii, prin ochii unui conational de-al lui, un dentist german care il urmeaza la Bucuresti - un Bucuresti mult mai balcanic, mai oriental decat il stim azi - si are astfel ocazia de a fi martor - uneori indirect sau de la distanta alteori foarte de aproape, fiind chiar implicat in evenimente - al momentelor importante din viata publica sau privata a principelui, viitor rege - dar si martorul unei lumi pentru el foarte exotica si surprinzatoare - si de multe ori si pentru noi cei de azi, care putem astfel vedea cate s-au schimbat de-atunci - lume care isi are farmecul ei. Fragmente aici.

Si iata ca am pus la dispozitia Cristinei si a amicilor ei, oameni de litere din Berlin, un meniu bogat si variat: de la autofictiunea din "Luminita, mon amour" la lumea fantastica din "Teodosie cel Mic", de la postmodernismul si textualismul lui Razvan Radulescu la stilul clasic al lui Filip Florian.

Leapsa merge mai departe la white noise, vidal, dragos c, lorena lupu, Cezar Paul-Badescu -  daca au timp si chef de ea si daca au ce spune, daca li s-a intamplat adica sa citeasca vreo carte starniti de un post de-al "teroristei" luciat.